În 2014 s-au comemorat o sută de ani de la Primul Război Mondial, numit până la următoarea conflagrație globală „Războiul Naţiunilor” sau „Marele Război”. S-au aniversat 70 de ani de deschiderea frontului de vest al Aliaților occidentali, prin marea debarcare din Normandia, din 6 iunie 1944, care a marcat bătăliile decisive și adus mai aproape victoria Puterilor Aliate împotriva Puterilor Axei, în cel de Al Doilea Război Mondial. Și, nu în ultimul rând, s-au împlinit 25 de ani de la încheierea formală a Războiului Rece. Cataclismele politico-sociale au dat, de fiecare data, noi direcții destinului omenirii, dar cu ce preț? A cuantificat cineva, puteau oare fi măsurate și compensate, în vreun fel, suferințele incomensurabile pricinuite de pierderea a multor zeci de milioane de vieți omenești (peste 80 de milioane în cele două războaie mondiale) și dramele din numărul mult mai mare al familiilor afectate de ororile războaielor, represiunile politice, sărăcie, foamete și boli?
În 1914, marile puteri s-au aruncat în „războiul naţiunilor”, mânate fiind de propriile interese și fără anticiparea consecințelor. Generalul Lyautey, rezident general al Franței în Maroc, menționa: „Sunt complet nebuni! Un război între europeni înseamnă un război civil, cea mai monumentală tâmpenie pe care lumea a făcut-o vreodată”. Turnura și finalitatea evenimentelor au demonstrat, însă, cu totul altceva. Primul Război Mondial s-a dovedit a fi o ruptură decisivă cu vechea ordine mondială, marcând încetarea finală a absolutismului monarhic în Europa. Patru imperii au fost doborâte: German, Austro-ungar, Otoman și Rus. Cele patru dinastii ale lor, Hohenzollern, Habsburg, Otoman și Romanov, care au avut rădăcini ale puterii încă din timpul cruciadelor, au căzut după război. Dintre cele patru imperii, cel rus, convertit la comunism, a două mare ideologie mondială după creștinism, a renăscut și va avea un rol esențial în pregătirea premiselor următoarei conflagrații globale. Războiul a catalizat Revoluția bolsevică, iar aceasta avea să inspire ulterior revoluții de aceiași sorginte, din China până în Cuba.
Căderea Imperiului Otoman a deschis calea spre democrația modernă și laicizarea statului succesor, Turcia. În Europa Centrală au fost înfiinţate state noi, precum Cehoslovacia sau Iugoslavia, iar România și Polonia au fost redefinite. Eșecul Societății Națiunilor de a rezolvă crizele postbelice a condus la ascendentă fascismului în Italia, a nazismului în Germania și la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. În urmă acestuia, România a pierdut tot ce a putut dobândi, din ceea ce i se cuvenea de drept, prin tratatele care au încheiat Războiul Națiunilor. În perioadă postbelică, a Războiului Rece, România și-a consolidat eșecul geopolitic. Anii care au trecut de la epoca Războiului Rece nu au adus plusul de stabilitate politică mondială care să îndepărteze amenințarea conflictelor militare. În Europa, statalitatea Iugoslaviei, rezultantă a Primului Război Mondial, a fost pulverizată în urmă unui război civil și a primei intervenții militare din istoria Alianței Tratatului Atlanticului de Nord, fără că vreun membru al Alianței să se fi aflat în pericol. Cu toate acestea, seismul geopolitic din Balcanii de Vest nu s-a potolit. Cel mai recent atentat terorist împotrivă sediului guvernului Macedoniei, comis în numele unei noi Armate de Eliberare a Albaniei, spune tot atât, cât întreagă și tumultuoasă istorie a regiunii. Din această perspectivă, Kosovo pare a fi doar începutul unui alt proiect geopolitic.
În anul 2014 au fost escaladate, până la pragul critic, seismele geopolitice pe segmentul ruso-ucrainean al „faliei Huntington”, al căror impact ar putea grăbi și proiectul geopolitic al multiplicării entităților statale românești. De două sute și cincizeci de ani, la Moscova există o „grija constanta” pentru români, moldoveni, dobrogeni, transilvăneni și bănățeni. Eșecurile politicilor de intervenție ale noului imperialism american în Afganistan și Irak, destabilizarea Siriei, Egiptului, Libiei, noile dimensiuni ale războiului de un secol din Orientul Mijlociu, comutarea interesului geostrategic major al S.U.A. în Extremul Orient, la joncțiunea nipono-sino-rusă, sunt realități ale căror perspective stau sub certitudinea impredictibilului. Sfertul de veac trecut de la încheierea formală a Războiului Rece a însemnat, așadar, nu numai pentru România, un nou experiment politico-social. Pentru unii, pe calea insurecțiilor și intervențiilor militare, pentru alții, pe calea politicilor de intervenționism economic și cultural, a nesfârșitelor reforme ale domeniilor vieții sociale definitorii pentru identitatea și resursele biologice ale națiunilor.
„Sentire e meditare!”, adică „percepe, fii vigilent și gândește, pentru a înțelege corect ce se întâmplă”, ne-ar îndemnă filosofii antici. Istoricul Suetoniu, în operă să „Vietile cezarilor”, menționează (cap. 25) că Împăratul Augustus, era de părere că nimic nu-i mai puțin recomandabil pentru un cap de oștire decât grabă și, în acest sens, aducea drept argument o expresie a vechilor elini, („Speûde bradéōs” ”) pe care românii au tradus-o în latină „Festina lente!”. Multe alte popoare și-au însusit maximă și au tălmăcit-o în limbă lor. Francezii folosesc un vers celebru din Boileau, „Hatez-vous lentement”. Germanii spun „Eile mit Weile”, italienii „Chi va piano va sano” iar românii „Graba strică treaba”.
Gală Galaction, în Profir și Policarp, a utilizat expresia că un corectiv la „Carpe diem” (Trăiește-ți clipă) a lui Horați;Policarp: Atunci grăbeste-te, Profire. „Carpe diem”, cum a zis meșterul Oraţiu; Profir: Da, mă, a mai venit unul după el, mai încoace, și a spus: „Hatez-vous lentement.”
Rostul acestui excurs este acela de reaminti că maximă „Festina lente” ar trebui repetată de zeci de ori, înaintea unor afirmații politice tranșante și de sute de ori, înainte de a decide irevocabil în chestiuni de interes național. Dacă admitem că interesele naționale sunt perene și ne însoțesc istoria, alternative fiind posibile doar în ceea ce privește opțiunile de realizare, promovare și apărare, pentru a evită coliziunea cu interesele naționale ale vecinilor și fără a ne așeza de-a curmezișul în calea înfăptuirii și menținerii păcii planetare. Confuzia între scop și mijloacele de realizare a acestuia ne lasă în fundătură în care ne aflăm. Că și grabă înclinării balanței. Excesul de zel este întotdeauna, cel puțin, păgubos. În politică, efectele exceselor de zel nu pot avea dimensiuni de neobservat și nici exonerate șine die de sancțiuni din partea opiniei publice.
România este, după cum ni se spune, la un nou început de drum. A câtă oară?! Că să nu o mai luăm încă odată de la capăt, „Sentire e meditare”. „Festina lente!”
Autor: Aurel I. Rogojan
Sursa: Ziarul Natiunea
Adauga comentariu