Fostul europarlamentar Adrian Severin nu vede cu ochi buni dorinta Presedintelui Klaus Iohannis de a avea “un Guvern personal” si un “Parlament de mucava”, stiut fiind ca “in acelasi spatiu nu pot convietui doua dictaturi: una a executivului si alta a magistratilor”. In ultima parte a analizei pe care Lumeajustitiei.ro a prezentat-o in episoade, fostul social-democrat, Adrian Severin, vorbeste despre telejustitie si combaterea ei, despre umanizarea justitiei si despre dictatura din Romania, care porneste de la varf, de la Presedintele Republicii. Cu acest prilej, Severin releva ca ar fi de neacceptat pentru un “lider suprem real” cum sustine ca a devenit Iohannis, sa tolereze concurenta “dictaturii procurorilor” si este iminenta o lupta de eliminare a uneia dintre ele. Intr-o asemenea confruntare,sustine Adrian Severin, victoria apartine puterii executive.
Pe de alta parte, in ultima parte a analizei sale, Adrian Severin vorbeste despre actiunile procurorilor si derapajele acestora, care vin ca o ingradire a drepturilor justitiabililor.
Fostul europarlamentar PSD considera ca se impune tragerea la raspundere si pedepsirea severa, prin exluderea din magistratura, a procurorilor care scurg informatii din dosare, practica “de cele mai multe ori folosita in lupta politica”.
Adrian Severin opineaza ca este necesar ca in Romania sa se revina la regulile clasice ale stiintei dreptului procesual penal pentru a fi oferite garantii concrete celor vizati de anchete ca nu fac obiectul unor campanii mediatice de denigrare cu ajutorul unor acte din dosar, scurse in spatiul public cu acest scop.
In acest sens, fostul eurodeputat social-democrat afirma ca se impune ca in lege sa fie reflementat in clar faptul ca procedurile de urmarire penala sunt nepublice si ca nu pot face obiectul nici unei comunicari catre mass media. Aceasta masura se impune pentru a nu se mai incalca cu buna stiinta prezumtia de nevinovatie de care fiecare om ar trebui sa beneficieze garantat.
Pe de alta parte, Adrian Severin analizand actiunile parchetelor, aduce in atentia publica excesul de catuse facut de procurori “ca acte de umilire, ca pedepse deghizate sau, mai rau, ca metode de tortura morala”. Din acest motiv, Severin arata ca este necesar ca CSM sa recomande, eventual la propunerea Ministrului Justitiei sa se impuna catusele la masura arestului preventiv doar ca o masura de siguranta.
O alta tema atinsa de Adrian Severin se refera la supraaglomerarea penitenciarelor si necesitatea unei mai bune organizari in cadrul acestora. In acest sens, Adrian Severin afirma ca o lege a amnistiei si gratierii ar fi utila, desi in prezent nu este populara. O varianta la legea amnistiei si gratierii ar fi diversificarea formelor de executare a pedepselor privative de libertate.
Prezentam in continuare ultima parte a analizei efectuate de Adrian Severin:
“5. Combaterea „telejustitiei”
Combaterea „telejustitiei” ca forma de injustitie, este o masura pe cat de simplu de luat, pe atat de eficienta si plina de consecinte pozitive.
Coruptia in Romania este mare si a dobandit caracter sistemic. Fara indoiala ca trebuie combatuta cu fermitate.
Combaterea ei in strada este, insa, o solutie nu doar falsa ci si contraproductiva. Cei mai mari corupti, avand bani destui pe care sa ii bage in propaganda mediatica, profita de scoaterea procesului in mass media, pentru a-si face acolo o „statuie” la umbra careia justitia (procurori si judecatori deopotriva) isi pierde libertatea de a gandi si decide. Dimpotriva, acuzatii fara vina (nu neaparat pusi sub urmarire cu rea credinta ci din cauza unor suspiciuni care se cer clarificate), fara bani (tocmai pentru ca nu au furat), cad victima judecatii pripite a oamenilor necajiti in cautare de explicatii si vinovati pentru neimplinirile lor, oameni care, fara a cunoaste toate detaliile spetei si inainte ca toate probele sa fi fost administrate, trag concluzii nedrepte si violeaza cu brutalitate prezumtia de nevinovatie. Condamnarea „strazii”, desi neintemeiata si nelegala, devine adesea atat de puternica incat magistratii nu mai au resursele psihologice necesare spre a o contrazice si se vad siliti a o confirma, chiar impotriva convingerilor lor. Acestea nu sunt erori judiciare ci crime judiciare. Ele nu reduc coruptia ci o adancesc, favorizand manipularea politica a actului de justitie.
