România, un cartier fantomă, în vârful unei coline. Caţiva copii bat mingea între blocuri neterminate. Un bătrân îi priveşte de la geam, dintr-o sărăcie lucie. E unul dintre puţinii locatari, în cea mai mare colonie muncitorească din România, acum moartă social.
La nici 2 km distanţă, un alt bătrân urcă cu greu un versant. La 83 de ani, vrea să vadă cu ochii lui unul dintre cele mai importante proiecte industriale ale Epocii de Aur, un şantier megalomanic pe care el l-a condus în anii 80. Astăzi are în faţă doar dezastru. “S-a ales praful!” spune el. Praful de acum era pe atunci poleiala unei Epoci de Aur în care soţii Ceauşescu construiau proiecte mareţe în care-şi oglindeau vanitatea. Termocentrala Anina, unul din proiectele lor de suflet, nu a funcţioat deşi a înghiţit peste un miliard de dolari.
Mii de oameni au fost aduşi aici din toată ţara în ceea ce avea să fie cel mai mare eşec comunist. Contruirea mastodontului a început în 1976. Contructori din toată ţara veneau aici să aducă un vibrant omagiu strălucitului arhitect al patriei, Nicolae Ceauşescu care anunţă construcţii epocale. La fel de epocal avea să fie acest eşec. În 1988 a fost închis, după 8400 de ore de funcţionare chinuită. Comuniştii şi-au dorit să ardă PIATRA şi să scoată energie electrică. Ideea li s-a părut atât de genială încat plănuiau să o exporte peste graniţă şi să facă bani. Au pornit la drum fără multe studii prealabile şi au aprobat investiţii uriaşe fără să işi pună prea multe întrebări despre reuşita proiectului care s-a dovedit în cele din urmă un eşec total.
Termocentrala Anina era în anii 70 exemplul tipic al oazei de bunăstare cladită pe picioare de lut. De la început au pornit cu stângul: studiile de fezabilitate au fost întocmite în grabă. Nu a existat o analiză clară dacă roca din zonă chiar ia foc sau cât de costisitor va fi să ajute arderea ei cu alte materiale. În plus, în momentul în care proiectanţii au realiazat că lucuruile scârţâie nu au avut curajul să anunţe că proiectul va fi un dezastru. Un monstru metalic ce dădea bine în fotografii, aşezat lângă un zăcământ de sisturi bituminoase, ca să muşte din roci pentru a produce energie electrică. Exemplul strălucit de acţiune revoluţionară ce călăuzeamunca fiilor şi fiicelor patriei masaţi cu miile la Anina pentru a desăvârşi gândirea creatoare a întâiul arhitect al ţării.
În 1973, inginerul Romeo Zbarcea lucra la Institutul de Proiectări Energetice Bucureşti şi a fost detaşat în Caraş, să contureze viitoarea ctitorie. Azi, la 86 de ani, işi aduce aminte bine cum a avut loc naşterea Termocentralei. “Ideea a venit de sus. S-a descoperit acest zăcământ de şist bituminos, şi din momentul acela au început cerinţele. S-a cerut de la început să se facă 3 grupuri, de 330 Megawaţi.
Şi de aici au început şi pretenţiile.”
Ministrul român al Energiei de la acea vreme, Nicolae Mănescu, susţine că Zona Caraşului nu a fost aleasă întâmplător. “Geologii ştiau că există aici nişte şisturi, aceste şisturi nu erau însă studiate din punct de vedere ale caracteristicilor de producere a energiei electrice.”
Şisturile bituminoase sunt roci dure, prin care în urma cu sute de milioane de ani a trecut petrol. Teoretic, prin macinarea şi arderea lor în amestec cu cărbune, păcură ori gaz, poate fi obţinută energie electrică. Era o premieră pentru România şi o provocare.
Întâiul arhitect ar ţării avea nevoie de o reconfirmare a valorii lui creatoare.
Avea un zăcământ, ce era de făcut cu el? Şi ca niciodată până atunci, Comitetul Central era dispus să se avânte într-o risipă uriaşă de bani, pe un teren necunoscut. Dacă alţii puteau, de ce n-ar fi putut şi soţii Ceauşescu din a căror inspirată gândire, geografia României contemporane s-a înnobilat cu ample şi epocale construcţii, titra presa vremii care însă ne-au costat vreo 9 miliarde de lei la vremea aceea – aproape jumătate din investiţia făcută la Casa Poporului.
