De la mimarea reformei proprietăţii şi până la pretinsele măsuri de sprijinire a fermierilor, guvernele de după 1990 au distrus stimulentele acumulării capitalului în agricultura românească. S-a tot vorbit în această perioadă de criză despre cât de bine ar fi fost dacă am fi avut un sector agricol puternic, competitiv. Veniturile, împuţinate, se orientează cu predilecţie către produsele destinate satisfacerii nevoilor de bază şi unde oare se obţin cele mai multe dintre aceste produse dacă nu în agricultură? De aici decurge o suită întreagă de scenarii fanteziste şi lipsite de consistenţă despre felul în care, „grânarul Europei” de odinioară ar putea redeveni ce a fost şi chiar mai mult. Pentru ca aceste plăsmuiri să fie puse în practică, trebuie să existe o întreagă structură de agenţii, oficii, birouri cu tot cu planurile şi funcţionarii de rigoare. Scopul principal urmărit este renaşterea agriculturii româneşti. Mijloacele utilizate provin din arsenalul intervenţionist al statului şi amintesc pe alocuri, prin limbajul utilizat şi prevederi, de perioada panificării centralizate. Acestor plăsmuiri ale imaginaţiei politicianist-populiste ale guvernanţilor le sunt necesare câteva tratamente cu învăţăminte sănătoase ale ştiinţei economice pentru a putea căpăta reperele realităţii.
Este un lucru obişnuit ca funcţionarii statului sau cei care aspiră la conducerea ţării să îşi aducă aminte de precaritatea agriculturii româneşti în campaniile electorale sau atunci când fermierii ies în stradă să îşi ceară „drepturile”. Compasiunea şi sinceritatea, mimate iscusit, conduc negreşit către aceeaşi concluzie: agricultura noastră este precară pentru că nu am făcut destul pentru a-i ajuta pe agricultori. Prin a nu fi făcut destul, aceştia se referă invariabil la acordarea de subvenţii, iniţierea unor măsuri active de sprijinire a fermierilor, atragerea de fonduri europene şi alte acţiuni care, în mod miraculos, ar fi transformat agricultura autohtonă în izvor de performanţă.
Sunt oare „deficienţele” menţionate mai sus adevăratele probleme ale agriculturii? Dacă da, atunci ce i-a împiedicat pe guvernanţi să le rezolve deja? De fapt întrebarea căreia trebuie să îi răspundă aceştia este cum s-ar putea crea un mediu antreprenorial într-un domeniu în care nu există întreprinzători. Agricultura românească se potriveşte întru-totul acestei descrieri deşi se vor găsi destui care să ne explice că lucrurile nu stau chiar aşa. Realitatea este că, de fapt, tocmai acţiunile guvernanţilor sunt cele care au distrus stimulentele necesare apariţiei antreprenoriatului autentic în agricultură. Ceea ce fac birocraţii, europeni sau autohtoni, seamănă cu iniţiativa unui pretins agricultor de a cultiva grâu pe un teren nisipos.
De la mimarea reformei proprietăţii şi până la pretinsele măsuri de sprijinire a fermierilor, guvernele de după 1990 au distrus stimulentele sănătoase ale acumulării capitalului în agricultura românească. În schimb, i-au transformat în asistaţi sociali pe cei ale căror destine vor, în sfârşit, să le schimbe. Micii „întreprinzători” din agricultură sunt dependeţi de subvenţiile din partea statului. Relaţia simbiotică astfel creată se poate dovedi profitabilă pentru „rentieri” (a se citi beneficiarii procesului birocratizării şi corupţiei care o însoţeşte) sau în sens electoral.
Întreprinzătorii îşi întemeiază afacerile pe seama capitalului acumulat pe piaţă. Subvenţionarea încurajează risipa şi corupţia pe fondul birocratizării şi creşterii gradului de reglementare.
Realitatea dovedeşte că subvenţionarea, în orice domeniu s-ar produce, distorsionează stimulentele sănătoase, favorabile creării relaţiilor de piaţă. În schimb, încurajează risipa şi corupţia pe fondul birocratizării şi creşterii gradului de reglementare. Mai mult, prin subvenţionare sunt evitate rigorile pieţei care presupun competitivitate şi creşterea performanţelor. O afacere care întruneşte aceste trăsături nu are nevoie de subvenţionare pentru a rezista competiţiei. Odată obişnuiţi ca o parte din cheltuieli să le fie acoperite de stat, fermierii nu au nicio motivaţie de a deveni performanţi atâta vreme cât contribuabilii trebuie să acopere ineficienţa lor. Mimarea asumării iniţiativelor antreprenoriale şi, implicit, a relaţiilor de piaţă este evidentă atâta vreme cât riscul ieşirii din afaceri echivalează cu revendicări privind creşterea subvenţiilor.
Întreprinzătorii autentici îşi întemeiază afacerile pe acumulare de capital. Aceasta nu are nimic de-a face cu subvenţionarea. Presupune asumarea riscului în sensul implicării averii proprii şi nu pe a altora. Proprietarii de pământuri din perioada interbelică acumulau bani prin toate mijloacele de economisire de care dispuneau iar investiţiile vizau extinderea suprafeţelor de teren. Este perioada în care agricultura românească asigura hrana pentru o bună parte a Europei. Nostalgia decidenţilor politicilor agricole pentru acele vremuri este prefăcută întrucât, prin măsurile promovate în ultimele două decenii, agricultorul a devenit tributar bunului lor plac. Subvenţionarea a împiedicat manifestarea relaţiilor de piaţă în două moduri: pe de o parte, a întârziat apariţia marilor exploataţii iar pe de alta, pe fondul ofertei mari de produse agricole, a forţat micul producător să vândă subevaluat. Statul achiziţionează excesul de produse agricole la un preţ fix, stabilit fără nicio legătură cu piaţa. Astfel, ţăranul devine principalul client al beneficiarilor favorurilor guvernanţilor. Deturnarea stimulentelor prin subvenţionare presupune şi o alocare deficitară a resurselor. Astfel, acestea sunt păstrate artificial în acest domeniu fiind împiedicată alocarea către utilizări eficiente. Eficienţa redusă sau ineficienţa au diminuat valoarea de piaţă a terenurilor agricole. Aşa se face că marile exploataţii care încep să se contureze au la bază achiziţii de terenuri pe care proprietarii le vând nu pentru profit ci pentru a diminua pierderea pe care le-ar cauza-o deţinerea proprietăţii.
