Așteptați cu aplauzele

Cum a supraviețuit capi­talismul acestei crize. ­Despre pericolele și Opor­tunită­țile – poate ratate – ale Marii Recesiuni.

Se spune că Rahm Emanu­el, șeful de cabinet al pre­ședintelui Obama, a afirmat odată că nu trebuie să lași niciodată o criză să treacă nefolosită. Sigur că nu avem voie să privim cu degajare o situație economică ce a lăsat milioane de oameni șomeri, dar Emanuel avea dreptate să sugereze că liderii politici ratează deseori ocazia de a lua decizii dificile, dacă nu sunt forțați de pericole iminente.

CAZINOUL ȘI NEW DEAL. Iarna trecută, în plină criză pe Wall Street, pericolul era prezent pretutindeni: piețele de credit înghețaseră peste tot în lume, companiile nu găseau nicăieri finanțare rapidă pentru a‑și plăti angajații și furnizorii, iar piețele de capital erau în cădere liberă. O problemă ce a apărut în piața americană de subprime imobiliare s‑a întins brusc, ca o metastază, răspândindu‑se la cele mai mari bănci de investiții de pe Wall Street și, de aici, în tot restul lumii. În trimestrul IV din 2008, creșterea globală s‑a inversat brusc și însuși enormul edificiu al globalizării părea să se clatine. „Financial Times“ a publicat o serie de articole, intitulată, cu gravitate, „Viitorul capitalismului“ – ca și cum toate fundamentele acestui sistem global ar fi incerte.
Dar dacă pericolele se găseau la tot pasul, la fel și oportunitățile.

Colapsul Lehman Brothers și al gigantului asigurărilor AIG a survenit în miezul unei campanii prezidențiale aprinse – și a ajutat la alegerea lui Barack Obama. Criza a scos în evidență multe probleme structurale vechi ale Americii, inclusiv nivelurile ridicate, nesustenabile, ale consumului bazat pe îndatorare, obligațiile de plată pe termen lung fără fundamentare financiară, veniturile stagnante ale clasei de mijloc și un sector financiar slab reglementat care transformase Wall Street într‑un cazinou gigantic. Un nou președinte, democrat, și o majoritate democrată în ambele Camere ale Congresului promiteau un alt fel de politică: care să încheie definitiv cu era Reagan, să faciliteze un proces progresiv de realiniere politică a votanților din SUA și să reașeze relațiile Americii cu celelalte țări ale lumii. Obama putea să folosească un model evident pentru perioada postelectorală: Franklin D. Roosevelt, care a preluat conducerea în timpul ultimei mari crize economice și a remodelat țara, pentru totdeauna, prin politicile cuprinse în proiectul său New Deal.

APLAUZE ȘI LOBBYIȘTI. Astăzi, după primul an de mandat al lui Barack Obama, și pericolul, și oportunitatea par să se fi evaporat. Ce e uimitor este cât de puțin ne‑am schimbat față de cum eram înainte de criză. O utilizare abilă a politicilor economice de către Rezerva Federală și Departamentul Trezoreriei, atât în timpul administrației Bush, cât și Obama, a prevenit degenerarea crizei într‑un dezastruos stil al anilor ’30 (până și decizia de a lăsa Lehman Brothers să falimenteze, atacată de mulți, a fost probabil de ajutor pentru pregătirea terenului pentru operațiunile mai vaste de salvare a sectorului financiar, ce au urmat). Deși șomajul rămâne la niveluri intolerabil de înalte, semnele redresării abundă, iar în rândul consumatorilor și al întreprinzătorilor revine sentimentul de încredere. La nivel global, redresarea a fost și mai rapidă, China, Coreea de Sud, Brazilia și alte state înregistrând creșteri uimitoare la exporturi.

Așteptați, totuși, cu aplauzele. Nici știrile bune nu sunt toate în regulă. Ciudat, dar e posibil ca redresarea să fi venit prea curând – deoarece criza nu a ajuns să fie destul de gravă ca să oblige la adoptarea acelor soluții pe termen lung de care Statele Unite și lumea întreagă aveau nevoie cu disperare. O tristă realitate a firii omului este că nu‑și schimbă atitudini sau obiceiuri adânc înrădăcinate decât în cele mai cumplite situații. Și poate că aceste circumstanțe dificile au trecut prea repede pentru noi.

Cel mai evident exemplu este legislația despre care Congresul SUA consideră că va înăspri regulile pe Wall Street, pentru a preveni ca marile bănci să‑și mai asume genul de riscuri ce au pus întreaga economie la pământ. Nimeni (până la mijlocul lui ianuarie 2010 – n.r.) nu a atacat problema băncilor „prea mari ca să se prăbușească“, ce a constituit miezul crizei. În acest timp, Goldman Sachs, JPMorgan Chase și o mulțime de fonduri de risc au revenit la vechile lor metode de a face bani și și‑au utilizat resursele pentru a angaja legiuni de lobbyiști care să blocheze noile reglementări ce nu le convin. Acum, că frica paralizantă de iarna trecută a pierit, s‑a dus și furia populară atât de necesară pentru a rezista la aceste lovituri pe la spate.