Toate acestea sunt motive pentru a se reveni la regulile clasice ale stiintei dreptului procesual penal si a reinstaura cu garantii concrete, principiul potrivit caruia urmarirea penala este confidentiala in timp ce (doar) procesul in fata judecatorilor este public. Despre ce garantii ar putea fi vorba? Le voi prezenta pe scurt.
In primul rand ar trebui clarificat prin lege ca toate datele privind procedurile de urmarire penala sunt nepublice si ca nu pot face obiectul nici unei comunicari catre mass media. Intre curiozitatea publicului si dreptul la imagine al persoanei, cea din urma trebuie sa aiba intaietate. Altminteri eficacitatea prezumtiei de nevinovatie devine o simpla iluzie.
Principiul transparentei (de altfel nu foarte specific regimurilor autoritare / dictatoriale) ar trebui redus la furnizarea publica de catre parchete exclusiv de date statistice, fara referiri la persoane concrete. Cat priveste instantele judecatoresti ele nu vor avea nimic de comunicat intrucat oricum procesul este public.
Consecintele logice ale unei asemenea reglementari ar fi, pe de o parte, interzicerea difuzarii de imagini (filme sau fotografii) cu persoanele care sunt subiect al procedurii de urmarire penala sau al procedurii de orice fel in fata instantelor judecatoresti, iar pe de alta parte, sanctionarea divulgarii de informatii de orice fel din dosarele de urmarire penala. Procesul judiciar (penal dar si civil, comercial etc.) se desfasoara exclusiv in instanta, nu la televizor.
In toate tarile civilizate este interzisa prezentarea de imagini din salile de judecata. De asemenea, prin conventii internationale se interzice expunerea publica a persoanelor arestate, actul arestarii fiind o masura de siguranta iar nu o sanctiune sau un gest infamatoriu menit sa il umileasca pe arestat sau si mai rau, sa-i creeze in opinia publica o imagine negativa. S-a dovedit ca o asemenea imagine este aproape imposbil de sters ulterior, chiar daca nevinovatia este atestata prin hotarare judecatoreasca definitiva.
Cat priveste scurgerea de informatii, de cele mai multe ori folosita in lupta politica, ea ar trebui pedepsita sever prin indepartarea din magistratura a procurorului responsabil cu instrumentarea dosarului in cauza. O atare raspundere obiectiva ar putea fi inlaturata numai daca procurorul respectiv aduce dovada ca o alta persoana se face in concret vinovata de divulgarea informatiilor nepublice.
Acestor reguli ar trebui sa li se adauge sanctiuni – penale si civile – aplicabile tuturor celor care in orice forma si prin orice mijloace, aduc atingere aplicarii prezumtiei de nevinovatie. Tratarea in dezbaterile publice, a unei persoane care beneficiaza de prezumtia de nevinovatie, ca fiind vinovata ca si cererea ca acuzatii sa isi dovedeasca nevinovatia – lucruri care se intampla frecvent la noi – ar constitui o asemenea atingere. Ea ar trebui pedepsita, in functie de modul concret in care s-a produs, cu o procedura rapida, aproape automata, care sa evite implicarea persoanei vatamate in complicatii procesuale costisitoare si de durata. Devenita forma fara fond prezumtia de nevinovatie trebuie aparata prin masuri draconice.
Cine ar putea regreta asemenea masuri, cu exceptia politicienilor corupti care si-au facut din telejustitie atat o arma in practicarea concurentei neloiale cat si o grenada fumigena pentru ascunderea propriilor ilegalitati, a adevaratei mari coruptii? Regretul poate afecta doar pe aceia pentru care telejustitia a devenit un drog folosit pentru calmarea paliativa a frustrarilor de tot felul. Ca orice drog si acesta a creat dependenta. Consumarea lui timp indelungat conduce, insa, la fel ca in cazul celorlalte droguri, la subrezirea sanatatii consumatorului, la adancirea depresiei si pana la urma la moartea lui. In speta, fiind vorba despre un consum la nivel social, boala si decesul afecteaza de asemenea societatea in ansamblul sau.
