19 miliarde? Un fleac, ne-au ciuruit… !

Datoria istorica a Germaniei fata de România de 19 miliarde de euro .”Este un moment foarte bun să deschidem subiectul datoriei Germaniei faţă de noi”

Pe internet, pe mai multe siteuri s-au pus “cap la cap” diverse declaratii in urma carora privim la un tablou de-a dreptul infiorator. Dupa ce Klaus Iohannis a ajuns presedintele Romaniei, cu intervenii de afara si dupa ce, in urma conflictului din Ucraina, Romania a devenit un principal pilon pentru NATO, in urma unor intelegeri la nivel global, s-a hotarat ca tara noastra sa renunte la datoria istorica a Germaniei fata de noi, asa cum fusese ea semnatata de editorialistul Ziuanews Radu Golban, care descoperise documente ce atestau ca statul condus acum de Angela Merkel ne datoreaza aproape 19 miliarde de euro. Prezentam in continuare suita de declaratii:

Vasile Blaga: Germania nu are datorii istorice faţă de România

Preşedintele Senatului, (n.n. – la acea vreme), Vasile Blaga, a anunţat, intr-o declaratie, că “BNR a identificat date suplimentare potrivit cărora Germania nu are datorii istorice faţă de România.” În acest sens, Senatul a respins propunerea de înfiinţare a comisiei speciale privind datoria istorică pe care nemţii o au către ţara noastră. Propunerea de înfiinţare a a Comisiei a fost respinsă cu 65 de voturi “împotrivă”, 48 “pentru” şi trei abţineri, relateaza Realitatea.net.

“Conducerea Senatului a luat act de o scrisoare semnată de Radu Golban, economist, în care era semnalată existenţa unei datorii istorice a Germaniei către România, membrii Biroului Permanent hotărând să propună acestei Camere înfiinţarea unei comisii care să analizeze situaţia.” BP al Senatului a decis propunerea unei hotărâri care reglementează înfiinţarea unei Comisii pentru a analiza datoria istorică a Germaniei către România. Infiintarea, insa, a fost respinsa. Klaus Iohannis, insa, daca ar fi fost de buna credinta, ar fi putut cere redeschiderea cazului si infiintarea acelei comisii, mai ales ca 19 miliarde de euro ar fi ajutat foarte mult economia nationala.

Calin Popescu Tariceanu, actualul presedinte al Senatului, condus de aceleasi interese care l-au determinat sa renunte la Averea Gojdu (de pe vremea cand era premier), adica la alte miliarde de euro (cel putin patru) pe care ni le datora Ungaria, nu a gasit “de cuvinta” sa redeschida un caz pe care Blaga l-a ingropat, la ordinele lui Basescu, care era in plin avant sa satisfaca dorintele Angelei Merkel, mai ales dupa ce Victor Ponta a ajuns premier.

Cu toate astea, asupra Germaniei planeaza oricand pericolul redeschiderii acestui subiect, cu atat mai mult cu cat actele prezentate de Radu Golban sunt reale, de necontestat. Iohannis, insa, nu cere nimic. Daca ar fi presedintele tuturor romanilor, pentru “un lucru bine facut” ar profita de faptul ca neamt fiind, ar putea cere Germaniei o solutionare amiabila a cazului, ca Romania sa nu pateasca la fel ca si cu tezaurul de la rusi. Iohannis, insa, satisface, la rnadu-i cerintele Angelei Merkel. Ca doar de aia a fost pus sa conduca Romania.

Radu Golban: “S-au făcut presiuni ca România să renunţe la cele 19 miliarde de euro din Germania”

Economistul care susţine că Germania are o datorie de aproape 19 miliarde de euro faţă de România spune că respingerea înfiinţării comisiei speciale privind această datorie s-a făcut în urma unor presiuni internaţionale la adresa ţării noastre. Radu Golban a declarat că are dubii că “noile date suplimentare identificate de BNR pe tema datoriei Germaniei” ar fi reale. “Până în urmă cu câteva săptămâni, BNR nu a găsit niciun fel de date privind aceste creanţe. Acum, dintr-o dată, au identificat date suplimentare”, a spus Golban la acea vreme, adăugând că nu înţelege de ce BNR nu vrea să colaboreze cu Banca Reglementelor, “banca centrală a băncilor centrale”, care ar deţine informaţii despre datoria istorică pe care Germania o are faţă de România.

Economistul român stabilit în Elveţia spune că s-au făcut presiuni internaţionale asupra României pentru a renunţa la aceste creanţe, de vreme ce o eventuală recuperare a lor ar putea crea un precedent, iar astfel mai multe ţări ar putea cere Germaniei să-şi onoreze datoriile istorice.”Nu s-a renunţat doar la aceste creanţe, ci şi la posibilitatea unor discuţii pe această temă. Momentul nu este oportun, din moment ce şi România şi-a luat angajamentul să sprijine un fond de salvare a Uniunii Europene”, a spus Golban.

“Am discutat de două ori până acum în Biroul Permanent al Senatului înfiinţarea comisiei speciale privind problematica datoriei istorice a Germaniei către România. Vă fac o singură precizare: Am transmis aseară un punct de vedere pe care l-am primit, tot aseară, de la direcţia juridică a Băncii Naţionale. Vi-l citesc oricum şi dumneavoastră: “În completarea scrisorii noastre nr. XVIII per 3600 din 16.07.2010, vă informăm că au fost identificate documente suplimentare în legătură cu problematica supusă atenţiei de către dumneavoastră, prin adresa 783 din 17 iulie 2010. Este vorba de Comisariatul pentru Societatea Civilă. Din analiza acestora nu rezultă însă existenţa unei creanţe a BNR faţă de Casa Germană de Compensaţie”. Vă spun doar o părere personală: dacă ar fi existat o marcă, cred că vechiul regim nu ezita să o recupereze”, a declarat Vasile Blaga înainte de votul din Senat.

România şi Germania au încheiat în 23 martie 1939 un contract de clearing, prin care ţara noastră se obliga să livreze Berlinului diverse mărfuri. Contractul prevedea că Germania trebuia să plătească în mărci germane imperiale către BNR, care achita apoi în lei româneşti către exportatori. După izbucnirea controversei, reprezentanţii Ministerului german de Finanţe au susţinut că România a renunţat la orice pretenţie financiară faţă de Germania semnând Tratatul de Pace de la Paris, la 10 februarie 1947. Experţii spun însă că răspunsul este incorect. Aceasta pentru că articolul 28 din Tratatul de Pace de la Paris prevede că România renunţă la toate pretenţiile faţă de Germania „cu excepţia celor care rezultă din contracte şi alte obligaţii anterioare datei de 1 septembrie 1939, precum şi din drepturi dobândite înainte de aceeaşi dată”.

“Am găsit solduri neachitate a Casei de Compensaţie, la finele anului 1944, de un 1.126.000 mărci imperiale. Înainte de obţinerea datelor am ştiut că a existat în timpul celui de-al doilea război mondial, începând cu anii 30 un model monetar de colaborare europeană numită Uniunea de Clearing. Şi am dorit să aflu mai mult. Am văzut că Elveţia, Banca Naţională a Elveţiei a analizat toate tranzacţiile Elveţiei cu Germania din perioada celui de-al doilea război mondial şi ăsta a fost punctul de pornire a studiului. Într-o recomandare a Băncii Naţionale a Elveţiei din anul 2000 remarcă că a doua tranzacţie după tranzacţiile germano-elveţiene au fost cele germano-române. Cu aur prin Elveţia. Şi că din păcate nici după 1989 România nu arată niciun interes în a analiza aceste tranzacţii”, a spus economistul român în luna septembrie.

Capital: Dovada că nemţii sunt datori României

Practic, datoria nu poate fi contestată de nimeni pentru că mai există documente istorice care o atestă (Comisiei Bergier – comisie de anchetă a Elveţiei, instituită în anul 1998, pentru a analiza tranzacţiile cu aur în timpului celui de al doilea război mondial, Arhiva Germaniei; numărul de registru al arhivei germane din Berlin este: R 2 / 222; dosarul cuprinde ultimul extras de cont al Casei de compensaţie). Problema care se pune este dacă există vreun document care să arate că România ar fi renunţat la aceste datorii, iar până acum nu pare să existe un astfel de act.

Ceea ce se stie mai putin este ca aceasta datorie istorica a Germaniei fata de Romania se explica, foarte probabil, prin implicarea lui Mircea Vulcanescu in problemele relatiilor economice dintre Al Treilea Reich si Romania lui Antonescu. Ocupand deja o functie importanta in aparatul de stat, Mircea Vulcanescu a fost implicat in procesele esentiale de decizie in ceea ce priveste relatiile economico-financiare dintre Romania si Germania nazista si in calitate de subsecretar de stat la Finante. Rolul sau de negociator al intereselor romanesti a fost unul major.

