2. Loc năpădit de buruieni.
În evul mediu oamenii locuiau în sate (de regulă în apropierea unei ape) şi aveau ceva drum de bătut până la terenurile pe care le cultivau. Ironia sorţii face ca acum – în secolul XXI – unii oameni să realizeze un imens pas înapoi şi să locuiască de-a dreptul pe tarla, uneori chiar în bălării. Se întâmplă în România! Balonul imobiliar a aruncat o mulţime de persoane cu pretenţii de clasă mijlocie în afara oraşelor, departe de orice facilităţi specifice zonelor urbane.
Cum petecul de pământ ajunsese să se tranzacţioneze la niveluri fantasmagorice, developeri care nu voiau în ruptul capului să piardă trenul El Dorado-ului rezidenţial au cumpărat terenuri acolo unde acestea erau cât de cât mai ieftine… departe de lumea civilizată. Aşa se face că a apărut un nou concept de construcţie: ansamblul rezidenţial din câmp. Culmea, uneori având parte de cumpărători! Cu titulaturi care mai de care mai pompoase – desigur, în limba engleză, de multe ori – toate aceste complexuri suburbane la propriu şi la figurat se puteau numi la fel: “Bălăria Residence”.
Iluzia că în România se va dezvolta cu uşurinţă un model de habitat în care suburbiile să joace un nivel la fel de important ca în SUA a fost cultivată în anii accelerării curbei speculative din imobiliare. O năstruşnicie, pentru că la limita oraşelor româneşti nu avem nici infrastructură de acces, nici utilităţi, nici amenajări ale reliefului. Pe deasupra, nu există nici locurile de muncă care să susţină astfel de dezvoltări şi nicio cultură a asocierii nimerită pentru constituirea de suburbii.
Ceea ce în statele dezvoltate este suburbie, la noi este bălărie. Pur şi simplu, nu a existat suflul economic pentru o dezvoltare organică a unor astfel de aşezări. Poate cineva a avut forţa să îşi construiască o casă pe un petec de teren în afara unei localităţi, poate că a fost şi un developer ce a putut accesa capital pentru ridicarea unui complex rezidenţial. Societatea în ansamblul ei nu a avut, însă, puterea să aducă acolo infrastructura, locurile de muncă, efortul pentru construcţia unor zone de agrement, finalmente dispensare şi şcoli. Tot ce este dezvoltare urbană în suburbia americană, este irealizabil în bălăria românească.
Acum patru ani am fost pentru o lună în America şi am avut ocazia să văd ce înseamnă suburbiile de acolo. Localităţile din Long Island, New York, sunt prinse armonios, printr-o infrastructură eficientă şi suplă, într-o mare verde de păduri care asigură un aer curat în combinaţia fericită cu curenţii care vin de deasupra Oceanului. Casele nu sunt înghesuite meschin una în alta şi gazonul din faţa sau din spatele curţii este destul de generos. Majoritatea locuinţelor au garaje, însă există suficient spaţiu pentru a parca oriunde, în faţa casei.
Străduţele din suburbii sunt aproape pustii, iar uneori singura maşină pe care o vezi este cea a şerifului care patrulează pentru liniştea ta. Este, într-adevăr, linişte acolo. La propriu! Se aud păsărelele şi foşnetul frunzelor, iar singurul zgomot de fond periodic este cel îndepărtat al avioanelor. Asfaltul este în multe locuri crăpat, dar nu e plin de praf şi nici presărat cu balegi. Nu toţi au flori plantate în faţa caselor, dar gazonul de calitate îţi dă impresia generală de curăţenie.
Două şcoli generale şi un liceu îţi spun că ai unde să îţi încredinţezi copiii. În calitate de contribuabil al suburbiei, poţi merge după-amiază, sâmbătă sau duminică pentru a folosi terenurile de tenis ale unităţilor de învăţământ. Nu te apostrofează niciun bodyguard şi nici nu trebuie să străbaţi kilometri prin aglomeraţie pentru a face sport. În 5-10 minute de mers pe jos eşti înapoi acasă la duş.
La 10-15 minute, de parcurs cu maşina de această dată, găseşti o mulţime de plaje. Fireşte, deloc aglomerate. Cei mai fericiţi dintre locuitori au şi ambarcaţiuni cu care ies în larg la pescuit. Cum nu de fiecare dată pui peşte proaspăt pe masă, ieşi la cumpărături. Nu străbaţi neapărat kilometri pentru un hipermarket; fiecare aşezare are propriul ansamblu comercial cu supermarket şi alte francize de retail.
Cel mai important! La 30-40 de minute de mers cu maşina (pe autostrăzi cu şase benzi şi încă două de rezervă), poţi ajunge în Queens sau în Brooklyn, unde slujbele sunt plătite cu 12-18 dolari pe oră. Câţi dintre profesorii sau medicii din România visează măcar la asemenea venituri. Sau altfel pusă întrebarea, câţi dintre debitorii băncilor româneşti au câştiguri lunare de 5.000-8.000 de lei? Oricum, nu trebuie să ajungi neapărat acolo… suburbiile din Long Island creează propriile lor locuri de muncă.
După ce laşi maşina în Queens, la alte 30-40 minute de mers cu metroul poţi ajunge în Manhattan, inima financiară a lumii. Acesta este paradoxul!; că mai puţin de o oră şi jumătate de cea mai complexă dezvoltare urbană de pe glob, poţi auzi cântecul păsărilor, în linişte deplină, în curtea casei tale. În plus, nici nu ai mireasmă de la vreun combinat de pasăre sau de porc din apropiere aşa cum se întâmplă la Bălăria Residence din România.
Ceea ce în America a fost creştere organică în zeci şi zeci de ani, nu poate acoperi un imbold imobiliar de un deceniu… oricât credit ar fi în spate. Cu alte cuvinte, aşa ceva nu poate fi decât un balon nesustenabil. Bălăria rămâne bălărie! Casa nu poate fi ţinută curată în praful tarlalei, copiii nu pot fi educaţi printre ciulini, iar dacă eşti pionier în zonă nelocuită infrastructura te poate ajunge din urmă abia după o jumătate de secol. Pompierii înşişi sunt la aproape o oră de ruina completă a proprietăţii tale! Nimeni nu stropeşte pentru ţânţari, poliţia nu îşi face de lucru pe acolo, iar noaptea te face prizonier în casă pentru că nu ştii peste ce haite de câini dai pe-afară.
Bălăria Residence este o anomalie a bulei speculative din imobiliare. La capitolul investiţii greşite, aceasta abia dacă va găsi clienţi, iar acei puţini cumpărători care au “muşcat” constată că nu au nici pe departe traiul la care visau. Ceea ce acum cinci-şase ani părea o paradigmă valabilă, o Românie a suburbiilor clasei mijlocie, se dezvăluie clar ca o nălucă a nebuniei speculative. Criza ne-a însănătoşit şi aproape nimeni nu mai are asemenea vedenii. Dacă lucrurile însă stau aşa, o întrebare se ridică de la sine: de ce băncile continuă să finanţeze şi după criză noi proiecte pe care lesne le putem numi “Bălăria Residence”?!
autor: Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro