Aurul şi curajul emancipat

Mai întâi ar fi de precizat că ceea ce urmează nu se referă la noţiuni abstracte urmate de altele apriorice şi empirice ale conceptului de curaj din ziua de azi. Ok, sau cel puţin nu la modul exhaustiv. În mare măsură, ceea ce urmează este deja un surplus la toate articolele şi cărţile geniale care s-au scris şi care încă sunt scrise despre unul şi acelaşi subiect: piaţa monetară şi al său etalon menit să salveze un puzzle greşit completat. Dar cum un remake, deşi îşi pierde considerabil din farmec, are avantajul de a mai capta niscaiva interes cât să reîndrepte atenţia unora către original, atunci aş zice că timpul nu e chiar irosit.

Şi pentru că mai mult ca sigur există o regulă nescrisă împotriva prelungirii misterului peste limita necesarului, s-ar cere măcar o vagă elucidare a gândurilor care au condus la tastarea unui adjectiv ca cel care însoţeşte ţanţoş „curajul” din titlu; şi cum altfel mai bine se poate face asta decât printr-o scurtă referire la curajul clasic. Aparţinând unuia dintre curentele cele mai vechi ale eticii, teoria virtuţii este într-o oarecare măsură modelată  de concepţia lui Aristotel cum că aproape orice asemenea calitate se construieşte ca medie între cele două extreme ale aceleiaşi trăsături de caracter, media fiind una calitativă şi nu cantitativă. Deci, se pune problema reglării emoţiilor instinctuale pe baza raţiunii; de unde decurge şi versiunea clasică a curajului: laşitate – curaj – nesăbuinţă.

Peste tot, fie că vorbim despre televiziune, ziare, reviste sau între noi, câteva cuvinte îşi fac cumva mereu loc printre motivele unor eşecuri sau pur şi simplu ca subiect de discuţie: criza economică, recesiune, bust, inflaţie, deficit bugetar etc. Nu mai este o noutate faptul că economia la nivel global pare a-şi da ultima suflare; şi partea mai puţin aşteptată este că deşi tot felul de reforme sunt puse în aplicare, impresia continuă să rămână că se bate pasul pe loc. Nici măcar puterile emergente din grupul BRICS sau China cu al său statut de putere aparent imună la situaţia delicată şi vădit contagioasă a economiei mondiale nu par a mai induce încredere şi optimism; şi asta pentru că există o interdependenţă inerentă între statele lumii: spre exemplu, creşterea Braziliei din 2010 a decurs în mare măsură din exporturile în China, în timp ce dezvoltarea Chinei, aşa cum se ştie deja prea bine, îşi are rădăcinile bine înfipte în exporturile sale de care deja multe ţări nu ştiu cum să se mai protejeze. Pe de altă parte, este binecunoscut şi faptul că aceeaşi China ajută SUA cumpărându-i obligaţiunile, confruntându-se mai puternic cu pericolul devalorizării monedei americane. În plus, China, aprovizionând SUA cu produse ieftine (deşi SUA nu este nicio excepţie de la regula ţărilor care încep să apeleze mai asiduu la protecţionism), lasă impresia că inflaţia din America se află în parametri normali, ceea ce permite autorităţilor monetare de resort să menţină dobânzile mici în vederea stimulării economiei; iar o asemenea politică presupune înainte de toate un singur lucru: tipărirea de bani fiat la discreţie.

Banii fiat nu au fost dintotdeauna acele entităţi cu oarece proprietăţi de laitmotiv din reveriile noastre în care am investit în maşini de vis sau în călătorii de-a lungul mărilor şi ţărilor, întocmai aşa cum nu au fost dintotdeauna cei de a căror posesie a depins într-o bună măsură evoluţia mai mult sau mai puţin sinuoasă a vieţii noastre. O scurtă trecere prin momentele relevante ale istoriei monetare este, într-un mod foarte reuşit, reliefată de către Murray N. Rothbard către finalul cărţii sale „Ce le-a făcut Statul banilor noştri? [i]. Fiind completată mai apoi de postfaţa „Euro. O interpretare rothbardiană a evoluţiei monetare recente”, aparţinând lui Jörg Guido Hülsmann. Concret, Rothbard face referire la nouă perioade ce trebuie avute în vedere; şi pentru că ordinea cronologică a lucrurilor aduce cumva mai multă elocvenţă, o să continui prin a prezenta în linii mari versiunea lui Rothbard a perioadelor de schimbare monetară cele mai importante.

Cea dintâi perioadă, 1815-1914, este, după cum o numeşte şi autorul, cea a „etalonului aur clasic”. Este perioada în care aurul stătea la baza tuturor tranzacţiilor, deşi denumirile aceluiaşi metal difereau de la o ţară la alta; ca atare, nimeni nu era străin de termeni ca „dolar”, „franc”, „liră” etc., doar că semnificaţia fiecărei denumiri varia în raport cu o cantitate de aur (sau de argint) pe care o reprezentau, astfel încât fie că era vorba despre a douăzecea parte dintr-o uncie de aur (dolarul) sau de un sfert dintr-o uncie (lira sterlină), esenţialmente, la nivel naţional şi supranaţional, totul gravita în jurul unei cantităţi de aur. De altfel, motivele pentru care tipărirea de bani la discreţie înceta a mai fi plauzibilă deveniseră deja consacrate [ii].

Următoarele trei perioade sunt oarecum previzibile: primul război mondial şi anii imediat ulteriori, o primă jumătate tardivă a perioadei interbelice şi intervalul de timp rămas incluzând cel de-al doilea război mondial. Astfel, dacă faza a doua cuprinde ceea ce este deja uşor de intuit – fabricarea accelerată de bani de hârtie, fără acoperire în aur, în speranţa unilaterală de a subvenţiona cheltuielile direct legate de insurecţiile aflate la ordinea zilei –, comportament ce a condus la incapacitatea de rambursare în aur de către mai toate ţările exceptând SUA (intrată mai târziu în război), cea de-a doua fază (1926-1931) reuneşte consecinţele denaturate artificial ale deprecierii monedelor ţărilor; mai precis, această fază are în vedere noua ordine mondială internaţională constituită în cadrul conferinţei de la Geneva (1922) prin care Marea Britanie, vrând să continue a apela la inflaţie fără să îşi recunoască deprecierea lirei, a impulsionat majoritatea ţărilor să rămână la aceeaşi paritate metalică de dinaintea războiului, pentru ca apoi să contribuie la crearea etalonului aur-devize, noţiune ce presupunea în linii mari ca dolarii să fie rambursaţi în aur, lirele sterline în dolari şi restul monedelor naţionale în lire sterline; de remarcat este faptul că această schemă a permis statului britanic, dar şi celorlalte state, să practice o politică inflaţionistă ca urmare a faptului că rambursarea directă a lirei în aur nu mai era o variantă decât în cazul tranzacţiilor internaţionale (lingouri), lucru care a permis şi crearea boomului urmat de bustul din 1931. Nu în ultimul rând, în cea de-a treia fază (1931-1945), cea a „monedelor discreţionare fluctuante”, după ce Marea Britanie alături de alte ţări au renunţat la etalonul de aur, SUA a cedat şi ea, chiar dacă, în timp ce oamenii de rând erau sfătuiţi să nu mai deţină aur, acordarea de rambursări în aur mai era permisă în cazul guvernelor şi băncilor centrale.