VEȘTI BUNE DIN LUME. Să rămânem deocamdată la veștile bune. Puține lucruri par să se fi schimbat în Statele Unite. Putem spune același lucru și despre lumea de dincolo de țărmurile Americii, dar aș spune că asta este, în general, un lucru bun. În ultimele trei decenii, creșterea datorată pieței libere și globalizarea au adus prosperitate și au scos din sărăcie sute de milioane de oameni. Odată cu această creștere, s‑a răspândit și sistemul democratic. Deoarece criza a debutat pe Wall Street – inima capitalismului global –, a apărut riscul că întregul sistem internațional bazat pe piața liberă și societatea deschisă să‑și piardă legitimitatea. Acest lucru s‑a petrecut în timpul Marii Depresiuni, atunci când guvernele panicate au ridicat bariere comerciale, și‑au devalorizat moneda și astfel au adâncit și au prelungit suferința. Cu aceste măsuri au pavat drumul lui Hitler și al colectivizării lui Stalin.

De această dată, chiar dacă legitimitatea sistemului global s‑a ales cu ceva vânătăi, ea nu s‑a fisurat. China și India, cei mai mari jucători emergenți, nu au abandonat deschiderea către economia de piață ce le‑a permis să crească atât de rapid. Populiști zgomotoși, ca venezuelanul Hugo Chávez sau iranianul Mahmud Ahmadinejad, pot să ocărască globalizarea și capitalismul SUA. Dar ei și‑au început tiradele înainte să înceapă criza, iar odată cu scăderea prețului la petrol au început să lupte din greu să‑și țină economia pe linia de plutire. Înaintea crizei, Rusia era pe cai mari. Astăzi, temeliile economice putrede pe care stă puterea Moscovei au fost expuse cu brutalitate, iar Rusia a mai renunțat la obișnuitele exerciții musculare. Majoritatea națiunilor au evitat genul de politici protecționiste din anii ’30.

Cu alte cuvinte, în ciuda greșelilor Wall Street, ideile economice raționale domină totuși această lume, iar sistemul economic deschis rămâne intact. Demonii naționalismului și intoleranței au fost, pentru moment, ținuți la distanță.

Criza a adus chiar și anumite rezultate pozitive originale. Unul dintre ele este G20, reuniunea care a înlocuit G8. Noul organism oferă spațiu de manifestare marilor jucători emergenți precum China, India și Brazilia, care au determinat deja luarea unor angajamente pentru noi reglementări financiare și un Fond Monetar Internațional mai cuprinzător și mai puțin arogant. Probleme importante, ca dezechilibrele structurale din economia globală (chinezii și alte popoare din Asia Orientală care economisesc prea mult și consumă prea puțin, în timp ce americanii procedează invers), au rămas nerezolvate. Dar avem acum un forum unde se pot discuta toate aceste chestiuni.

Asta nu înseamnă că putem privi situația globală în roz. Statele Unite încă se confruntă cu două probleme ce se pot dovedi insolvabile: deteriorarea situației militare din Afganistan și apetitul Iranului pentru arme nucleare. O confruntare militară în Golful Persic rămâne posibilă și ar duce întreaga lume într‑o recesiune profundă. Dar aceste probleme ar fi existat – și ar fi fost la fel de dificile – și fără criză.

VEȘTI PROASTE ÎN SUA. În ciuda avertismentului lui Emanuel privind ratarea momentului crizei, exact asta a făcut Washingtonul. Panica de iarna trecută a produs două măsuri legislative, importante, dar pe termen scurt: programul de achiziții de active ale marilor companii cu probleme TARP (Troubled Asset Relief Program) și programul de stimulare fiscală din februarie. În continuare, națiunea ar fi trebuit să facă ceea ce a promis Obama în campania electorală: un efort mai calm, nepartizan, de a trata cu seriozitate problemele pe termen lung ce au rămas nesoluționate. Nici unul dintre subiectele presante ale Americii: nevoia unei reforme a sănătății, cea a asigurărilor sociale, cea a reglementărilor financiare și cea a contractului fundamental ce‑i leagă pe americani ca națiune – nu sunt, teoretic, fără soluție. Dar rezolvarea lor depinde de recunoaș­terea unui fapt: nu toată lumea va primi tot ce‑și dorește. Criza financiară ar fi trebuit să acționeze ca un duș rece care să‑i aducă pe toți la realitate și să pregătească terenul pentru o dezbatere adevărată, la nivel național. În loc, am avut parte de o revenire năucitor de rapidă la vechile polarizări de dinaintea crizei.

