Av. Gheorghe Piperea: Colonia mercantilizată militaristă România

Statul de drept a fost înlocuit în România cu statul de “Drepţi!”. Pe nesimţite, pas cu pas, cu zâmbetul pe buze şi cu acceptul implicit al unei mari părţi a populaţiei României, blocată în hăţişurile paginilor de socializare pe internet şi fericită să consume pe credit, România a devenit o colonie mercantilizată cu un insiduos caracter militarizat.
Suntem conduşi de demnitari care se laudă făţiş cu diplome ale unor şcoli ale serviciilor secrete sau ale armatei şi suntem monitorizaţi, direct sau prin acoperiţi ai acestor servicii, în mai tot ce facem, sub masca luptei contra riscurilor de securitate sau sistemice.
Demnităţile publice sunt ocupate, aproape invariabil, de absolvenţi ai “Academiei” de Informaţii Mihai Viteazul sau ai Colegiului Naţional de Apărare (pânăşi mme Udrea se laudă că este absolvent al acestui colegiu).
Acoperiţii din presă, din justiţie, din ANAF, din companiile publice, din diversele organizaţii profesionale sau de lobby şi, mai ales, acoperiţii din aşa-zisa societate civilă sunt la tot pasul. E trist că această aşa-zisăsocietate civilă este covârşită de aceşti acoperiţi, întrucât societatea civilă, ONG-urile, ar trebui, de fapt, să fie primul nivel al luptei contra acestei militarizări forţate a României, proces în care drepturile sunt înlocuite cu ierarhia şi cu ordinele, care nu se discută, ci se execută. E şi mai trist că o parte consistentă din mass-media, inclusiv cea electronică, este covârşită de aceşti acoperiţi. Unii dintre ei au tupeul să se auto-deconspire şi să continue ceea ce făceau înainte de a se deconspira ca şi când nimic (malefic) nu s-ar fiîntâmplat.

Iar instituţiile de forţă ale statului au ajuns să considere segmente ale unor autorităţi ale statului sau chiar puteri ale statului, în intregime, ca pe câmpuri tactice de lucru informativ.

Canalul insidios pe care ne-am înscris pentru a naviga către măreaţa înfăptuire a statului de “Drepţi!” este main-stream-ul impus de cele câteva ONG-uri auto-intitulate curate, organizate după tipicul acelor Stormtroopers (soldaţii furtunii) din “Războiul Stelelor”, entităţi care stabilesc, de vreo 15 ani, în mod coordonat şi planificat de generoşii lor finanţatori, trendurile în justiţie şi în societate, programele de guvernare şi privatizare şi, în ultimul timp, chiar programele educative şi catehismul “moral” al României tehnocrate. Ei, soldaţii furtunii, sunt cei care îi arată cu degetul pe indivizii care urmează (trebuie) să fie condamnaţi, dar şi pe colaboraţioniştii care, temporar, trebuie protejaţi de malaxorul justiţiei penale. Neutralizând, la propriu, a patra putere în stat, “câinele de pază al democraţiei”, adică presa, tot ei, soldaţii furtunii, sunt pastorii care ne ţin catehisme despre ceea ce se poate striga în strada şi ce nu, pentru ce e trendy să protestezi şi pentru ce nu e, ce suporturi media sunt OK pentru reclame şi ce televiziuni nu se califică moral pentru asta. Tot aceşti soldaţi ai furtunii determină modul în care trebuie să arate MCV-ul, mecanismul de monitorizare a sistemului judiciar român prin intermediul căruia UE ne ţine încă la colţ, ca pe un elev indisciplinat, dar care, totuşi, a umplut tabla cu soluţia exerciţiului de algebră. Dacă MCV-ul ar fi realizat după realităţi şi nu după aceste trenduri şi catehisme, ANI, singura instituţie care, alături de DNA, este constant lăudatăîn cuprinsul MCV, nu ar mai avea niciun merit să fie lăudată, din moment ce un fost şef al acestei instituţii este acum în menghina justiţiei, iar actualul şef al ANI, un absolvent şi el al “Academiei” de informaţii, închide ochii la incompatibilităţile şi conflictele de interese ale şefimii corporaţiilor, inclusiv cele cu atribuţii de control şi supraveghere în domeniul financiar-bancar, dar extrage astfel de defecte din piatră seacă, atunci când e vorba de politicieni şi demnitari de rând, mai precis, a tuturor celor care nu sunt “cheiţe” ale statului de “Drepţi!”. Iată un exemplu: de curând, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale unele texte din Codul penal incriminatoare ale unor “conflicte de interese” care se extindeau la orice raporturi juridice comerciale anterioare accederii la o funcţie publică a împricinatului, în condiţiile în care sintagma “activitate comercială” sau cea de “contracte comerciale” nu mai aveau o definiţie legală din data de 1 octombrie 2011 (când noul Cod civil a intrat în vigoare, abolind atributul “comercial” ratasabil raporturilor juridice de afaceri). Dar aceleaşi fapte continuă să fie conflicte de interese din punct de vedere “civil”, în sensul că odată stabilite de ANI, aceste fapte sunt stigmate perene ale celui în cauză, care îlţin, pe nedrept, în justiţie ani de zile şi la distanţă de orice demnitate publică. Toţi cei care, în prezent, sunt implicaţi, ocazional, sau cu titlu de profesiune, în activităţi de afaceri vor putea deveni suspecţi de serviciu în viitor dacă, în mod semi-sinucigaş, ar vrea să se implice în politicăşi să lucreze cu astfel de foşti parteneri, ocazionali sau de încredere de azi.