În ce priveşte cea de-a 5-a fază, numele binecunoscut al acesteia spune totul: „Bretton Woods şi noul etalon aur-devize”. Concret, lira sterlină a încetat să-şi mai exercite rolul terţiar de etalon, ceea ce a permis celorlalte state, acum obligate să aibă la baza banilor de hârtie o ofertă de dolari, să camufleze inflaţia generoasă susţinută de către SUA, mai ales atât timp cât ţările erau chiar încurajate să îşi bazeze expansiunea propriei monede pe rezervele de dolari. Separat de carte, în acest context a apărut şi formularea deja celebră a lui Jacque Rueff, „deficit fără lacrimi”, noţiune care referindu-se la deficitul economic al balanţei de plăţi a SUA, determinat de faptul că sistemul adoptat presupunea circulaţia unei cantităţi mari de dolari în afara ţării, atrăgea atenţia asupra libertăţii statului american de a-şi menţine deficitul, în comparaţie cu celelalte state unde doar reversul de corectare a situaţiei era valabil. De altfel, încheierea celei de-a cincea perioade a marcat momentul în care, datorită supraevaluării dolarului în comparaţie cu monedele europene, Europa începe să ceară rambursări ale dolarilor în aur; autorul sesizează faptul că astfel, în 20 de ani începând cu finalul anilor ’50, dintr-o rezervă de aur de 20 de miliarde de dolari, aşa-zisa ţara a tuturor viselor împlinite a ajuns la 9 miliarde de dolari, în contextul în care în Europa existau 80 de miliarde de dolari „nedoriţi”.

Cele trei perioade de schimbări sunt legate invariabil de evoluţia sistemului Bretton Woods, astfel încât mai întâi şi-a făcut loc o ultimă încercare de a „ieşi basma curată” în cadrul aceluiaşi sistem (1968-1971), după care a urmat destrămarea acestuia şi stabilirea unei noi ordini monetare. Pe scurt, în ce priveşte a 6-a perioadă, dat fiind faptul că dolarul continua să se deprecieze pe măsură ce criza de încredere în dolar devenea evidentă, s-a creat sistemul „ two-tier gold market” care demarca piaţa aurului de cea monetară, astfel încât băncile centrale şi guvernele să nu mai apeleze la piaţa liberă a aurului, iar raportul dintre dolar şi aur să rămână fixat la 35 de dolari uncia. Dolarii din exterior s-au acumulat, preţul aurului a crescut neaşteptat de mult, iar în contextul pierderii încrederii în aur şi al ameninţării cu rambursarea în aur de către restul băncilor centrale, Nixon pune capăt sistemului Bretton Woods şi în decembrie 1971 semnează acordul Smithsonian, fapt ce marchează trecerea în cea de-a 8-a perioadă, care, în mod complet nesurprinzător, este…scurtă (decembrie 1971-februarie 1973). Concret, acordul legifera un sistem de rate de schimb fixe între monedele tuturor ţărilor, de data aceasta în absenţa unei acoperiri în aur; cum inflaţia a continuat, cantitatea de dolari din afara Americii era la fel de exagerată, iar supraevaluarea dolarului se întrecea cu subevaluarea celorlalte monede, sistemul abia pus la cale a terminat prin a se prăbuşi.

Ultima perioadă, incompletă de altfel, ridică alte câteva probleme interesante printre care se numără tendinţa vizibilă de a se crea o monedă fiat unică în lume care să permită unei bănci mondiale corespunzătoare să gestioneze inflaţia după bunul plac, fapt pe care Rothbard îl bănuia încă din anii ’70 ca pornind de la CEE-ul vremii respective…

Motivul pentru care am vrut să fac o sumară trecere în revistă a tuturor acestor momente este direct legat de titlu. Aristotel spunea că virtutea reprezintă o medie calitativă a două emoţii instinctuale opuse, iar noi, fiinţe dotate cu raţiune suficient cât să fim numite superioare, suntem exact prototipul desăvârşit al acelor inşi capabili să aplice cu succes concepte morale ca dreptatea, prietenia, răbdarea sau curajul invocat mai sus. Totuşi, de la Aristotel încoace pare-se că definiţia aceleiaşi noţiuni a suferit niscaiva modificări, în sensul că media calitativă a cam devenit cantitativă. Şi să analizăm un pic veridicitatea unei asemenea aserţiuni, urmând ca apoi dacă nu convinge inducţia…filozofică, să se apeleze şi la varianta contemplării asupra altor exemple concludente.