Romania se afla intr-o relatie, practic, de vasal fata de Imperiul German. Parteneriatul economic era gandit sa transforme Romania in furnizor de cereale si petrol si in spatiu de jefuit pentru “aliatul” german. Cu optiuni geopolitice eronate, decidentii regimului Antonescu nu sunt in stare sa prevada toate siretlicurile germanilor si lucrul era pe cale sa se intample. Mircea Vulcanescu, care nu doar ca salveaza interesele economice romanesti, dar le promoveaza atat de acerb si perseverent, incat Romania castiga, in cei cativa ani de subordonare fata de Germania, nu mai putin de 8 vagoane si jumatate de aur.

Nu doar atat! Romania exporta cu zgarcenie toate bunurile strategice pe care nemtii le-ar fi vrut dar beneficiaza de importuri bune si necesare pietei interne; practic, toate conventiile economice se incheie in favoarea Romaniei; tot Vulcanescu se implica in cazurile Santierelor Navale Galati si in industria Malaxa, oprind un proces in derulare prin care acestea ar fi ajuns, practic, in proprietate germana! Ele vor ramane romanesti si vor produce la preturi optime pentru partea romana.

In mod concret, insusi Mircea Vulcanescu mentioneaza faptul ca, in afara celor opt vagoane cu aur pe care Germania le platise Romaniei, aceasta a ramas datoare României in sistemul de schimburi convenit: “nemtii ne-au ramas si datori in balanta totala a schimburilor in R.M. (reich mark )” [Vulcanescu, 1992; 14] “prin jocul dibaci al variatiilor reciproce ale valorilor schimbate, Romania a reusit sa importe substanta in valoare de 100 milioane dolari mai mult decat a exportat si sa faca, in acelasi timp, ca Germania sa-i mai ramana datoare cu o mica diferenta de valoare”. [Vulcanescu, 1992; 92].

Aceste raporturi negociate in interesul Romaniei au facut din tara noastra una din cele mai bine situate economic din timpul razboiului si imediat dupa. Practic, pe timpul razboiului nu a existat criza de alimente sau alte penurii, iar la final tara noastra era una din cele mai putin afectate – economic – de efortul de razboi si distrugerile acestuia. Mai mult decat atat, bunurile si banii luati de la nemti au fost folosite, conform aceluiasi Vulcanescu, pentru “pregatirea intoarcerii armelor catre Germania hitlerista.” Si faptul ca armata romana a avut capacitatea sa participe la acest efort de razboi, scurtand cu luni bune de zile conflictul mondial, s-a datorat si acestui lucru.

VIDEO
– Jocuri de Putere Radu Golban Part I
http://www.dailymotion.com/…/x10u6s0_jocuri-de-putere-radu-…

– Jocuri de Putere Radu Golban Part II
http://www.dailymotion.com/…/x13jpe9_jocuri-de-putere-radu-…

– Economistul Radu Golban prezintă documente care atesta datoria de 19 miliarde de euro a Germaniei către România
http://www.videonews.ro/…/sinteza-zilei-economistul-radu-go…

“Este un moment foarte bun să deschidem subiectul datoriei Germaniei faţă de noi”
BURSA 18.02.2015
* “Datoria de 19 miliarde de euro a Germaniei faţă de România – rezultatul unei relaţii comerciale”
* “Dacă Grecia are astăzi datorii este în mare măsură pentru că băncile germane au cumpărat obligaţiuni de la statul grec”
* (Interviu cu profesorul Radu Golban)
Radu Golban este economistul de origine română care a descoperit că Germania ne datorează 19 miliarde de euro, din acordurile comerciale bilaterale încheiate înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial.
A trăit şi studiat în Germania, Elveţia şi România, iar acum locuieşte în Elveţia.
În prezent, este Lector la Colegiul Naţional de Comerţ şi Diplomaţia Relaţiilor Economice din Bucureşti.

Reporter: Cum şi când aţi descoperit că Germania are o datorie către România din perioada celui de-al doilea război mondial? Ne interesează să ştim şi cum aţi ajuns la suma de 19 miliarde de euro.

Radu Golban: Acea descoperire a fost absolut întâmplătoare. În cadrul pregătirilor pentru teza mea de doctorat în politică monetară şi europeană, m-a interesat să găsesc şi alte modele de colaborare monetară în Europa. Aşa am descoperit că, începând cu anii ’30, a existat, până în 1944, o uniune de clearing (n.r. sistem de decontare între state prin intermediul băncilor, prin compensarea reciprocă a creanţelor şi datoriilor, în scopul echilibrării schimburilor comerciale), lucru care mi-a stârnit curiozitatea. Care a fost modalitatea de funcţionare a acestei uniuni monetare conduse de Berlin, care avea centrul în Germania la Casa de Compensaţie?
Studiind materiale din arhivele germane şi elveţiene de stat – care sunt disponibile la Banca Reglementelor Internaţionale, cu sediul la Basel – am văzut că în această uniune de clearing, la care a aderat şi România începând cu 1936, au rămas, la sfârşitul războiului, anumite sume necompensate.

Radu Golban: M-a interesat să văd ce s-a întâmplat cu aceşti bani ai ţării noastre, care a fost statutul lor politic şi economic. Un disponibil au avut şi Franţa, Olanda şi Danemarca. M-am întrebat cum s-a ajuns ca România să aibă un disponibil la Casa de Compensaţie de la Berlin. Sau care a fost statutul legal al acelui disponibil din septembrie 1944, când s-a desfiinţat acea instituţie. Mai mult, mă interesa să aflu care a fost reglementarea statutului acelor bani în tratatele internaţionale, fie cele ale Germaniei, fie cele semnate de România.

Germania, începând cu anii ’30, a încercat să preia din nou o poziţie dominantă pe piaţa economică europeană.

Problema era că exista o lipsă acută de valută, Berlinul fiind obligat să-şi plătească despăgubirile din primul război mondial, lucru care îngreuna comerţul european.

Guvernatorul Băncii Centrale a Germaniei a avut ideea să creeze un sistem bazat pe barter (n.r. acord, în practica comercială, prin care părţile convin să schimbe între ele mărfuri de valori egale).

Astfel, fiecare ţară a trebuit să-şi plătească în avans exporturile. În consecinţă, pentru exporturile românilor în Germania, de exemplu de produse agricole, banii erau plătiţi de Banca Naţională a României, nu de Germania.

Exista zvonul că Germania era un foarte bun plătitor şi nu era aşa.

Germania a fost o ţară foarte bună din punctul de vedere al achiziţiei de marfă, însă banii au fost plătiţi de BNR.

Aceasta este ideea care stă la baza eurosistemului şi astăzi.

Modelul de funcţionare în eurosistem este ca fiecare bancă centrală să plătească în avans exporturile fiecărui stat.

Exporturile germane către alte state din UE sunt plătite în avans de Banca Centrală a Germaniei. Nu are loc un decont cu Banca Centrală a Greciei sau cu alte bănci centrale din eurosistem, aşa cum s-ar întâmpla dacă ar exista un export într-o ţară terţă.

Atât timp cât pentru schimburile comerciale dintre Germania şi România au fost stabilite cote în fiecare an, emisiunile monetare ale BNR pentru exporturile româneşti au fost compensate prin ceea ce Banca Centrală primea de la exportatori, în urma măsurilor introduse de către Germania.

Însă schimburile comerciale cu Germania nu au mai fost echilibrate, tocmai din cauza celui de-al doilea război mondial.

Începând cu septembrie 1939, Germania a ajuns într-o situaţie precară şi nu a mai fost în stare să-şi onoreze angajamentele pe care şi le asumase faţă de România şi alte state membre ale uniunii de clearing.

România încerca să diminueze cotele de export către Germania tocmai ca să redreseze schimburile comerciale şi ca să reducă emisiunea monetară, pentru că inflaţia noastră creştea. Inflaţia galopantă care s-a produs datorită clearingului cu Germania a fost suportată de cetăţeni.

Pentru că Germania nu mai putea să exporte în măsura în care se angajase, iar ţara noastră era în continuare obligată să-şi onoreze cotele negociate cu Germania, care creşteau de la un an la altul, ajunsesem ca inflaţia galopantă de la noi să fie tributul pe care îl plăteam indirect Germaniei naziste, sub forma unui ban de ocupaţie.

Din uniunea de clearing au făcut parte şi ţări precum Afganistanul sau Elveţia, care nu erau ţări aliate.