Două cuvinte la modă printre „specialişti”: fondurile europene. Banii UE alocaţi pe criterii de eficienţă stabilite de birocraţi sunt un iluzoriu stimulent pentru agricultura românească.
Problemele agriculturii româneşti îşi au sursa în izvorul intervenţionismului agricol care străbate toate ţările UE sub forma Politicii Agricole Comune (PAC). Stabilirea cotelor de producţie pentru fiecare produs agricol, impunerea de restricţii cantitative la import, fixarea preţurilor, acordarea ajutoarelor de stat fac parte din arsenalul dirijist al PAC. „Specialiştii” din agricultură nu contenesc să ne explice cum prevederile europene trebuie aplicate fără a argumenta altfel eficacitatea lor decât prin faptul că sunt… europene. În aceste coordonate, agricultura socialistă de sorginte europeană o înlocuieşte cu succes pe celebra sa predecesoare, efectele fiind aceleaşi: mediul antreprenorial este cvasiinexistent şi competitivitatea produselor este foarte redusă.
Există în zilele noastre credinţa larg împărtăşită potrivit căreia fondurile europene reprezintă soluţia revigorării agriculturii româneşti. Cu alte cuvinte, dacă privaţii nu au capitalul necesar iar statul nu poate asigura subvenţiile miraculoase, de ce să nu folosim banii altora, mai exact ai europenilor? Realitatea dovedeşte dificultăţi majore în privinţa absorbţiei acestora, fie că este vorba despre reticenţa ţăranului sau despre birocraţia sufocantă care descurajează iniţiativele în acest sens. Aceasta nu îi împiedică pe politicieni şi guvernanţi să facă apel la această soluţie miraculoasă. În acest sens, a fost elaborat Planul Naţional pentru Dezvoltare Rurală 2007-2013 al cărui scop este, printre altele, „creşterea competitivităţii sectoarelor agricol şi forestier”. Implementarea programului a necesitat în primii doi ani nu mai puţin de 32 acte normative, dintre care 24 în anul 2008. Excesul şi instabilitatea legislativă au transformat într-un adevărat coşmar visul frumos al celor care cred în viabilitatea fondurilor europene pentru dezvoltare. Aşa se face că până la începutul anului 2010, potrivit rapoartelor oficiale ale ministerului de resort, aproximativ 35% din totalul proiectelor depuse au fost selectate pentru finanţare.
Birocraţii fac un scop în sine din absorbţia fondurilor, eficienţa utilizării lor fiind prezumată prin simplul fapt că proiectele sunt selectate de către specialişti în domeniu. Experienţa utilizării fondurilor externe pentru dezvoltare dovedeşte faptul că, indiferent de gradul abosrbţiei ineficienţa utilizării lor constituie principala constantă. În acest caz, ultimul cuvânt îl are piaţa şi nu vreun funcţionar zelos sau plictisit.
Graţie intervenţionismului european, activităţile agricole se desfăşoară mai degrabă în birourile funcţionarilor ministerului şi agenţiilor arondate. Setul de stimulente astfel introdus precum şi mirajul obţinerii unor fonduri rambursabile sau nu, deturnează eforturile antreprenoriale sănătoase. Parafrazându-l pe Moromete, mintea potenţialului întreprinzător este „la alte prostii” şi nu la identificarea unor modalităţi de a interacţiona, în condiţiile pieţei, cu clienţii săi. Într-o vreme în care se vorbeşte tot mai mult despre necesitatea extinderii producţiei agricole sănătoase, potenţialii întreprinzători sunt împiedicaţi să acţioneze tocmai de către aceia care se pretind cei mai înfocaţi protectori ai sănătăţii publice. Nu putem interpreta altfel prigonirea micilor producători care sunt împiedicaţi, prin reglementări absurde, să intre pe piaţă. Cum îşi poate imagina cineva că micii producători ar putea deveni fermierii mult-visaţi de funcţionarii europeni sau autohtoni altfel decât acumulând capital în urma relaţiilor de piaţă?
Crearea unui antreprenoriat autentic în agricultura românească trebuie să înceapă cu recuperarea acestei activităţi din buruienişul birocratic. Pârloaga birocratizată poate deveni exploataţie eficientă doar dacă agricultura părăseşte birourile funcţionarilor statului şi intră pe terenul fertil al pieţei. Extinderea libertăţii economice în acest domeniu reprezintă unica şansă de revitalizare a unui domeniu în care România ar putea deţine avantaj comparativ. Soluţia cea mai potrivită în acest caz ar fi ca „specialiştii” din agricultură să nu facă nimic. În sensul de a reglementa sau birocratiza. A nu face nimic este sinonim cu apariţia iniţiativelor private autentice a căror eficienţă o stabileşte piaţa pe baza interacţiunii acestora cu consumatorii.
Textul de faţă a apărut iniţial în Forbes România, februarie 2010.
sursa: ecol.ro
Adauga comentariu