Măîntreb unde or fi fost aceste servicii secrete şi aceşti soldaţi ai furtunii în perioada în care resursele ţării, începând cu petrolul, continuând cu energia şi finalizând cu pădurile, au fost privatizate sau, după caz, jefuite.

Şi cum am ajuns să confundăm statul de drept cu statul de “Drepţi!”.

Statul de drept înseamnă, în primul rând, respectul drepturilor cetăţenilor. Statul, ca instituţie, nu e un scop, ci un mijloc, scopul fiind cetăţeanul, libertatea sa individualăşi colectivă, sănătatea, educaţia, siguranţa şi accesul la justiţie. Cel mai important rol al sistemului judiciar este acela de a apăra individul de excesul de putere, în acest fel fiind protejată integritatea moralăşi psihologică a societăţii.

În democraţie, omului nu trebuie săîi fie fricăşi nu trebuie să se simtă suspectat de ochiul atotvăzător al unui stat militarist. Aşa ar trebui să stea lucrurile şi în România.

Dar am ajuns să ne temem că ne sunt ascultate convorbirile şi interceptate comunicaţiile. Ştiu, imediat comentatorii vor sări ca arşi şi vor apăra dreptul autorităţilor la monitorizarea persoanelor pe motiv că cine nu are nimic de ascuns nu trebuie să se teamă de Big Brother. Dar e timpul să ne întrebăm de ce oare am re-început săşuşotim şi să vorbim în parabole, ca pe vremea Securităţii lui Dej şi Ceauţescu. Le atrag atenţia sustinăţorilor veroşi ai statului de “Drepţi!” că, atunci când Curtea Constituţională a declarat neconstituţională o lege care permitea serviciilor de informaţii să intercepteze comunicaţiile personale fără o autorizaţie prealabilă a unui judecător, lucru normal în orice democraţie, imediat soldaţii furtunii şi ai statului de “Drepţi!” au vestit Apocalipsa, ceea ce le-a permis stâlpilor şi cheiţelor acestui stat de “Drepţi!” să ameninţe cu dosare penale contra magistraţilor Curţii Constituţionale.

Şi, dacă te uiţi cu un ochi neutru şi obiectiv la cele ce se întâmplăîn procesele penale şi în cele care implicăFiscul, îţi sar în ochi prezumţia de vinovăţie şi suspiciunea cu care “justiţiabilul” este privit de la un cap la altul al procesului sau al disputei legale.

De altfel, de mai mult de 10 ani, avem un Parlament aproape captiv în colivia acestor suspiciuni perene, unul care nu îşi mai poate exercita funcţia sa legislativă conform cu mandatul primit de la cetăţeni, ci după diktatul acestei armate de Stormtroopers. Legile pentru cetăţeni sunt diabolizate, cu aportul sârguincios al presei “independente” care preia mesajul milităros al overlorzilor sistemului şi îl amplifică, creând artificial mase destul de mari de oameni care sunt tentaţi să creadă acest mesaj, fiind orbiţi de “argumentele” autorităţii şi de colcăiala de comment-uri de pe forumuri, scrise în neştire de postaci şi de simbriaşi ai departamentelor de comunicare ale corporaţiilor. Legile contra cetăţenilorşi chiar legile contra democraţiei sunt, în schimb, pictate ca binefaceri ale proniei cereşti. Legea Big Brother, spre exemplu, a fost declaratăîntr-o primă analiză neconstituţională. Dupăaceastă decizie atenta cu drepturile cetăţeanului, s-a întrunit de urgenţă un CSAT în care s-a stabilit că legea este esenţială pentruţară, aşa că a fost re-emisă, fără a ţine cont câtuşi de puţin de obiecţiile Curţii Constituţionale.

Cel mai grav este că familia, credinţa, rădăcinile fiecăruia dintre noi sunt dezavuate şi sunt ridiculizate ca anacronice. în schimb, individualismul, consumul individual şi egoismul sunt ridicate la rang de filosofie de viaţă. Colonia mercantilizatăşi militaristăRomânia ne vrea pe jumătate proşti, pe jumătate hipsteri. Omul nou, de tip corporatist, cel căruia i se insuflă acest comportament individualist şi această emoţionalitate egoistă, de consumator fericit, are foarte multe elemente comune cu omul nou, de tip comunist. Aş zice că, dată fiind reducerea sa la o simplă cifră statistică, omul nou corporatist se cam confundă cu ălălalt, mai vechişi mai bolovănos, omul nou de tip comunist. De fapt, aş zice că bolovănosul se diferenţiază de corporatist doar prin faptul că primul nu avea acces la reţele de socializare.