În consecinţă, faptul că am fost aliaţi militari nu are nicio legătură cu obligaţiile care vin în urma acordului de clearing încheiat de România şi Germania în 1936.
Reporter: Dar Germania i-a plătit Elveţiei 60% din datorie. De ce Elveţiei i-a achitat banii şi celorlalte state nu?

Radu Golban: Pentru că, după război, Elveţia a căutat să legalizeze averea cetăţenilor germani, blocată acolo.

Sumele fabuloase de bani care au fost depuse de cetăţenii germani au fost blocate datorită sancţiunilor împotriva Reichului, la fel cum au fost blocaţi şi banii românilor în Elveţia.

Deblocarea banilor cetăţenilor germani din Elveţia a avut loc în mai multe etape.

Pe o parte, băncile elveţiene s-au obligat să impoziteze la sursă aceşti bani şi să plătească o sumă de 50% fiscului german. Acesta, prin Acordul de la Washington, trebuia să fie în stare să plătească o parte din despăgubirile de război, fiind astfel o situaţie de win-win.

De cealaltă parte, Elveţia, având posibilitatea să negocieze şi să impună băncilor elveţiene legislaţia care a favorizat atât fiscul german, cât şi pe cel american, a avut şi posibilitatea să negocieze cu Germania plata acelei datorii.

Noi nu am fost în această situaţie.

O să vă explic acum cum a ajuns să rămână acel miliard de mărci germane datorat României în contul Casei de Compensaţie.

Cu cât creştea disponibilul nostru la fonduri şi cu cât mai puţin Germania putea să-şi onoreze exporturile spre România, cu atât mai mult Casa de Compensaţie a încercat să se folosească de instrumente de inginerie financiară, ca să ne diminueze disponibilul.
De pildă, am fost obligaţi să plătim o parte din staţionarea trupelor germane în România din disponibilul de la Casa de Compensaţie.

Am fost obligaţi să achiziţionăm o serie de produse de care nu aveam nevoie, de la proteze la agrafe, la suprapreţ, ca să reducem din disponibil. Aceste mijloace au fost, efectiv, la cheremul Germaniei, care au avut posibilitatea să taie din disponibilul României cât a dorit. Despre aceste practici a publicat chiar Banca Reglementelor Internaţionale în rapoartele de lucru din anii “42 şi “43, care se găsesc pe internet.

Acel miliard de mărci datorat ţării noastre este rezultatul exerciţiului bugetar al Casei de Compensaţie, după toate eforturile Germaniei de a reduce disponibilul. Atât a mai rămas după toate presiunile exercitate asupra României.

În urma intervenţiilor publice pe care le-am avut în emisiuni, BNR a exprimat un punct de vedere, conform căruia ţara noastră, sub conducerea lui Ion Antonescu, ar fi insistat asupra Germaniei să plătească exporturile României în aur, iar noi am vrut să primim numai aur de la Germania, pentru că nu am mai avut încredere în clearing.

Banca Reglementelor Internaţionale a criticat România pentru cererea de pe vremea lui Antonescu şi i-a solicitat să nu accepte din partea Germaniei aur, pentru că este unul pătat.

Pentru mine este interesant că disponibilul de un miliard de mărci germane de la Casa de Compensaţie se regăseşte şi într-un material din 2002-2003 al Academiei Române publicat de Victor Axenciuc, “Istoria monetară a României”. Aici, Academia Română a publicat bilanţul BNR din anul “44, unde găsim rezervele noastre. Erau rezerve în aur şi în valută, iar rezervele de clearing erau în sumă de 55 miliarde de lei, care atunci erau exact un miliard de mărci germane.

Am avut o corespondenţă cu BNR aproape doi ani de zile pe tema acestei datorii.

Academia Română a publicat din studiul arhivelor BNR această sumă – 55 miliarde de lei, care acum valorează 19 miliarde de euro, inclusiv dobânzile aferente.
BNR ştia că în “44 ei aveau în rezervele lor disponibilul de la Berlin, deci cifra nu-mi aparţine mie. Este publicată de Academia Română, care a preluat-o din arhivele BNR.

Când am cerut aceste arhive, mi s-a spus că nu le găsesc.

Reporter: De ce statul român şi BNR nu au menţionat această datorie înainte să o descoperiţi şi să o menţionaţi dumneavoastră?
Radu Golban: I-am întrebat de ce au scos din bilanţ aceşti bani.