Este cât se poate de limpede că o creştere a masei monetare afectează mersul pieţei aşa-zise libere şi totuşi, dacă este să vorbim despre extreme, în 1913 Fed-ul a fost primit cu braţele deschise de către mai toţi (probabil şi pe principiul „fiecare are atâtă dreptate câtă putere are” al lui Baruch Spinoza), fiecare război a fost încununat cu sume de bani care mai de care mai necesare, mai nicio depreciere valutară nu a fost adusă la valorile ei reale, iar fiecare încercare eşuată de a „repara” vreun sistem monetar şubred s-a soldat finalmente cu apariţia unui nou tip de construcţie monetară care în alte condiţii ar fi pur şi simplu de neconceput: construcţia lipsită de fundaţie.

Acum, având în vedere că noţiunea de curaj nu a dispărut din vocabular şi ţinând cont de faptul că toate aceste schimbări pot fi considerate îndrăzneţe, nu putem decât să apelăm la sinonimul curaj; însă, dacă nu aţi ghicit deja, vorbim de varianta emancipată a termenului. Ca să fiu mai precisă, este vorba despre o asociere extrem de strânsă între gheaţă şi apă fierbinte, nord şi sud, alb şi negru, dar, atenţie, niciodată de o combinaţie. Altfel spus, se pune problema sincronizării celor două instincte corespondente(eventual, cu mici diferenţe de intensitate), laşitate şi nesăbuinţă, şi nicidecum a raţionalizării lor într-un tot logic; laşitate în sensul de complacere în situaţia călduţă conferită de o situaţie nocivă chiar pe termen mediu, dar foarte tentantă pe termen scurt şi nesăbuinţă în sensul de ignorare completă a efectelor deciziilor luate, fie ele în variantă simplă sau cumulată, pe termen mediu sau lung.

Ar mai fi şi problema faptului că se merge pe val; parcă există o lege nescrisă ca fiecare succesor să urmeze direcţia paşilor făcuţi anterior; nici măcar un simplu stânga-împrejur cât să fie evaluată imaginea de ansamblu şi să fie luate decizii în cunoştinţă de cauză.

Dacă sunt luate în considerare cele nouă faze amintite mai sus, motivul pentru care inclusiv cea dintâi perioadă, a „etalonului clasic”, s-a dovedit a fi insuficient de eficace devine destul de clar. Pe de o parte, greşelile cele mai uşor de intuit sunt acelea că s-a creat inflaţie cu ocazia războiului şi mai apoi că s-a renunţat la această fază când s-a dat de greul bustului. Pe de altă parte însă, faptul în sine de a fi lăsat această opţiune, de a face inflaţie, a fost greşeala majoră. Concret, nu trebuia ca banii de hârtie să fie creaţi în primă instanţă, fie ei şi acoperiţi în aur; era nevoie ca doar aurul (sau orice alt metal care se impunea pe piaţă ca marfă) să fie mijlocul de schimb. Şi acum încep adevăratele semne de întrebare, cele clasice, alături de cele care sugerează subtil, dar sigur, reticenţa faţă de o monedă naţională aparent rustică, ce pur şi simplu nu îşi găseşte locul în această lume modernă şi tehnologizată; de parcă banii de aur ar fi în mod cert portalul încă nedescoperit către o lume demult apusă.

Uşurând sarcina celor în căutare de răspunsuri, pe parcursul timpului, mai tuturor semnelor de întrebare li s-a oferit în replică un semn de exclamare cât se poate de pertinent.

Deşi nu o să intru foarte mult în detaliu, pentru că pornind de la acest obiectiv s-au scris o serie de cărţi ce fac mult mai multă dreptate subiectului decât o pot face alte încă câteva paragrafe, o să amintesc două dintre obiecţiunile clasice aduse împotriva ideii de etalon aur: legea lui Gresham şi imposibilitatea naţiunii în cauză de a se mai dezvolta ca urmare a cantităţii limitate de aur.