Cei care îndrăznesc să critice sau măcar să gândească singuri, în afara catehismului tehnoidioţilor, sunt calificaţi drept agenţi de propagandă rusească. Veţi vedea imediat după publicarea acestui text căşi eu voi fi făcut, practic, imediat, agent rus. Le transmit soldaţilor furtunii acest adevăr simplu: Rusia lui Putin nu e altceva decât un revers al monedei care are ca faţă SUA. Amândouăaceste super-puteri sunt, de fapt, vehicule ale overlorzilor sistemului. Dacăîn Rusia, intrumentele concrete ale acestor overlorzi sunt oligarhii multimiliardari, în SUA instrumentele lor concrete sunt corporaţiile şi fondurile de investiţii globale cu manageri multimilionari care nu fac niciodată puşcărie pentru că sunt prea mari pentru a fi trimişi la închisoare. Aşa că ar trebui să vă fie clar: nu am cum să fiu de acord nici cu unii, nici cu alţii. Toţi respectă acelaşi consemn, al transformării oamenilor în clone de curcani fericiţi că li se dau câteva grăunţe ca să se umple de muşchi şi să arate bine o vreme, după care să se întoarcăîn plasticul (nu în ţărâna) din care au fost făcuţi.

Pentru aceşti overlorzi, stabilitatea primează asupra libertăţii şi democraţiei, iar macro-stabilitatea, inclusiv mandatele de 12 sau de 28 de ani, sunt chiar mai importante decât stabilitatea.

Şi Ceauşescu a avut un mandat de 25 de ani. Îndelungata sa carieră de vătaf al overlorizilor a fost susţinută tot de un sistem militarizat underground, pe care lumea noastră, a celor care am trăit şi înainte de 1989, fie îl lăuda şi îl folosea, din interes, fie îl accepta, din frică. S-a numit simplu: Securitatea statului. Foarte puţini i s-au opus. Foarte puţini i-au supravieţuit. De fapt, visul de aur al acestei Securităţi, atunci când era cât pe-aci să fie măturată din istorie, a fost acela de a ajunge să ne fie din nou frică de ea şi, mai mult chiar, să ajungem iar să ne denunţăm reciproc, făcându-ne pe toţi suspecţi. Şi iată că visul vechii Securităţi e deja realitateîn minuntata lume nouă.

Şi dictatorii din Irak, Egipt, Libia, Africa Centralăşi de Est au avut mandate de peste 25 de ani. La fel ca orice dictatori, şi aceştia s-au susţinut, în primul rând, pe sisteme militarizate care aveau masca democraţiei, dar care covârşeau populaţia ca o plasă de oţel aruncată peste capetele tuturor, iar populaţia supusă ajungea să creadă, la nivel subliminal, că lucrurile aşa trebuie să fie, că oamenii nu sunt în siguranţă decât în colivii sau în cuşti. Iar corporaţiile globale, care nu au nevoie de libertate, ci de stabilitate, au susţinut acest sistem, de pe urma căruia au prosperat. Dar, când aceşti dictatori au fost daţi jos, prin aşa-zise războaie contra terorii sau în urma unor “primăveri arabe”, locul lor a fost luat de Al Qaeda sau de Daesh (ISIS). Iar din vidul creat de spargerea oricărei coeziuni naţionale, culturale sau sociale ale acestor populaţii, au ieşit războaie crunte şi milioane de imigranţi. Care imigranţi se revarsă acum peste Europa, şi nu peste SUA sau Rusia. Ironic, nu?

Am revăzut sâmbătă seara un film relativ recent al lui Robert Redford. Din memorie, vă reproduc o replică.

“Roma arde. Problema nu este cu cei care i-au dat foc. Sunt irecuperabili. Problema e la noi. Că nu facem nimic săîi oprim. Ne ocupăm viaţa cu slalomul printre flăcările oraşului, sperând că se vor stinge de la sine. La final, oraşul nu va mai fi”.

Avem şi noi un Nero şi o gardă pretoriană care îl ţine captiv. De câţiva ani stăşi asistă la un incendiu pe care el l-a stârnit, dar lucrează asiduu la aruncarea vinei pe consumatorii care au îndrăznit să fie cetăţeni.

Ce facem noi? Îi lăsăm pe Nero şi pretorienii săi să se bucure de privelişte, le executăm planul, pentru că ne e teamă, le multiplicămşi amplificăm propaganda?

Către ce ne îndreptăm, domnilor absolvenţi de academii şi colegii naţionale? Poate către sisteme similare dictaturii lui Pinochet din Chile (foarte “căutate” de corporaţiile globale rezidente în SUA şi de neo-conservatorii americani)? Poate către statutul de colonie perpetuă căreia indivizi ca Donald Trump, tot mai aproape de nominalizarea ca prezidenţiabil al republicanilor americani, îi vor cere taxă de protecţie? În zbor, către zorii unei colonii mercantile militarizate?

Autor: Gheorghe Piperea

Sursa: Cotidianul.ro