Andrei Marga:”Guvernanţă şi guvernare- un viraj al democraţiei?”

O nouă ideologie, dotată cu regulamente ultraliberale, propagandă intensă şi jargon corporate, a reuşit în câţiva ani să dea şah tradiţiei, experienţei şi proiectelor de viaţă de la noi şi de aiurea. Bonus : nimeni nu e găsit vinovat, statul plăteşte, fiecare se descurcă după puterile lui. Şi totuşi, fragilizatul stat are un viitor şi e, poate, chiar soluţia. Cum procedăm ?

« Dar, dacă este de revenit la democraţia reprezentativă drept cadru, inclusiv pentru guvernanţă, nu este deloc evi­ta­bilă abor­­­darea patologiilor acesteia. Dintre patologii, cea ho­tă­râ­toare astăzi este concentrarea deciziei în mâini puţine, uneori într-o singură mână. Cei aleşi dau seamă infim de ceea ce au făcut în faţa celor care i-au ales la un moment dat. […] Re­pre­zen­tan­ţii se delimitează tacit, ca un fel de nouă castă – o categorie în sine, care profită de trecerea de­ciziilor în seama propriei con­şti­i­nţe, pe care de­mo­craţia repre­zentativă o apără, pentru a se sus­tra­ge controlului din partea electoratului. Din rândul lor sau cu sprijinul lor se aleg guvernanţii din ramura executivă, adesea con­form voinţei unei singure persoane, primul-ministru sau pre­şe­din­te­le. Com­petenţele acestora sunt astfel croite, prin legi adoptate, încât cei doi nu mai consultă Parlamentul, ci numesc sau schimbă după bunul plac miniştrii sau alţi ocupanţi de funcţii-cheie în stat. Se ajunge astfel, aparent legitim, la desemnări de rude, de per­soane incompetente pentru a putea fi manipulate, de aşa-zişi „ti­neri“ ambiţioşi dar nepricepuţi etc. în funcţii de care depinde soarta multor oameni. »

Sătui de criză, austeritate, reforme, stabilitate şi alte mantre cu conţinut ceţos dar la adăpostul cărora s-a distrus temeinic aproape tot în ultimii ani, mulţi aşteaptă explicaţii şi soluţii. Le pot găsi în cartea lui Andrei Marga… cu condiţia să o citească până la ultimul rând. Noroc că nu e mult (una peste alta, vreo 200 de pagini) şi noroc că bibliografia e consistentă şi la zi (pentru cei ce vor să aprofundeze vreun domeniu).

Vederea este şi de mai de sus, dar deloc abstractă, şi mai de departe în timp şi spaţiu, din Europa şi din lume, căci « criza » actuală arată mai degrabă ca un moment lung şi greu de « scadenţă ». Deopotrivă scadenţa unui substanţial ciclu al modernităţii şi scadenţa efectelor de grenadă ale neoliberalismului aplicat orbeşte, la scară planetară, fiinţelor şi statelor în ultimul deceniu. Deopotrivă bilanţul unei ere, cea postbelică, de consumerism şi individualism crescând, şi acela al unei epoci de financiarizare, dereglementare şi hipermediatizare propagandistică.

În ciuda tuturor aparenţelor, discuţiile despre religie, morală, valori, importanţa teoriei pentru orice segment al vieţii – adică al participării lucide, înţelepte, şi deci eficiente la existenţă –, despre modul de a fi al justiţiei şi al învăţământului sunt excepţional de utile. Căci fără ele e practic imposibil de înţeles derapajul democratic în general şi cel politic în special. Iar fără stăpânirea acestor cadre, tot imposibil e să schiţezi o concepţie echilibrată a mecanismelor de reglare, de însănătoşire socială care trebuie să intre în funcţiune în vremea care vine.

România de azi, cu dezastrele şi disperările ei, e prezentă peste tot. În aplicaţii, în exemplificări, în studii de caz. România ? O ţară ieşită din comunismul formal cu mari slăbiciuni, cu o modernizare priponită în vechile structuri mai bine de două decenii, timp în care un lung şir de patologii cosmopolite s-au luptat cu toate capacităţile şi energiile care mai înfrunzeau din firavul trup. Scadenţa a venit însă şi pentru soldarea acelui nociv până la letal « merge şi aşa ». Cu bună-credinţă, competenţă şi inteligenţă – pe care ţara le are, dar nu le foloseşte –, echilibrele se pot regăsi. Nu însă fără a reda şi fiinţelor, şi statului charta lor de obligaţii şi responsabilităţi, lucruri depăşind cu mult nivelul bătăliilor de persoane şi pe acela al sloganurilor despre măsuri şi acţiuni miraculoase preţ de trei zile.