“Elena Ceauşescu a fost cu ideea, spune Romeo Zbarcea. Elena Ceauşescu a cerut să se facă o vizită la Anina. Se aştepta ca rezultatele să fie extrem de importante.”
În urmă cu 25 de ani, ambiţiile creatoare ale celui mai iubit fiu erau depăşite doar de prima doamnă, Elena Ceauşescu. Specialiştii aveau puţine cunoştinţe în domeniu, dar aveau directive să scoată curent din piatră seacă. Proiectul a mers însă din rău în mai rău şi activitatea în Termocentrală s-a rezumat la două decenii de poticniri şi bâlbe. „Marile realizări” nu se vedeau de la Bucureşti.
Iniţial Termocentrala figura în proiect la Bradisor, lângă Oraviţa, la 9 km de zăcământul de la Anina, unde începea exploatarea. La ambele şantiere au fost angajaţi din start aproape 2 mii de mineri şi muncitori.
E aproape miezul nopţii şi la Anina, într-un bloc mizer din colonia Termocentralei, e lumină la un singur apartament. Îi găsim pe unii dintre cei care în urmă cu aproape 40 de ani începeau şantirele în zonă. O fostă locuinţă de la parter e astăzi un bar modest. Se vând băuturi alcoolice, pâine şi ulei. Consumaţia, pe datorie. Patron este Gheorghe Panduru, fost angajat la întreprinderea care a construit termocentrala. “În 78 am venit aici – spune Gheorghe Panduru, fost angajat. Şi uite că tot aici am rămas. Aşa se zvonea că dacă asta reuşea să meargă bine, făceau la chinezi, nu ştiu câte dinastea cu şisturile.”
Era super, tinerii muncitori de la Anina câştigau de 4 ori cât un medic de la Timişoara sau Bucureşti. Erau bucuroşi că statul are nevoie de ei, iar şantierul înainta îndrăzneţ.
Bâlbele nenumărate care aveau să urmeze aduceau bani în buzunarele muncitorilor, nu şi curent în reţeaua natională de energie. Milioane de ore suplimentare şi sporuri de care angajaţii se bucurau, într-o cooperativă a muncii în zadar.
Pentru şeful de proiect erau mulţi ani de compromis.
Comitetul Central ia în 76 o decizie surprinzătoare – schimbarea amplasamentului termocentralei. De la Oraviţa, chiar pe zăcământul de şist, din munte, la Anina. Şi dacă la Oraviţa puteau ajunge uşor pe căile ferate cărbuni din Yugoslavia si păcură din Libia, noul amplasament era izolat. Se baza doar pe minele de cărbune din Caraş – insuficiente, deşi nimeni n-a spus asta decât prea târziu.
Mutarea amplasamentului e rezultatul voinţei Elenei Ceauşescu: s-a opus importurilor, ţara să se bazeze doar pe resurse interne. Şi aşa s-a facut. La Anina se schimbau toate datele problemei. Şantierul şi-a triplat costurile, şi a întârziat cu încă 5 ani. Proiectanţii au ascultat orbeşte. Oficial se lăudau în documentarele vremii cu escavările din munte, nu şi cu producerea de energie electircă.
Nimeni nu a pus la Bucureşti problema carburantului insuficient la arderea şisturilor, şi a început noul proiect. S-au escavat 5 milioane metri cubi de rocă, s-a tras apă la 500 de metri înalţime pentru proiect, şi …ca la orice treabă românească, abia la sfârşit responsabilii şi-au dat seama că au o mare problemă. “Noi nu aveam unde pune cenuşa.” Aşa a apărut o nouă cheltuială – turnul de 220 de metri, cel mai înalt din România, ridicat special foarte sus ca să disperseze cenuşa pe o distanţă cât mai mare şi să nu îngroape uzina. Rocile ardeau fără să producă energie pentru că în amestecul din cazane lipseau cărbunii. “Ştiţi cât cărbune se scotea la Anina? Cam 200 de tone pe zi. Ori noi cu un cazan, ardeam cam 16 mii de tone de şist pe zi. Adică era o nimica toată…”
Toţi cei care se ocupau de proiect au tăcut mâlc ani în şir, deşi uzina nu funcţiona cum trebuie. Nimeni nu semnala probleme, au continuat şi angajările. A fost extinsă cu câteva blocuri colonia cu barăci de lângă termocentrală.