Ca răspuns, au organizat în aprilie 2013 un simpozion la BNR şi au spus că banii au fost scoşi din evidenţă pentru că Germania a fost considerată un stat incapabil de plată în 1944.

Asta nu înseamnă că Germania nu este astăzi capabilă să-şi achite datoria.

Acesta nu este un argument.

Auzim astăzi că Atena ar propune o ştergere a datoriilor după modelul german de la Conferinţa de la Londra, din 1953.

Grecia merge pe următoarea strategie: ori ne dă Germania bani să ne plătim datoriile, (banii pe care ni-i datorează din cel de-al doilea război mondial), ori anulaţi-ne datoriile, după modelul german.

În opinia grecilor, dacă Germania spune că nu mai are datorii faţă de nimeni în urma acelei conferinţe, atunci vor şi ei privilegiul pe care l-a avut Germania.
La Conferinţa de la Londra din 1953, articolele 4 şi 5, s-a reglementat statutul României şi acolo se face trimitere la Tratatul de Pace de la Paris, unde articolul 28 aliniatul 4 spune clar că România renunţă la toate pretenţiile de despăgubire de la Germania şi de la cetăţenii germani, cu excepţia drepturilor dobândite din tratate şi contracte anterioare datei de 1 septembrie 1939.

După părerea mea, motivul pentru care această datorie nu este stinsă astăzi este că România nu a renunţat explicit la aceşti bani, dreptul dobândit al României în urma datoriei de clearing fiind din 1936. Adică, nu se încadrează în ceea ce s-a decis la Conferinţa de la Londra.

Noi am renunţat la tot ce ne-am angajat în timpul războiului, dar acest contract de tip barter încheiat cu Germania este din 1936.

Tratatul semnat la Paris trebuie studiat cu atenţie, iar dacă România nu a renunţat într-adevăr la aceşti bani, atunci nu aş vedea de ce să nu-i cerem acum.

Eu nu spun că trebuie să batem cu pumnul în masă, aşa cum face Grecia. Eu nu aş fi procedat la fel dacă aş fi fost în locul domnului Tsipras. Pe de-o parte, nu poţi să provoci Germania cu un astfel de subiect. Pe de altă parte, este vorba şi de o responsabilitate politică să găsim înţelegere cu Germania tocmai în contextul european, pentru că nu ne leagă doar apartenenţa la Uniunea Europeană. Suntem vecini şi trebuie să ne înţelegem cu ei. Şi Germania trebuie să priceapă că Europa funcţionează numai la nivel de win-win. Aceste datorii ale lor au ajuns, astăzi, să fie subiect de presă pentru că Germania nu şi-a arătat cu adevărat generozitatea promisă şi cea cuvenită de pe urma teribilului profit realizat prin integrare europeană.

Reporter: Consilierul guvernatorului BNR, domnul Adrian Vasilescu, a confirmat existenţa acestei datorii a Germaniei către noi, dar susţine că nu avem acte care să dovedească acest lucru. Cum comentaţi?

Radu Golban: Dacă materialul studiat de Arhiva Română la începutul anului 2000 nu este document, atunci putem închide Academia Română. Dacă arhivele din Ministerul de Finanţe al Germaniei nu sunt documente, îl rog pe domnul Vasilescu să ne spună mai tranşant ce este un document. Nu acceptăm nimic din ceea ce primim de la arhivele germane şi nimic din ceea ce a publicat Academia Română până în prezent. Eu aştept şi sper la pensionarea domnului Vasilescu în următorii zece ani.

Reporter: Dumneavoastră aţi înaintat Preşedintelui României, în 2010 o petiţie prin care îi cereaţi înfiinţarea unei comisii care să cerceteze această problemă. De ce credeţi că Parlamentul a respins înfiinţarea ei?

Radu Golban: BNR a spus că nu găseşte documente. La toate solicitările mele am primit un răspuns negativ. În final, au organizat un eveniment-fantomă în 2012, în care au spus că datoria este mult mai mică, adică 25% din cele 19 miliarde de euro. Nu pot spune că datoria nu există pentru că au fost confruntaţi cu materialul Academiei Române.