Iata de ce toti cei constienti de nocivitatea drogului telejustitiei pentru sanatatea societatii romanesti si a membrilor sai, ar trebui sa foloseasca toate mijloacele de care dispun (inclusiv internetul) pentru a impune autoritatilor aplicarea terapiei de dezintoxicare adecvata.
6. Umanizarea justitiei
Umanizarea justitiei, a societatii romanesti in ansamblu, in conditiile urii generalizate care o caracterizeaza si care o dezbina in prezent, nu este incompatibila cu un regim autoritar. Dimpotriva, o societate calma si toleranta convine unui regim care nu este dispus sa accepte agitatii sociale si nici nu poseda mecanismele de detensionare specifice democratiei.
Pe de alta parte, este vremea ca fiecare dintre noi sa ne privim o clipa in oglinda, sa ne reculegem si sa ne intrebam ce s-a intamplat cu neamul acesta al nostru de emana atata rautate?! Un diplomat american, sustinator fanatic al luptei impotriva coruptiei din Romania si deci, in afara oricarei banuileli de simpatie fata de cei condamnati pentru fapte de coruptie, mi-a marturisit perplexitatea fata de, citez, „cruzimea caracteristica doar unei societati primitve” cu care romanii asociaza actul de justitie.
Intr-o societate civilizata justitia este un act sanitar iar nu unul de razbunare pe propriile frustrari; este un act de recuperare si resocializare iar nu unul de injosire si excludere a celor care au gresit. Vestea condamnarii cuiva, cand condamnarea este justa, trebuie sa aduca tristete, nu bucurie; iar cand condamnarea este injusta, revolta nu resemnare.
i. Reglementarile actuale privind arestul preventiv si utilizarea catuselor nu sunt rele pentru cei care le interpreteaza cu buna credinta, prin raportare la criteriile unei societati civilizate. Din pacate, in prezent, din motive care nu mai merita amintite, ele sunt aplicate de maniera excesiva.
Violenta (fizica sau morala) poate fi uneori eficienta in smulgerea de marturisiri sau denunturi. Pretul impus de ea este insa urias. El nu se rezuma la inmultirea recunoasterilor false si a denunturilor calomnioase. Violenta anchetei induce un fluid demoralizator in intreaga societate. Fara sa isi dea seama, romanii resimt dureros pe planul confuziei morale imprejurarea, devenita astazi notorie, ca semeni de ai lor, vinovati sau nu, supusi arestului preventiv sau amenintarii cu arestul, devin delatori. Credibile sau nu, reale sau mincinoase, asemenea „dezvaluiri” au totdeauna un iz de imoralitate. O imoralitate deopotriva deprimanta si contagioasa.
Iata de ce, daca simplele recomandari sau norme metdodologice nu sunt suficiente, va trebui apelat la adoptarea unui act normativ adecvat. In acelasi timp, combaterea telejustitiei va conduce in mod natural la scaderea interesului pentru arestari spectaculoare si incatusari dramatice.
ii. Ca autor al Raportului Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei privind determinarea metodelor pentru masurarea progresului democratic, cu mai multi ani in urma, printre cele douazeci si trei de criterii in functie de care se evalueaza calitatea democratiei, l-am introdus si pe acela privind „modul in care statul isi trateaza prizonierii”. Un lucru pe care il invatasem de la un batran parlamentar suedez.
Nu intamplator, in 1990, impreuna cu ministrul justitiei de atunci (dl. Victor Babiuc), printre primele reforme democratice am introdus si trecerea Directiei penitenciarelor din subordinea Ministerului de Interne in cea a Ministerului Justitiei. Aceasta s-a dorit a fi un simbol foarte puternic si mai mult decat atat. Penitenciarele trebuie administrate cu gandul la justitie mai mult decat la politie.
Dictaturile nu sunt prea sensibile fata de soarta prizonierilor. Pentru stabilitatea lor interna ar trebui insa sa fie atente la soarta gardienilor, a celor ce formeaza personalului penitenciarelor, care pana la urma – este drept doar in timpul orelor de serviciu dar nici ele nu sunt putine – duc aceesi viata cu cei incarcerati.