Da, în vreo 200 de pagini se poate face turul « chestiunii ». Cu folos şi cu tonus, oferind generos chei şi speranţă în chip familiar, academic şi, desigur, ardeleneşte.

Fragment din capitolul « Reconstrucţia centrului »

Ne amintim, bunăoară, de întrebarea pusă încă de antici în­cepând cu Herodot : « buna guvernare este cea în care gu­vernanţii sunt buni întrucât guvernează în respectul legilor sau cea în care legile sunt bune întrucât guvernanţii sunt înţelepţi ? » Pla­­­ton a considerat guvernanţii drept « servitori ai legii » şi a îm­­bră­­ţişat prima alternativă, Aristotel a observat că legea oferă o oportunitate, dar aplicarea ei depinde de persoana celui care o aplică şi a îmbrăţişat a doua alternativă. Cu siguranţă că lu­­cru­ri­le sunt stilizate deja în formularea alternativei menţionate, încât aceasta nu este atât de exclusivă pe cât pare. Este adevărat însă că experienţele istoriei sunt mai curând în favoarea « guvernă­rii prin lege » (le gouvernement des lois) decât pentru « guvernarea prin oameni » (le gouvernment des hommes). În fapt, cum s-a spus elocvent, « guvernarea prin legi triumfă astăzi în democraţie. Căci ce este democraţia dacă nu un ansamblu de reguli (fai­moa­se­le reguli ale jocului) destinate să rezolve conflictele fără vărsare de sânge ? În ce constă buna guvernare democratică dacă nu, înainte de toate, în a respecta riguros aceste reguli ? […] de­mo­cra­ţia este guvernarea prin legi, prin excelenţă. În momentul în care un regim democratic pierde din vedere acest principiu fondator, el se transformă repede în contrariul său. Adică într-una din nu­me­roasele forme de guvernare autocratică ce umplu relatările istoricilor şi reflecţiile asupra politicii »¹. « Guvernarea prin legi » oferă, evident, mai multe posibilităţi de a preveni adoptarea de de­cizii arbitrare, care rămâne mereu un pericol când este vorba de « guvernarea prin oameni ».

Astăzi ne dăm seama că însăşi « guvernarea prin legi », luată singură, are neajunsuri, ceea ce reclamă complementarea ei cu « gu­vernarea prin oameni ». Am în vedere în primul rînd ceea ce se numeşte « disfuncţia prezidenţialismului actual » : în cadrul de­mocraţiei şi al tripartiţiei puterilor în stat, prima funcţie în stat, preşedintele, se interpretează pe sine, invocând absenţa vreunei limitări legale, drept o forţă în lupta politică din societate şi ex­ce­de în mod evident sensul legislaţiei în baza căreia a fost stabili­tă. Am în vedere apoi situaţiile de « Constituţie fără constituţio­nalism » sau, cu o altă formulare, de « preşedinţie africană » : cei care conduc împing societatea într-o luptă în care ei înşişi nu mai respectă regulile şi se sustrag chiar şi prevederilor constitu­ţio­nale². Am în vedere mai departe împrejurarea că între timp s-a produs « poluarea legislativă » : norma constituţională este afec­tată tot mai mult de dispoziţii, iar legile sunt slăbite de instruc­ţiuni de aplicare, la care se adaugă « inflaţia legislativă » (adoptarea de legi pentru domenii neclare) şi ascensiunea legilor elaborate de unităţi private ce izbutesc să-şi impună interesele specifice3. Am în vedere, în sfârşit, expansiunea « proceduralismului ». Acesta pre­tinde însă o discuţie aparte.