Colonia a fost neâncăpătoare pentru colosul industrial şi aşa în anii 80 începe la 3 km distanţă de barăci, construcţia de la zero a unui întreg cartier. Numit Oraşul Nou, vecin cu munţii într-un peisaj de invidiat, deasupra Aninei. Aproape 100 de blocuri erau populate cu tineri din Moldova, Oltenia şi Maramureş.
În astfel de blocuri sunt ocupate locuinţele de la parter şi cel mult cele de la etajul 1. Pe care oamenii le-au cumpărat de la primărie. La un preţ mare pentru această zonă, dar foarte mic faţă de alte oraşe din ţară. Un apartament de 2 camere, o mie de euro.
Un zid al sărăciei ţine acest cartier rupt de restul civiilizaţiei. E uimitor că aici locuiau familii întregi. Lipsa locurilor de muncă i-a scos din aceste blocuri. Au plecat cu tot. Şi cu tocurile de la uşi şi ferestre. E un tablou sinistru, seamană cu un gulag siberian. Un steag în vânt şi strigătele copiilor care se întorc de la şcoală te lămuresc că e vorba totuşi, de un oraş românesc.
Pe cât de frig şi urât e în blocuri, pe atât de calzi şi primitori sunt localnicii.
Nea Cojocea este unul din primii locatari în Oraşul Nou. Ne-a primit în apartamentul său modest. Locuieşte cu o fiică şi cei 4 copii ai acesteia. Toţi trăiesc din pensia lui.
Când Laurenţiu, băiatul mai mare, se naştea în 2003, Termocentrala s-a vândut la fier vechi. Atunci din blocuri plecau ultimii muncitori. Cu tot cu chiuvete şi calorifere, iar tocăria au pus-o pe foc cei rămaşi.
Dumitru Spătaru e fostul colonel al unitaţii militare de lângă Termocentrală. El este excepţia în faţa valului de plecări din cartier. “Blocurile astea sunt terminate pe jumătate. Şi jumătate sunt într-o fază avansată de finisare. Chiar ăsta a fost ultimul bloc în care nu s-au pus doar căzile. Dar încolo, tot a fost pus. Deci pe partea dreaptă, cum veniţi până aici, totul a fost pus, parchet, gresie faianţă. Şi s-a luat tot din ele? Da, da.” S-a obişnuit aici, unde locuieşte din 1993, după ce s-a mutat de la Reşiţa. Are pensie mică, dar cine mai stă ca el, în 16 blocuri. Într-o perioadă a crescut vaci, şi capre, pe care le ţinea într-un bloc vecin, la parter. De un an are probleme mari de vedere şi nu se mai poate ocupa de animale, aşa ca le-a vândut. Coboarî odatî pe sîptămână în Anina, de unde îşi face cumpărături. De plecat definitiv din cartierul fantomă, nici nu vrea să audă.
Nicolae Ceauşescu afirma într-un discurs că proiectul Anina “corespunde pe deplin, aşteptării şi încrederii poporului!” Nu e suficient cărbunele, nu-i nimic, aducem păcură – şi-au zis responsabilii proiectului. Alt carburant, al circ penibil.
“S-a adus păcură pe o ţeavă până aici la noi la centrală cu staţie de pompare – precizează Romeo Zbarcea. Dar nu faceam faţă, îngheţa, nu puteam să o mai pompam.”
Îngheţa păcura, era vremea pentru o nouă soluţie. O nouă risipă de resurse umane şi financiare. Special pentru termocentrală, a fost adus gaz tocmai de la Resiţa. O conductă de peste 45 de km, prin munte şi montată pe alocuri cu elicopterul. O lucrare care a fost terminată în doar 3 luni. Era considerat în acea perioadî un record absolut. Asta pentru a înţelege cât de important este proiectul de aici.
Din bâlbă în bâlbă s-a ajuns la 8 mii de muncitori în loc de 2 mii estimaţi iniţial. Mulţi şi …degeaba. Inevitabilul era amânat.
Soţia inginerului Romeo Zbarcea spune că bărbatul ei speră la o minune, doar avusese succes cu Complexurile de la Turceni şi Rovinari, pe care le proiectase anterior. “Asta era proiectul de suflet, ţin minte că eram la o petrecere cu nişte prieteni şi unul din ei zice “Termocentrala n-o să meargă”. Ş şiu căs-a suparat îgrozitor, ceea ce el nu se supăa pe nimeni, dar atunci aşa l-a revoltat că cineva a spus că n-o să meargă lucrarea. Si n-a crezut până în ultima secundă că este un eşec!”