Am avut ocazia sa cunosc pe unii dintre lucratorii sistemului penitenciar romanesc si m-a emotionat profund sensibilitatea, omenia si finetea atitudinii lor, neasteptata pentru oameni care lucreaza intr-un mediu periculos si inevitabil neprietenos. Atunci cand acest mediu devine din neprietenos dezumanizant, victime nu sunt doar prizonierii ci si gardienii. Cu totii sufera acelasi frig chinuitor iarna si aceeasi caldura sufocanta vara. Cu totii se lupta cu viermii din apa si cu sobolanii din bucatarie. Cu totii traiesc in acelasi univers cenusiu si inzabrelit. Cu totii impartasesc disperarea unui destin care pare sa nu aiba nici o perspectiva; cel putin nici o perspectiva de integrare sociala. Mai rau decat pentru puscariasi, care, in principiu platesc pentru o vina, gardienii devin victime nu numai pentru ca suporta fara vina chinurile la care nici vinovati nu ar trebui supusi, ci si pentru ca astfel ajung a fi „tortionari fara voie”.
In evul mediu, paznicii inchisorilor si calaii, desi oficial persoane onorabile aflate in slujba regelui, locuiau in cartiere marginase, separati de ceilalti targoveti. Asta intrucat, orice s-ar fi zis, munca lor era murdara – la propriu si la figurat. Nimeni nu voia sa se amestece cu ei. In Romania europeana, presupus moderna, de azi, trebuie sa evitam repetarea acestei cutume medievale, impingad prin dezumanizare fortata personalul penitenciarelor in ghetouri, fie ele numai spirituale, din care sa emane mirosul pestilential al unei lumi a tenebrelor in care i-am inghesuit pe semenii nostri in cea mai mare nevoie de iubire. Asta distruge coeziunea unei societati si asa dezbinata. Calitatea centrului oricarei societati este data de calitatea periferiei ei. Sa nu se uite acest lucru.
Sunt tot atatea motive ca Ministerul Justitiei sa ia masuri rapide pentru imbunatatirea statutului personalului din penitenciare, precum si pentru imbunatatirea conditiilor de viata din penitenciare. Intrucat aceasta cere timp, este urgent sa se treaca la reducerea populatiei din penitenciare care astazi depaseste cu mult toate normele lumii civilizate. O lege a amnistiei si gratierii ar fi, deci, utila. Ea nu este, din pacate, populara. Problema s-ar putea rezolva, insa, foarte bine si prin diversificarea formelor de executare a pedepselor privative de libertate. In societatea contemporana incarcerarea nu este singura solutie; si nici macar solutia cea mai eficienta si mai avantajoasa pentru comunitate.
iii. Tot mai des se aud plangeri potrivit carora modul de admnistrare a justitiei sau regimul penitenciar din Romania duc la condamnarea statului roman de catre CEDO, cu consecinta platii de despagubiri din buzunarul cetateanului contribuabil.
In principiu lucrul este corect. Victimele justitiei selective trebuie despagubite de catre statul caruia ii apartin autoritatea judiciara si penitenciarele. Cum statul nu are alti bani decat banii cetatenilor, este firesc ca acestia sa achite nota de plata. Intr-o democratie este de asemenea corect ca ei sa si raspunda pentru stat intrucat i-au ales pe cei care admnistreaza statul. Putem vorbi despre o adevarata „culpa in eligendo” (vina de a alege gresit).
Ce se intampla insa in Romania? De cativa ani buni cetateanul ii alege pe unii si altii guverneaza, iar pentru greselile acestora din urma plateste cel care… nu i-a ales (sic!). Actualul Guvern a spus-o limpede, prin gura vicepremierului Dancu, ca va lua masurile pe care le crede de cuviinta fara a tine seama daca ele plac poporului; iar asta nu pentru ca, din dorinta de a-i face bine, isi asuma raspunderea fata de popor, deci riscul sanctiunii populare, ci dimpotriva, pentru ca, neparticipand la alegeri, nu are nevoie de voturi. Decizia elitei politice si decizia cetatenilor sunt, prin urmare, doua sfere separate.
Daca asa stau lucrurile, poporul are motive sa solicite cel putin o plasa de siguranta ca sa nu mai fie pus a plati intr-una fara vina. Aceasta ar putea consta in infiintarea unor instante romanesti specializate in apararea drepturilor omului, dupa modelul CEDO. Sistemul „judecatorului de drepturi”, existent la ora actuala, nu rezolva problema intrucat judecatorii chemati sa vegheze ca procesul sa fie echitabil sunt aceiasi cu judecatorii care administreaza procesul. De asemenea, „judecatorul de drepturi” nu are competenta sa se pronunte asupra tuturor aspectelor pe care le analizeaza CEDO si nu din aceeasi perspectiva integratoare.
