Agonia spiritului critic

Ultimele vesti privind criza sistemica a capitalismului ar putea lasa cel putin perplex la fel de bine si un observator superficial si un cunoscator avizat sau pretins ca atare al mersului lumii de azi. Dincoace de ocean, în sudul continentului, presedintele democrat în campanie electorala Barack Obama, salvatorul Wall-Street-ului (datoriile se platesc!), curteaza milioanele de someri si crede ca a venit vremea ca si bogatii sa contribuie la redresarea urgenta a economiei si la reinventarea visului american. În nordul continentului, guvernul canadian, majoritar, a adoptat un buget pur conservator destinat sa placa bogatilor si marilor companii. În Franta, candidatul de dreapta la propria succesiune Nicolas Sarkozy balanseaza între extrema dreapta în privinta imigratiei si a securitatii (fara accentele identitare, nationaliste, antieuropene si antimondialiste ale candidatei Frontului National, Marine Le Pen) si un populism agitat menit sa fie uitata perceptia, altminteri justificata, de presedinte al bogatilor. Candidatul socialist François Holland promite o remodelare a statului si, printre alte masuri sociale, impozitarea cu 75% a celor care câstiga peste un milion de euro. Candidatul Frontului de stânga (comunistii si alte formatii de stânga, cu exceptia extremei stângi si a trotkistilor, care au propriii lor candidati), Jean-Luc Mélenchon, critic inspirat al mondializarii si al Europei neoliberale, invoca pur si simplu necesitatea unei revolutii.

Între timp, aiurea în lume, alegeri sau nu, distrugerea sociala, subrezirea identitatilor nationale si spolierea bogatiilor tarilor încapute pe mâna marionetelor politice de catre interese straine continua. Sub presiunea pietei si a oligarhiei financiare, austeritatea a fost impusa ca singura solutie a salvarii de la faliment nu numai a câtorva tari europene cu datorii suverane imense, ci ca solutie-miracol pentru salvarea în general a capitalismului în forma sa actuala. Rezultatul? Grecia si Portugalia sunt tari sinistrate,  Italia e condusa de un guvern de contabili, Spania de un guvern conservator al carui ultim buget a scos în strada zece milioane de manifestanti. Anglia, care a redus salbatic cheltuielile publice, e în pragul unei noi crize. Guvernata probabil socialist, Franta va fi si ea obligata sa aplice medicamentul de cal al austeritatii. La sfârsitul anului 2011, Uniunea Europeana numara 23,8 milioane de someri. Criza capitalismului a nascut o criza sociala care nu va mai putea fi înabusita de hoardele de politisti înarmati cu grenade lacrimogene si asurzitoare.

În aceasta Europa a deznadejdii si a orbirii sociale, România e mai saraca decât în urma cu douazeci si doi de ani. A fost si este înca jefuita si vânduta. A fost si este înca abandonata jigodiilor, incompetentilor si oportunistilor. Ceea ce uimeste, ceea ce intriga pâna la stupoare nu este clasa noastra politica înfeudata cu trup si suflet noii religii a neoliberalismului, ci agonia spiritului critic a celor care au mai pastrat un dram de apartenenta la o istorie nu lipsita de figuri exemplare. Fara a mai pomeni de fanaticii de serviciu, ca l-a trait sau nu, ca-l cunoaste sau nu, tot neispravitul e în stare sa îngroape în câteva cuvinte trecutul socialist. Ocaziile nu lipsesc, iar când se întâmpla sa lipseasca li se pun la îndemâna.

Când vine vorba de capitalismul în sos românesc, tot insul revoltat de saracie, de nerusinarea îmbogatitilor, de catastrofele sociale, de improvizatiile politice mai trece eventual prin Piata Universitatii sa le traga câteva perdafe si sa-i ia în raspar pe cei pe care-i crede el vinovati. Daca nu ajunge acolo, pentru ca nu se mai da la televizor, îsi descarca amarul la o bere cu prietenii. Daca poate sa plece din tara, desi nu prea mai are unde, pleaca si înjura de la distanta. Dar adevarata dramoleta poate fi observata printre cei care scriu la ziare si tin românul în fata televizoarelor. Câta energie, cât timp, cât talent deseori se consuma pentru a face cu otet sau a ridica în slãvi un neica nimeni în cele din urma politician, pentru a întoarce pe toate fetele ce-a mai zis cutarica, ce-ar mai putea sau ar trebui sa zica…

Douazeci si doi de ani de rafuiala cu trecutul socialist redus la aspectele lui mizerabile, douazeci si doi de ani de când marxismul e asimilat cu stalinismul, douazeci si de doi de ani de când majoritatea intelighentiei românesti considera ca, fiind vechi de când lumea,  capitalismul va dura cât lumea!

sursa: revistacultura.ro