În ce priveşte prima problemă, legea conform căreia moneda artificial supraevaluată o alungă pe cea artificial subevaluată, acelaşi Rothbard este cel care oferă o abordare mai largă. Pe scurt însă, este invocată uzarea monedelor din metal după o perioadă de timp, ceea ce, în condiţiile în care sunt puse în circulaţie noi monede metalice, conduce la subevaluare noilor monede şi supraevaluarea celor aflate deja în circulaţie; de aici derivă tendinţa tezaurizării sau exportării monedelor subevaluate şi deci problema „alungării” monedelor bune în favoare celor mai puţin bune. Problema, într-un mod banal, îşi găseşte rezolvarea în excluderea decretării de către stat a valorii identice ale cele două tipuri de monede, deci a standardizării. De aici decurge natural şi ideea baterii monedelor de către întreprinderi private specializate care nu doar aduc în ecuaţie o concurenţă implicită cu rezultate cel puţin satisfăcătoare calitativ, dar care ar putea, nu în ultimul rând, să pună în practică şi o idee cât se poate de inspirată aş zice: aceea de a inscripţiona un termen de valabilitate pe monede.

Pretextul favorit al multor obiecţii este însă, pe departe, faptul că societatea nu se poate dezvolta la adevărata-i capacitatea, datorită ofertei monetare metalice limitate. Şi în acest caz, dacă se analizează consecinţele unei asemenea ipoteze mai în amănunt, răspunsul vine de la sine. Intriga porneşte din posibilitatea foarte probabilă ca unii oameni să economisească o cantitate îngrijorătoare de bani, ceea ce automat ar sista într-o măsură serioasă bazele dezvoltării naţiunii în cauză. Însă, în realitate, tot ce se întâmplă are legătură cu creşterea cererii de bani, care presupune la rându-i o creştere a preţului lor, altfel spus, o sporire a puterii de cumpărare a banilor. Drept urmare, cheltuindu-se mai puţin şi tezaurizându-se mai mult, exporturile vor fi mai căutate, dat fiind preţul mai redus al mărfurilor, în timp ce beneficiul importurilor cu materii prime va fi şi el sporit, încurajându-se astfel exporturile cu produse manufacturate. De altfel, o accepţiune similară, conform căreia sistemul monetar discreţionar în regimul cursurilor flotante ar fi ideal dezvoltării economice datorită sistemului de rezerve fracţionare implicit, este combătută foarte uşor prin simpla argumentare a faptului că sistemul în discuţie nu este decât o formă legalizată de furt, având în vedere chiar premisele pe baza cărora sistemul activează; în schimb, adepţii şcolii austriece recomandă clasica şi subestimata rezervă 100%.

O altă idee extrem de interesantă, care aş zice că cere a fi amintită, este cea pe care o aduce Tudor Smirna într-un articol al său mai vechi „ Ar putea aurul şi argintul să redevină monedele lumii?” [iii]. Concret, el propune pe lângă utilizarea cardului în cazul tranzacţiilor ce implică sume scăzute, aplicarea unei cantităţi foarte mici de aur pe un suport de hârtie sau plastic care astfel să contribuie şi la perpetuarea obişnuinţei de a utiliza bani din hârtie/plastic, însă, aşa cum apreciază şi autorul, cu o nouă semnificaţie.

Conform unui comunicat de presă al BNR, la 30 septembrie 2011, rezerva oficială de aur a României, situându-se la un nivel de 33.626 milioane euro, se menţine la 103,7 tone. Nu este deloc mult, dar este un punct de pornire. Îmi place să cred că, dată fiind situaţia, orice optimist gândeşte: „avem ideile, avem aur, ne lipseşte doar curajul”; cel în variantă clasică, vreau să zic.

Nimeni nu spune că este uşor să întorci o corabie la 180 de grade când vântul se încăpăţânează să bată în direcţia greşită, dar a devenit deja un stereotip realitatea faptului că de câte ori trecem peste impulsul momentului şi apreciem efectele pe termen lung, balanţa va cădea invariabil în favoarea deciziei raţionalizate şi nu a celei instinctuale, bazate pe interes. Iar dacă stereotipul realităţii incontestabile încă nu convinge, atunci îmi închipui că este bine de ştiut că, după cum spun înţelepţii chinezi, „şi drumul cel mai lung începe tot cu un pas”.