Asa cum exista o Curte Constitutionala competenta cu judecarea exceptiilor de neconstitutionalitate a legilor, ridicate in fata instantelor, tot asa ar putea exista si o Curte Romana a Drepturilor Omului (CRDO), care, tinand seama si de prevederea constitutionala referitoare la preeminenta tratatelor internationale asupra drepturilor omului fata de legislatia interna, sa judece contestatiile in domeniu, asigurand conformitatea procedurilor romanesti cu prevederile Conventiei Europene a Drepturilor Omului, precum si ale Conventiei Europene a Drepturilor Fundamentale, devenita obligatorie in urma ratificarii Tratatului de la Nisa al UE. In acest context ar putea fi analizata nu numai desfasurarea procesului ci si executarea ulterioara a pedepsei.
Tot acestei curti i-ar putera fi incredintata si competenta de a judeca cererile de eliberare conditionata, procedura la care participarea Parchetului, asa cum se intampla in prezent, nu are nici un sens. Pe langa CRDO s-ar putea constitui si un comitet oficial de experti acreditat sa ateste realitatea si utilitatea muncii intelectuale a condamnatilor, desfasurata pe parcursul detentiei (inclusiv prin scrierea de carti), in vederea reducerii duratei de executare a pedepselor. A lasa procurorilor rolul de controlor stiintific al unei activitati pentru care nu au nici o pregatire este la fel de ridicol pe cat de ridicola este credinta ca detentia transforma insailarile oricarui agramat in opera stiintifica. Pe de alta parte, a nega utilitatea sociala si meritele recuperatorii ale eforturilor intelectuale depuse de persoanele condamnate, si a le descuraja sau chiar impiedica, este o ineptie criminala reflectand mentalitati demne de intunecimile Evului Mediu.
Evident, despagubirile dispuse de CRDO, cel putin intr-o prima faza tot de stat vor fi platite. O curte romaneasca de acest tip, mai apropiata de celelalte curti romanesti, va ajuta insa mult la reducerea erorilor comise de cele din urma. La aceasta s-ar adauga si evitarea cheltuielilor mari de timp si bani presupuse de recurgerea la o instanta straina / internationala, ca si diminuarea prezentei romanesti in statisticile internationale deloc onorante cuprinzand statele unde au loc violari frecvente ale drepturilor fundamentale.
7. Resetarea luptei impotriva coruptiei
„Resetarea luptei impotriva coruptiei” ar trebui sa acompanieze aplicarea proiectului privind „resetarea clasei politice”. Prin „resetare”, in mod normal, se intelege aducerea jocatorilor inapoi la linia de start si reluarea jocului dupa reguli amendate la lumina experientelor negative trecute.
Ideea, se pare strigata si pe „strada”, nu este lipsita de intelepciune. Totul este ca ea sa fie si aplicata rational, cu gandul la avantajele sociale concrete iar nu la „igiena nervilor” prin terapia „tapilor ispasitori”. Daca tot „strada” doreste „restarea globala”, sa i se dea resetare.
i. Mergand pe o astfel de linie se impune „resocializarea” celor condamnabili pentru acte de coruptie si a averilor obtinute prin asemenea acte. (Nu vorbim de acuzati intrucat acuzatiile pot fi si nedrepte si nici numai de condamnati, intrucat nu toti cei inca necondamnati sunt in realitate nevinovati.) Numai asa ii aducem pe toti – oameni si bani – inapoi pe linia de start. De asta data stiind cu cine avem de a face si stiind ce este de facut pentru a se preveni repetarea vechilor derapaje.
Instrumentul necesar este o lege pe care am putea-o denumi cum ne place mai mult: „legea amnistiei conditionate” sau „legea resocializarii persoanelor acuzate de coruptie” sau „legea privind recuperarea capitalurilor acumulate prin fapte de coruptie” sau variante ale acestor titluri.