Nicolae Ceauşescu a iniţiat în 1974, în estul Europei, un grup de lucru care să se ocupe de problema despăgubirilor de război şi să deschidă negocieri cu Germania. Negocierile de la Berlin au fost purtate de George Macovescu (ministru de externe la acea vreme). România a enunţat explicit diferenţa între despăgubiri şi un credit forţat, cum a fost cel de clearing. Aceşti bani nu sunt în contul unei despăgubiri de război. Noi am renunţat la despăgubiri în mod explicit. Nu putem să cerem bani pentru atrocităţile şi jafurile comise de armata nazistă după 23 august 1944, nu avem dreptul la aşa ceva. Dar această sumă nu reprezintă o pagubă de război. Este rezultatul unei relaţii comerciale.

Reporter: Credeţi că faptul că suntem membri UE ne împiedică să revendicăm datoria de la Germania?

Radu Golban: “Nu se vorbeşte despre mort în casa spânzuratului”, zice o vorbă românească. Sigur că ar putea să ne creeze un apetit pentru revendicarea datoriei.
Aşa cum spunea unul dintre cei mai renumiţi profesori de istorie economică, Albreght Ritschl, Germania este unica ţară din lume care a dat faliment de trei ori în 100 de ani.

Prima dată, Germania a dat faliment când a refuzat să plătească datoriile din primul război mondial. A falimentat toate băncile americane şi a declanşat marea depresie economică.

Al doilea faliment a fost prin Conferinţa de la Londra, când Germania a spus că nu-şi mai plăteşte nicio datorie şi că va achita aceste datorii după ce în Europa se va semna un tratat de pace.

Motivul pentru care nu s-a semnat un tratat de pace în Europa este tocmai pentru a nu repune în vigoare clauzele Tratatului de la Londra din 1953, care a precizat foarte clar că Germania se va achita de datorii odată cu semnarea unui tratat de pace.

Sumele pe care Germania ar avea să le plătească Europei drept despăgubiri, după calculul lui Albrecht Ritschl, de la London School of Economics, sunt undeva la o mie de miliarde de euro, jumătate din PIB-ul Germaniei. Sună foarte mult, dar este puţin pentru pagubele produse Europei. Este firesc să nu putem discuta astăzi despre reparaţii de război. În procesul de la Nürnberg, unde a fost condamnat şi ultimul guvernator al Băncii Centrale a Reichului, acesta a spus următorul lucru: “Noi am vrut cândva să compensăm datoriile, doar că s-a terminat războiul, am pierdut şi nu am mai apucat să le compensăm”. Deci, ei au fost conştienţi de faptul că datorează bani.

Consiliul de administraţie al Băncii Centrale a Germaniei spunea: “Am reuşit prin clearing să creăm sisteme în care noi să dictăm preţul de import şi noi să dictăm şi preţul de export al produselor noastre şi să facem ce vrem cu banii, cu disponibilul de la Berlin, efectiv ce vrem noi, datorită forţei militare pe care o avem”. Nemţii au spus lucrurilor pe nume într-o formă foarte tranşantă.

Banca Centrală Europeană este singura bancă din lume care nu-şi merită acest nume, iar acest lucru pentru că nu reprezintă relaţia dintre o bancă centrală şi “fiicele” sale. Finanţarea se face în continuare prin intermediul băncilor centrale naţionale ale fiecărui stat membru, dobânda este în continuare naţională, siguranţele sunt naţionale, deci noi am preluat de undeva aceste disfuncţiuni care există în Europa.

În primul război mondial, Germania a fost conştientă că nu mai putea să ocupe state şi să le oblige la un tribut. Cele mai multe ţări din Europa erau ocupate, iar trupele germane primeau un aşa-zis ban de ocupaţie, care avea un curs de schimb fix cu moneda naţională.

În urma ocupaţiei militare, băncile naţionale nu au fost desfiinţate. Ele au avut rolul de a converti banul de ocupaţie în lei, franci şi aşa mai departe. Deci, ceea ce plătea soldatul german însemna un morman de bilete de ocupaţie la nivelul băncii centrale, în cazul nostru la BNR.

Inflaţia din România era tributul plătit indirect Germaniei pentru staţionarea de trupe, dar îl plăteam prin servicii. Negustorii primeau bani, iar prin băncile comerciale converteau banii de ocupaţie în lei. Toată lumea a fost fericită, doar că acei lei nu aveau acoperire şi creşterea inflaţiei era preţul indirect care îl plătea România pentru ocupaţie. Dar era un tribut modern, care funcţiona într-o formă compartimentată şi care permitea decuplarea liberei circulaţii a mărfurilor de libera circulaţie a capitalurilor.