Centrala a fost pusă oficial în funcţiune în 1984. Risipa uriaşă a fost oprită abia patru ani mai tarziu – în toamna lui ’88, când motorul de la generatorul turbinei s-a defectat şi a fost trimis la reparat la Bucureşti. N-avea să se mai întoarcă niciodată, pentru că după revoluţie, a fost trimis la Rovinari.
Zona Termocentralei este astăzi în proces de ecologizare. Locul poate găzdui centrale eoliene. Fosta uzină oferă un platou uriaş până la care urcă reţeaua de înaltă tensiune. Ţeava de gaze s-a vândut în toamnă, s-a şi tăiat. Staţia de gaze nici nu mai este. Conducta s-a vândut la un preţ bun, a luat-o o firmă a vândut-o în Austria.
Singurul lucru bun de pe urma tehnologizării zonei, a fost abandonat.
Nici oraşul Anina, nici Oraviţa nu au alimentare cu gaze. Culmea e că până în 2011, au avut la câţiva km de ele, aproape 20 de ani, o conductă. Şi mai uimitor este că la Anina, primarii au câştigat alegerile promiţând introducerea gazului în oraş, şi chiar au tras reţeaua pe străzi, până la casele oamenilor. Nu odată, ci de 2 ori. Municipalitatea a plătit două firme şi a dat speranţe deşarte localnicilor.
La primăria Anina este evitat subiectul, pe motiv că acum e o nouă conducere, care nu are nimic de a face cu administraţiile anterioare.
În 2003 centrala a fost vândută unei firme din Constanţa, specializată pe colectarea şi exportul de fier vechi. Cele mai înalte clădiri şi turnul au fost puse la pământ abia în 2009.
Iar în 2013, în zona Termocentralei se vorbeşte de un alt potenţial din cu totul alt domeniu. “E foarte greu să găseşti în Europa puncte atât de bogat fosilifere – spune Mihai Popa, conferenţiar la Universitatea din Bucureşti. Fosilele sunt expuse în mod ideal.” Mihai Popa e profesor la catedra de Paleontologie. Studiază din 1991 zona Aninei, unde şi-a dat şi doctoratul. Spune că locul e unic în Europa, fiind un tezaur paleontologic, plin cu fosile – floră şi faună, de peste 200 de milioane de ani.
Pe câtă sărăcie şi dezastru e acum în aceste locuri, e uimitor cât de bogat era în infrastructură Caraşul montan, la începutul secolului XX. Cei 8500 de km pătraţi ai judeţului Caraş-Severin au făcut parte din fostul domeniu al Coroanei Austriece. Imperiul a găsit aici importante resurse minerale, amenajând exploatări miniere pentru aur, argint, cupru, cărbune, plus resursele forestiere. Locul, de la Oraviţa la Herculane, era inclus înainte de 1900 în turismul balnear internaţional, cu sanatorii şi staţiuni de tratament unde venea şi prinţesa Sissy de Austria. Proiectul Termocentralei comuniste părea că va readuce o parte din faima Caraşului Montan. Doar parea.
Oamenii nu au curent nici pentru un bec, într-un loc care ar fi trebuit să alimenteze cu energie electrică tot Vestul României.
Inginerul proiectant Romeo Zbarcea locuieşte în prezent cu soţia într-un apartament din Bucureşti – în 2004 i-a fost conferit de catre preşedintele ţării ordinul de cavaler, pentru merite deosebite în domeniul energetic.
Fostul director Traistă s-a retras la Oraviţa, unde primeşte o pensie de 3800 de lei pe lună. Fostul ministru Nicolae Mănescu este tot pensionar, în capitală. Nu a vizitat după revoluţie, cartierele fantomă de la Anina.
Exista un loc în România unde tavalugul industrializării excesive s-a împotmolit. Munţii Caraşului ascund multe comori dar şi un veritabil muzeu al eşecului din Epoca de Aur. Un versant ciuntit, o uzină în colaps, o colonie şi un cartier cu zeci de blocuri în ruină conturează o viziune greşită. La Anina moşternirea comunistă a lăsat răni adânci şi ruginite. E rezultatul mândriei de a scoate curent din piatră seacă.
Autor: Rares Nastase
sursa: zf.ro