In esenta legea ar trebui sa ofere persoanelor acuzate de coruptie posibilitatea de a opta intre un proces echitabil care sa stabileasca situatia reala si sa aplice pedepse dupa caz, pe de o parte, si pastrarea libertatii fara a mai trece printr-un proces, in schimbul punerii averii acumulate prin presupuse fapte de coruptie in slujba societatii, pe de alta parte. Cat priveste punerea averii in slujba societatii, aceasta poate include: a) aducerea in tara a banilor ascunsi in strainatate; b) scoaterea la vedere a banilor ascunsi in tara; c) plata unor contributii (eventual negociabile) la bugetul statului; d) investirea in tara si /sau in proiecte de interes national a banilor ramasi dupa plata contributiei, pentru o anumita perioada de timp; e) supraimpozitarea banilor investiti, in perioda de timp critica, in alte proiecte decat cele de interes national, diferentiat dupa cum investitia se face in tara sau in straintate. La acestea s-ar adauga un spor de pedeapsa care s-ar aplica persoanei in cauza daca ea recidiveaza in savarsirea faptelor supuse „amnistiei conditionate”.
Avantajele unei asemenea „resetari” sunt enorme. Printre altele: reduce cheltuielile, adesea zadarnice, pentru urmarirea celor vinovati de coruptie si recuperarea averilor lor; elimina riscurile de corupere ale urmaritorilor si recuperatorilor; evita costurile economico-sociale asociate cu etatizarea capitalurilor ilicite (falimentari, somaj, blocaj decizional, disparitia capitalului privat national, afectarea clasei mijlocii etc.). Decat scandal perpetuu si eventual pedepse care nu duc la nimic, mai bine „civilizarea” capitalurilor acumulate primitiv (adica punerea lor in slujba cetateanului si a cetatii).
iii. „Resetarea” trebuie sa se refere nu doar la tratarea coruptilor ci si a celor care, fiind abuzivi, nu au mai putut fi eficienti in combaterea lor. Cu alte cuvinte, trebuie prevenita in viitor si coruptia decurgand din politizarea justitiei.
Aceasta presupune adoptarea legii privind raspunderea personala a magistratilor pentru administrarea cu rea credinta a procedurii judiciare. Fata de gravitatea si amplitudinea fenomenului, legile si principiile generale nu mai sunt suficiente. Se impune o lege speciala.
Multi vor spune, observand retorica politica actuala, ca sansele adoptarii unei asemenea legi sunt in prezent minime. Eu cred ca, dimpotriva, ele cresc odata cu concentrarea puterii in manile unui executiv tot mai putin legat de respectul pentru mecanismele democratice, avand in varful sau pe seful statului. Un stat transformat de facto in republica prezidentiala fara control parlamentar; in general fara un sistem de control si contraponderi, cum au republicile prezidentiale democrate. Observatia este cu atat mai realista cu cat transformarea despre care vorbim a fost acceptata, sustinuta public si poate chiar incurajata, daca nu impusa, de aceleasi forte neoconservatoare supranationale care s-au folosit de justitia politizata in promovarea agendelor lor geo-politice si corporatiste.
Dictatura nu accepta separatiunea puterilor. De esenta ei este concentrarea puterii intr-o singura mana. Doua sabii nu incap in aceeasi teaca. In acelasi spatiu nu pot convietui doua dictaturi: una a executivului si alta a magistratilor. In mod natural una va incerca sa o elimine pe alta. De regula, intr-o asemenea confruntare victoria apartine puterii executive.
In acest moment, in Romania, Presedintele Republicii, pana acum doar metaforic numit „seful statului”, a devenit „lider suprem real” avand un Guvern personal, fara vreo legatura cu rezultatul alegerilor, care depinde de gratia sa, si un Parlament de mucava, care si-a abandonat functiile. Va putea tolera un asemenea sef concurenta „dictaturii procurorilor”? Imposibil. Ar fi impotriva firii.
Pe de alta parte, este important de stabilit in ce scop a dorit domnul Johannis un guvern la dispozitia sa si un legislativ castrat, precum si mai ales, cum se explica misterul ca derapajul autoritarist al Romaniei este acceptat de Occident in timp ce este refuzat Budapestei si Varsoviei? Ambele intrebari primesc acelasi raspuns. Un raspuns care lamureste si lipsa de solidaritate a Guvernului roman cu cel maghiar si polonez, solidare intre ele. Regimurile maghiar si polonez („democratie neliberala”, dupa expresia dlui Victor Orban) sunt nationale; cel roman, supranational. Autoritarismul maghiar si polonez sunt suverane. Cel romanesc, este colonial sau vasal. In timp ce in Ungaria si Polonia se ridica noi obstacole in calea capitalului si agendelor geopolitice straine, in Romania se inlatura ultimele bariere care stanjenesc sau scumpesc accesul deplin al strainatatii la avutia natiunii romane, bariere reprezentate de elitele nationale (politice, economice, culturale etc.) si, da, de clanurile oligarhice locale, mai mult sau mai putin imbogatite prin acumulare primitiva, mai mult sau mai putin corupte.