Să spunem că Grecia ar introduce marca germană ca monedă în loc de drahmă şi ar avea rezerve valutare de câteva zeci de miliarde de mărci. Care ar trebui să fie valoarea exporturilor Germaniei în Grecia, într-o ţară cu un deficit comercial cronic, frate geamăn cu deficitul pe balanţa de plăţi? Dacă rezervele Greciei ar fi fost de 10 miliarde euro, maximul de exporturi ale Germaniei în Grecia ar fi fost de 10 miliarde euro. Deci, cum poţi să faci din Grecia un foarte bun client, care să rămână pe vecie îndatorat, fără o plafonare a rezervelor valutare? Foarte simplu, printr-o uniune monetară care funcţionează după modelul banului de ocupaţie, în care banca mea centrală îmi plăteşte exporturile, iar banca centrală a statului care importă produsele rămâne cu o poziţie contabilă.

Reporter: De ce credeţi că autorităţile noastre nu insistă pentru returnarea datoriei Germaniei? Nu vrem să-i supărăm pe nemţi?

Radu Golban: Eu cred că noi nu vrem să supărăm pe nimeni. Noi, din principiu, nu vrem să cerem. Noi, dacă se poate, nici pe ruşi nu trebuie să îi supărăm. Eu nu cred că Germania ne apreciază mai mult dacă nu ne cerem drepturile. Ideea este cum negociezi aceste drepturi. La negocieri poţi să superi pe cineva, dar nu şi dacă nu ceri.

Cred că momentul de faţă este unul foarte bun pentru a deschide subiectul datoriei Germaniei faţă de noi, tocmai pentru a arăta responsabilitate în această privinţă şi pentru a modera un pic discuţia dintre Germania şi Grecia la nivel european. Doar într-un context european în care să se renegocieze datoriile din Europa, Germania poate să arate că este responsabilă atât istoric, cât şi economic, pentru o creştere economică culminantă, bazată pe datorii la periferie.

Nu cred că o ţară trebuie să ajungă să bată obrazul Germaniei să îşi onoreze obligaţiile din trecut.

Dacă Grecia are astăzi datorii, este în mare măsură pentru că băncile germane au cumpărat obligaţiuni de la statul grec. Să nu uităm că Germania a obligat Grecia, în urmă cu aproape 2 ani, să îşi refinanţeze această datorie de la FMI.

Deci, s-a luat un instrument de la naftalină, care a mutat datoria din băncile germane la FMI. Grecii au rămas cu aceleaşi datorii, doar că Germania şi-a redus expunerea. Ideea este ca Germania nu să dea datoria altuia, ci să se arate responsabilă pentru succesul de care se bucură astăzi în Europa. Doar aşa va putea să se asigure de loialitatea Europei pentru eforturile de a se integra.

Germania trebuie să se arate recunoscătoare pentru succesul pe care l-a realizat pe plan economic în Europa, în ultimii zeci de ani. Pentru că nu este ceva dat de la natură sau de la Dumnezeu să poţi exporta pe un continent fără să plăteşti o vamă. Ce drept are Germania să se bucure de comerţ european fără să plătească vamă? Acest lucru costă, iar pentru noi este atât de firesc. Trebuie să înţeleagă că acest privilegiu de a penetra Europa cu marfă e unul pentru care ar trebui să plătească. Germania trebuie să-şi pună întrebarea de ce are cea mai vulnerabilă economie europeană? Pentru că nu are o piaţă internă funcţională, dar nu este nici vina Europei, nici vina noastră. Germania este cea mai regularizată piaţă europeană.

Grecia, conform celor mai noi statistici ale OECD-ului este ţara cu cel mai înalt progres în domeniul reformelor. Într-adevăr, Grecia şi-a reformat în ultimii ani economia, dar şi Germania trebuie să se arate responsabilă faţă de unele obligaţii actuale, ca şi de cele şi morale pe care le are faţă de Europa.

Reporter: V-aţi soluţionat problemele cu Universitatea de Vest din Timişoara (UVT)?

Radu Golban: În şedinţa de consiliu de la UVT, s-a spus că “nu se doreşte colaborarea cu această persoană datorită articolelor critice împotriva Germaniei”. Asta scrie în protocolul şedinţei de consiliu. În momentul de faţă, aştept ca procesul să se judece la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în săptămânile ce urmează.

Reporter: Vă mulţumesc!

Sursa: Virgil Iordache