O pedagogie corectă pleacă de la premisa oferirii unor modele de excepție. A unor repere care să consolideze fibra morală a unui popor, demascând în același timp și pseudo-valorile existente. Necesitatea unor modele atitudinale este imperios necesară într-o societate românească aflată într-o permanentă derivă.
Un asemenea caz poate fi considerat Ion Gavrilă Ogoranu, binecunoscut luptător anticomunist, conducător al grupului de rezistență din Făgăraș. Salvat de la execuție doar prin intervenția directă a președintelui american Nixon, Ogoranu poate constitui un model de atitudine activă față de regimurile cu tendințe nedemocratice.
Un fapt care se uită este că cei care au rezistat au reprezentat o minoritate faţă de cei care au cedat, majoritatea s-au acomodat sau chiar au profitat. Românii care au colaborat cu regimul dictatorial sunt cu siguranţă mai numeroşi decât cei care au rezistat în munţi. Supunerea pasivă a marii majorități a populaţiei, a celor care nu interiorizaseră principiile comuniste, care nu erau convinşi de justeţea acestora, dar care prin tăcerea lor, prin mediocritatea lor etică au favorizat perpetuarea şi consolidarea unui regim ce anula valoarea fiinţei umane este mai mult decât evidentă. O supunere cu care ne-am obișnuit, pe care o moștenim și pe care o perpetuăm într-un mod tradițional.
În acest sens, chiar Ogoranu și-a exprimat nemulțumirea față de lipsa de atitudine a majorității românilor. O lipsă de atitudine care a favorizat implementarea unui regim de supunere umilitor:
“Trei obiective se urmăreau printr-o teroare de stat la toate nivelurile: înfricoșarea supușilor, umilirea lor și distrugerea celor cu coloană vertebrală dreaptă. Poporul trebuia să știe de frica stăpânirii și să se poarte umil față de ea. Să pupe mâna care lovește. Sub dictatura proletariatului, poporul, bine dresat, era numai bun să-și plece capul oricăror capricii ale noilor conducători“. (Ion Gavrilă Ogoranu).
Această situaţie nu spune nimic despre trecut, ci despre modul în care românii îşi asumă trecutul. Ce poate fi mai caracteristic pentru marea confuzie de valori prin care trece societatea românească! Și a pasivității ridicate la nivel superlativ! Ar fi o iluzie să ne imaginăm că revoluţia din 1989 a fost provocată de prea mult idealism. În sensul apărării valorilor democratice. Revolta socială a fost determinată de continua degradare a condiţiilor de viaţă. A fost un refuz al dictaturii din motive de sărăcie, iar după două decenii asistăm la o neîncredere în democraţie tot din acelaşi motive.
Regimurile s-au schimbat, motivele au rămas aceleaşi. Dar şi actorii! Şi încă destul de nostalgici… Faimoasa formulă carageliană rămâne, din păcate, nemuritoare: “Suntem cum am fost şi teamă mi-este că tot aşa vom rămâne”.
prof. Lehaci Florentin
sursa: proatitudine.ro
Adauga comentariu