“De mulţi ani trăim cu toţii, Stat şi ţară, într-o viaţă economică factice; ne bucurăm de un belşug care nu este bunul nostru propriu; ne regulăm cheltuielile după venituri care nu sunt produsul muncii noastre proprii; ne ameţim de o părută prosperitate, care nu izvorăşte din dezvoltarea firească şi din acumularea avuţiei naţionale, ci din contră, din acumularea datoriilor contractate de Stat în străinătate. Trăim ca risipitorul, care, pe temeiul unei modeste averi moştenite, îşi dă pe calea împrumuturilor iluzia unei mari bogăţii şi merge repede la ruină”.
Aceste rânduri, din câte se vede, definesc o realitate aberantă: cea a unei lumi în care se trăieşte peste propriile posibilităţi. Nu e numai o realitate socio-economică. E şi – dacă nu chiar mai ales – o realitate morală: „Nimeni nu a scăpat de epidemia generală: Stat, comune, judeţe, autorităţi de orice fel, precum şi particulari, de orice condiţiune, toţi ne-am crezut mai bogaţi decât în realitate suntem şi am cheltuit peste puterile noastre”.
Europa de azi se află într-un moment de cumpănă a istoriei sale. În timp ce America, dar şi aşa-zisele ţări emergente – China, India, Brazilia – au ieşit din Criză (unele nici n-au intrat), ţările bătrânului continent bat pasul pe loc. Şi cauza de fond a acestei situaţii dramatice e găsită de inteligenţele lucide ale Europei în deficitele bugetare uriaşe. Expresii, toate, ale cheltuielilor publice peste posibilităţile oferite de dezvoltarea economică.
Numai că rândurile din debutul acestui articol nu aparţin niciunuia dintre liderii ţărilor europene care au decis măsuri ieşite din comun pentru reducerea deficitului bugetar. Rândurile de mai sus – s-o recunoaştem, magistrale în lapidaritatea şi patetismul lor – aparţin liberalului Emil Costinescu, şeful Comisiei de Buget din Camera Deputaţilor a istoricului an 1901. Emil Costinescu, în vârstă de 57 de ani, e specialistul în finanţe al Partidului Naţional Liberal, partid venit la guvernare după alegerile din 9-15 martie 1901. După moartea lui Menelas Ghermani (24 decembrie 1899), specialistul în Finanţe al Partidul Conservator, Emil Costinescu, trece drept cel mai mare finanţist al României de la vremea respectivă. E atât de bun încât lideri ai Partidului Conservator, precum P.P. Carp, nu ezită să-l elogieze chiar în plenul Parlamentului.
Ministru de Finanţe în guvernul liberal D. A. Sturdza e George D. Pallade. N-a putut fi numit Emil Costinescu din simplu motiv că în 1901, când au venit liberalii la putere, el era directorul Băncii Generale din Bucureşti, sucursală a concernului bancar german Disconto Gesellschaft. În realitate însă, artizanul politicii financiare a guvernului D. A. Sturdza rămâne Emil Costinescu.
Documentul din care am rupt rândurile din începutul acestui articol a fost citit de Emil Costinescu în şedinţa Camerei Deputaţilor din 26 martie 1901, dedicată aprobării Bugetului pe 1901-1902, mai precis pentru perioada 1 aprilie 1901-1 aprilie 1902. De ce 1 aprilie? Pentru că în România, din 1880, anul financiar începea la 1 aprilie, iar Bugetul se dezbătea în luna martie. Se hotărâse astfel, pentru că sesiunea ordinară a Parlamentului debuta la 15 noiembrie.
Nu era timp, date fiind sărbătorile de iarnă, să se discute serios până la 1 ianuarie bugetul pe anul următor. Supus votului în şedinţa din 27 martie 1901, Bugetul e aprobat cu 125 de voturi pentru şi doar 1 contra. Nu numai pentru că, în urma alegerilor din martie 1901, Opoziţia era slab reprezentată în Parlament, dar şi pentru că toţi liderii politici ai vremii erau conştienţi că salvarea României depinde de concretizarea acestui Buget de austeritate, unul dintre cele mai severe bugete de austeritate din istoria României.
Ion Cristoiu
sursa: adevarul.ro