Ştim prea bine că, în adoptarea şi aplicarea oricărei legi sunt proceduri şi că procedurile sunt o cale pentru a neutraliza o so­lu­ţie în raport cu mulţimea intereselor celor implicaţi. Pro­ce­du­rile nu pot fi evitate‚ ele îşi au importanţa de necontestat în aplicarea dreptului – şi nu numai. Tocmai pe fondul eforturilor de înlocuire a guvernării cu guvernanţa, s-a conturat însă curentul proceduralismului – acea ideologie conform căreia procedurile, legile, reglementările în general sunt suficiente pentru a solu­ţio­na litigiile, tot ce am avea de făcut ar fi să lăsăm legile să-şi spună cuvântul. Adeptul proceduralismului invocă proceduri şi formulări legale, pe care le preia dogmatic pentru a masca angajamente substanţiale, a le scuza sau pur şi simplu din ignoranţă în ceea ce priveşte sensul procedurilor şi al legilor respective. Legile s-ar impune oarecum peste voinţa oricui, încât nimeni nu trebuie să se îngrijoreze. Proceduralismul trece sub tăcere faptul că domnia legii sau statul de drept nu se realizează decât prin mul­ţi­mea soluţiilor pe care judecătorii le dau şi că aceştia participă, vrând-nevrând, la « guvernarea prin oameni ». Legea poate fi apli­cată onest şi obiectiv, ţinând seama de presupoziţiile legii, dar proceduralismul izolează nevoia aplicării legii de orice alt considerent. Pentru proceduralist, legea este un simplu instrument, nu parte a unei culturi pe care o reprezintă justiţia. Că în însăşi ipostazierea nevoii aplicării legii este vorba de o ideologie (căci, în fapt, pentru o abordare obiectivă, contează legea împreună cu sensul ei perceput de judecător) observăm chiar în societatea noastră : adepţii « justiţiarismului » de acum clamează aplicarea strictă a legilor şi respectarea necondiţionată a hotărârilor jus­ti­ţiei ştiind că în procuratură şi la Curtea constituţională se află oamenii propriului partid. Or, se ştie bine că sunt multe soluţii juridice care, de fapt, nu înseamnă nicidecum justiţie. « Jus­ti­ţia­rii » nu se interesează de sensul legilor şi nu iau în seamă con­diţio­nările inevitabile ale actului de înfăptuire a justiţiei şi nevoia de a chestiona justiţia ce se realizează în fapt şi de a o face, la nevoie, să progreseze ca justiţie.

Iată fapte ce sunt tot atâtea argumente pentru a considera « gu­vernarea prin legi » nu atât de necondiţionată pe cât o văd « le­galiştii » de astăzi şi pentru a sesiza dependenţa « guvernării prin legi » de « guvernarea prin oameni ». Fireşte, oricând sunt bine­ve­nite legi riguros formulate, ce exprimă cu acurateţe interesul public şi sunt capabile să îngrădească porniri subiective. Numai că este un fapt general uman dependenţa a tot ceea ce este obiectiv (şi trebuie să avem încredere – obiectivitatea legilor şi a aplicării lor este posibilă !) de oameni. Cultura, interesele, atitudinile şi vederile lor contează, de asemenea, nu doar legile în sine, oricât de bune ar fi acestea. Iar dacă vrem să aducem lucrurile la cheile cele mai simple, putem spune că este în joc cultura persoanelor, până şi interesul individual fiind o chestiune de percepţie culturală. Problema guvernării este o problemă de legi, iar aici au dreptate adepţii « guvernării prin legi », dar şi de oameni care aplică legile, aici dreptatea revenind celor care scot în eviden­ţă dependenţa de persoane a însăşi aplicării legilor. Iar odată cu această constatare venim cu picioarele pe pământ.

Oamenii nu numai că aplică legile, dar le şi elaborează şi ado­ptă. Nu suntem, din păcate, în situaţia imaginată de Platon, după care undeva pe harta universului ar fi desenate modelele Adevărului, Binelui, Frumosului, Justiţiei şi ale altor valori, astfel încât ar fi suficient să ridicăm privirea şi să reţinem modelul pentru a-l face regulă de viaţă. Pe de altă parte, valorile nu se mai transpun de multă vreme doar prin simplă copiere a ceva, aşa încât se află pe o cale de la început greşită cei care le cer oamenilor să-şi însuşească docil texte de lege şi care îi blamează isteric, ca fiind lipsiţi de caracter, pe cei care deviază. Conştiinţa mo­dernă a devenit critică şi se împacă rareori cu lucruri ce pre­tind că sunt gata făcute sau doar de acceptat. Iar în situaţia în care comunităţi de oameni îşi iau deciziile şi-şi adoptă legile, iar di­fe­renţierea dintre guvernaţi şi reprezentanţii lor este inevitabilă, guvernarea revine în actualitatea din care nu putea, de fapt, lipsi şi, odată cu ea, problema centrului. Astăzi devine tot mai lim­pe­de că guvernanţa a apărut în cadrul companiilor (unităţilor) în le­gă­tură cu preocuparea justificată de creştere a eficienţei condu­cerii şi a fost extrapolată la scara unor societăţi întregi pe fon­dul crizei democraţiei reprezentative, în raport cu care a oferit avan­tajul imens al distribuirii deciziei pe umeri numeroşi, fie şi cu iluzia scoaterii complete de pe scenă a dependenţei legislaţiei de oameni şi cu consecinţa inacceptabilă a diluării răspunderii.

Note

1 Norberto Bobbio, Le Futur de la démocratie, Seuil, Paris, 2007, p. 236.

2 Vezi Douglas Greenberg…, op. cit., pp. 65-82.

3 Vezi Pierre-Henri Chalvidan, « L’épuisement de la démocratie », în La Nouvelle Revue internationale, septembrie 2007, p. 39.
Autor: Andrei Marga
Sursa: Cotidianul