Ambele tabere sunt vinovate. Admi­nistrația Obama a considerat victoria din noiembrie 2008 un mandat general și a pornit să reinsereze guvernul într‑o gamă largă de domenii economice, de la Wall Street la industria auto și la sistemul de sănătate. Poate că aceste mișcări au fost îndreptățite sau nu, dar Obama a greșit într‑o privință: nu este limpede dacă a avut vreodată un sprijin popular atât de vast pentru o revenire atât de rapidă la un guvern intervenționist. Obama nu a câștigat alegerile prin mobilizarea a milioane de noi votanți (cu excepția afroamericanilor); victoria lui s‑a datorat dezgustului stârnit de George W. Bush și de republicani în rândul multor independenți și centriști. Ceea ce nu a însemnat automat că a primit sprijin pentru programe sociale noi și ambițioase. Declinul rapid al popularității lui Obama, odată ce este abandonat de alegătorii de centru, reflectă această situație.

Dreapta a fost și mai intransigentă. Criza financiară nu a produs printre republicani nici o încercare serioasă de reconsiderare a ideilor erei Reagan, chiar dacă moștenirile acestei epoci – reglementare laxă și deficite bugetare provocate de reduceri de taxe – au împins, în principal, țara în necaz. În schimb, mulți dintre conservatorii ce au reconsiderat aceste idei au părăsit partidul. Poate că decizia tactică a republicanilor de a‑și consolida poziția și a se opune practic tuturor inițiativelor lui Obama le aduce câștig în plan politic, dacă vor reuși să‑i submineze agenda politică și să‑l facă să arate slab și ineficient. Dar cu greu poate fi considerată bună pentru țară. America nu are nevoie de o stază, ci de măsuri hotărâte, consensuale, într‑o serie întreagă de probleme.

Nucleul conservator ce a ieșit în prim‑plan după alegeri – cei care consideră că Obama nu este cetățean american, cei asemenea lui Glenn Beck, care cred că are o agendă „împotriva albilor“, sau participanții la Tea Party (mișcare împotriva creșterii taxelor ce face referință la apărarea principiilor fondatoare ale Americii – n.r.), ce cred că președintele este de fapt un socialist ascuns (sau fascist) – provoacă mai multă neliniște. După ce au pierdut alegerile, acești republicani par deciși să atace, pe orice cale, mai degrabă persoana decât politicile președintelui. Obama a devenit astfel al treilea președinte la rând a cărui legitimitate a fost pusă la îndoială de o minoritate restrânsă, dar sonoră, de americani.

PE TERMEN LUNG. Cum încă nu am ieșit la liman – ba chiar suntem departe de acel moment –, este prematur să prezicem cu exactitate ce impact va avea criza pe termen lung. Dacă lipsa schimbărilor pare astăzi șocantă, asta nu înseamnă că lucrurile nu se vor mișca până la urmă.

Asta e adevărat mai ales în chestiunea puterii Americii. Redresarea economică a SUA a fost vizibil mai lentă decât cea a unor economii emergente precum China, India sau Brazilia – și nu e de mirare, având în vedere dimensiunea deficitului Statelor Unite. Americanii nu au încetat să cheltuiască nesăbuit sau să depindă de disponibilitatea străinilor de a deține dolari. Tot ce a făcut criza a fost să mute povara datoriei de la persoanele fizice către guvernul SUA. Într‑adevăr, datoria guvernamentală ca proporție din PIB a crescut cu 50% între 2007 și 2009 și se așteaptă să crească și mai mult în anii următori. Pe termen lung, acest lucru amenință atât creșterea economică a Americii, cât și stabilitatea dolarului ca valută forte.

Oricât de importante sunt aceste considerații economice, pe termen lung ar putea să se dovedească mult mai puțin importante decât ideile. Un fundament esențial al puterii americane în trecut a fost seducția societății americane – nu doar bogăția ei materială, dar și democrația ei sănătoasă și viguroasă, capacitatea ei de a rezolva probleme. În mod tradițional, americanii se mândresc că sunt un popor pragmatic, mai ales comparativ cu europenii, vrăjiți de credințe și ideologii străvechi. Dar adevărul este că tocmai americanii au devenit extrem de ideologici și rigizi în felul în care concep lumea. Criza financiară, de la care ne‑am fi așteptat să le mai lărgească orizontul, nu pare să fi schimbat mare lucru în această privință. Asta înseamnă necazuri mari pentru America, de‑acum încolo. Și, dacă nu se schimbă nimic, atunci Marea Recesiune va fi, într‑adevăr, o criză irosită.

Francis Fukuyama este profesor de ­eco­­nomie politică internațională la Johns Hopkins School of Advanced International Studies
sursa: moneyexpress.money.ro