Conflictul din Ucraina este legat de suveranitatea nationala, dar asta nu inseamna ca versiunea oficiala a povestii are prea mult sens. Chestiunea e delicata si cere putina temeritate deoarece orice tentativa de a te indoi de etichetele maniheiste, furnizate cu darnicie de propaganda, te condamna, din capul locului, ca defetist moral, agent sovietic, putinist deghizat, etc.
Conform naratiunii propulsate de mass media occidentale, Rusia a incalcat suveranitatea statului vecin, iar alianta transatlantica este dispusa sa se implice, la nevoie si armat, in disputa. Bineinteles, de dragul suveranitatii nationale.
Daca lasam deoparte harmalaia geopolitica sau manipularile ambelor parti si ne uitam la istoria recenta a conceptului de suveranitate nationala, ceea ce descoperim, fara mari eforturi, este o idee sub asediu.
Presedintele nostru, Traian Basescu, care in aceste zile clameaza fara incetare dreptul Ucrainei la suveranitate nationala, a propus, in urma cu aproape trei ani, o solutie finala pentru aceasta idee: “Numai prin cedarea masivă de suveranitate Europa mai poate rămâne o putere economică şi militară. (…) Altfel, Europa va rămâne o carte de istorie a lumii, în care vei putea citi despre cele mai sofisticate culturi”.
Nu-mi dau seama prea bine de ce ar fi neaparat rau sa ramai doar o carte de istorie a lumii, cu o cultura sofistitca, dar inteleg ca idealurile la zi sunt altele. De pilda, acela de a fi o mare putere, in sensul agresiv al termenului. Iar pentru asta, dupa cum ne recomanda presedintele Romaniei, este nevoie de Statele Unite ale Europei.
In cazul acesta, cedarea de suveranitate se face pe acorduri domoale si inseamna, in linii mari, ca autoritatile nationale au din ce in ce mai putina putere, structurile de decizie fiind transferate catre un organ neales de popor, precum Comisia Europeana (sau BCE). Nu e democratic, dar nici nu prea conteaza, cata vreme se pastreaza aparentele. Si, oricum, nu trebuie sa uitam – nici nu am avea cum, la cata propaganda comunitara primim – ca daca nu ne place asa, ne inghite Rusia.
Pentru tarile membre UE, transferul de putere a avut loc deja, iar deciziile cele mai importante legate de economie, securitate si societate nu se mai iau de multa vreme la Bucuresti sau la Praga. Pentru viitor se preconizeaza ca proportia covarsitoare a legislatiei sa provina de la Bruxelles. (“Mai bine decat la Moscova”, se aude deja refrenul). Scopul pare a fi unul inaltator pentru mintile inflacarate, desi toata experienta istorica indica exact contariul. Adica, un colaps generalizat, in primul rand la nivel cultural si educational. Dar banuiesc ca stiti deja alternativa…
Daca nu a fost programat, conflictul recent din Ucraina le serveste de minune papusarilor globalisti, deoarece inlesneste planurile de integrare. Nu e vreo mare descoperire stiintifica ca, in momentele de panica, oamenii cedeaza mult mai rapid. Din acest punct de vedere, razboiul ramane sanatatea statului, in timp ce revolutia hraneste noua ordine mondiala, un concept ale carui origini se gasesc la Karl Marx si pe care un “filantrop” ca George Soros o predica stanjenit, pe unde apuca.
In conditii normale, de stabilitate, este mult mai greu de contracarat intuitia naturala a dictaturii impersonale, iar lectiile obligatorii de cultura civica bruxelleza, dorite de Merkel&co., nu cred ca pot acoperi gaunosenia si falimentul proiectului. Lumea a inceput timid, dar consecvent, sa practice scepticismul sanatos si, desi mai e cale lunga pana la redescoperirea traditiei, elitele dau semne de neliniste.
Insa, pana una alta, ceea ce reiese limpede este pervertirea completa a limbajului. Suveranitatea (la fel ca si regionalizarea) are o semnificatie doar cat timp poate fi folosita in directia unei centralizari politice mai accentuate. Singura realitate ramasa neschimbata este drumul descendent spre dictatura soft si e o masura trista a vremurilor noastre ca am ajuns sa ne agatam de statul national, ca ultim bastion de aparare al drepturilor noastre.
Autor: Ninel Ganea
Sursa: Karamazov.ro
Adauga comentariu