Pana acum, functia curatirii terenului pentru interesele straine a fost exercitata, in cadrul fragilei democratii romanesti, de sistemul judiciar; o putere confiscata de strainatate si indreptata impotriva celorlalte puteri. Costul acestei solutii a fost blocarea deciziilor la toate nivelele, sub efectul terorii instaurate de „dictatura procurorilor” sau de triada SRI-DNA-ICCJ. Or, nimeni nu are nevoie de o Romanie blocata in care nu se mai iau decizii si nu se mai asuma raspunderi.
Asa s-ar explica schimbarea modelului de control (extern). In locul formulei indirecte, prin justitie, s-a ales o formula directa, prin conducerea politica a puterii concentrate la varf. in acest caz, o „dictatura” rationala si pozitiva ar lua locul terorii impredictibile si distructive. Oligarhii romani au acceptat aceasta varianta pentru a scapa de spectrul puscariei. De aceea Parlamentul si partidele au capitulat. Dincolo de ceea ce se vede si in ciuda criticilor venite din toate partile, regimul personal al lui Klaus Johannis ar putea fi tocmai rezultatul unui consens general. Toata lumea, dinauntru si din afara, spera ca seful statului, dotat acum cu suficienta putere, va avea si suficienta abilitate pentru a tine in echilibru poftele locale, nationale si supranationale, lasand romanilor un minim rezonabil de resurse pentru supravietuire si netezind drumul strainilor spre resursele romanesti.
Fi-va, oare, neamtul din Hermanstadt mai capabil decat cel din Sigmaringen sa realizeze cvadratura cercului, scotand astfel Romania din fundatura istorica in care se gaseste? Se va dovedi el o simpla unealta a strainatatii? Va nemultumi el pe toata lumea sau macar pe cei care conteaza si va fi eliminat de pe traseu la prima turnanta? Asta este o alta sarada. Desigur, balaurul cu trei capate al justitiei politizate (odiosul trinom) va opune o rezistenta totala impotriva celui care va incerca sa il bage inapoi in sticla fermecata din care l-a scos ucenicul vrajitor Traian Basescu. Pana una alta, insa, este clar ca avantul politic distructiv al puterii judecatoresti, care arunca din covata copilul odata cu apa murdara, va trebui moderat. Raspunderea magistratilor pentru erorile judiciare (evident, consecutive erorilor procedurale comise cu rea credinta) – o masura altminteri foarte populara – va fi un bun inceput pe acest drum.
8. Concluzii
Reflectiile de mai sus, o incercare limitata doar la masuri indispensabile, urgente si fezabile, nu epuizeaza problema reformei justitiei; imposibila, de altfel, fara amendarea Constitutiei si regandirea CSM si CCR. Cu atari limite, concluziile lor sunt in numar de trei.
In primul rand, concentrarea nedemocratica a puterii politice in zona executivului va conduce la eliminarea dictaturii procurorilor / magistratilor, chiar daca asta nu va insemna si sfarsitul justitiei selective. Daca democratie nu mai e, macar un surogat de stat de drept sa recuperam. Adica sa scapam macar de una dintre dictaturi sau de una dintre formele dictaturii, subrezindu-o, astfel, si pe cealalta. Acesta ar fi un obiectiv strategic principal al romanilor in etapa actuala.
In al doilea rand, reformele din sistemul judiciar sunt mai importante decat numirile de persoane. Cu ajustari minime in organizarea justitiei, dna Kovesi si altii ejusdem farinae (din acelasi aluat) pot ramane teoretic in functie pana la pensie.
In al treilea rand, in favoarea schimbarilor necesare se poate aduna o masa critica. Totul este ca aceasta masa critica sa se organizeze si sa se exprime public, utilizand la maxim mijloacele de comunicare electronica disponibile. Iata obiectivul tactic principal.
PS: Dedic acest eseu tuturor ministrilor tehnocrati ai justitiei, prezenti si viitori. Preluarea oricareia dintre ideile pe care le contine este exclusa de la acuzatia de plagiat si este scutita de plata drepturilor de autor”.
Sursa: Luju.ro
Adauga comentariu