Тhe White Negro, proletariatul leneş sau cîteva gînduri despre hipsterii protestatari care vor să salveze România

Hipsterul asimilase sinapsele existențialiste ale negrilor astfel încât, din motive pragmatice putea fi considerat “un negru alb”. NORMAN MAILER

Intro

Zilele trecute ţineam o prelegere despre underground-ul sovietic din perioada 1945-1991, iar categoria cu care incepeam povestea mea se numesc „stileaga”. Este vorba de prima generaţie de adolescenţi de după marele război care nu s-au manifestat nici prin discursuri politice şi atitudine ideologica, nici prin proteste sau radicalisme politice. Ei s-au diferenţiat radical doar prin stil vestimentar, de unde le vine şi numele: viu coloraţi, ingenios asortaţi păreau în acel context dominat de gri şi kaki militar nişte extratereştri. Apariţia lor în public, încă în plină perioadă stalinistă, dar mai ales ulterior, în perioada hrusciovistă, a avut un impact imens. Stilul lor de a se îmbrăca, muzica pe care o ascultau, felul lor de a dansa a şocat lumea sovietică obişnuită.

Şocul estetic a avut însă un efect politic şi ideologic incredibil. Deodată, niște simple haine şi gesturi au mişcat ceva în conştiinţa şi reflecţia politică a cetăţenilor. Şi atunci tot aparatul sovietic de propagandă şi de represiune s-a pus în mişcare pentru a-i desfiinţa. Povestea este mai lungă şi mai complicată însă am făcut o asociere involuntar între acele momente și ziua de azi căutînd un material vizual. Am revăzut filmul lui Totorovski, Stileagy, tradus în engleză prin Hipsters, nume care în aceste zile este atribuit, cu o semnificaţie negativă, nucleului dur al protestatarilor ieşiţi să lupte împotriva exploatărilor de la Roşia Montana. Ce coincidenţă.

Săpînd însă mai adinc am dat de cronicile video (un exemplu din 1956) şi de textele vremii făcute de propagandiştii acelei perioade. Ce m-a frapat este asemănarea incredibilă cu tot ce se scrie azi despre aceşti tineri care protestează, supranumiţi piorativ „ hipsteri”. Dacă înlocuim cuvîntul „stileaga” cu „hipster” şi „comunism” cu „capitalism” avem același mesaj: regimul trebuie salvat de aceşti dezaxaţi şi lipsiţi de discernămînt (P.D.Aligică), ei deranjează oamenii muncii care construiesc viitorul luminos (Daniel Oanţă), poliţia trebuie să instituie ordinea (reporter Realitatea TV), este o modă periculoasă (Dan Tapalagă), sînt vînduţi duşmanului de tot felul (o învinuire adusă de foarte mulţi), sînt labili psihic şi iraţionali (Sorin Ioniţă), sînt paraziţii societăţii, stau pe banii părinţilor, nu sînt informaţi, nu ştiu ce vor, nu au un scop şi sens în viaţă etc. etc. (a se vedea aici mai mult). Tipul de retorică, tehnica şi clişeele folosite sînt identice. Se pare că stăpînii s-au schimbat, ostașii puterii însă au rămăs la fel de vigilenţi.

Cine sînt hipsterii noştri?

Fără să vreau mi-a adus însă aminte de un faimos text, din păcate netradus încă la noi (daca am fost bine informat), al lui Norman Mailer – Тhe White Negro: Superficial Reflections on the Hipster. Textul este publicat în 1957 şi este de o actualitate incredibilă, indiferent dacă te-ai născut în Est sau Vest. De aici vine şi parafraza titlului după cum se vede. Cui are timp şi nervi, îi recomad să-l citească.

Dar să începem cu o referinţă istorică românească. La noi, cred eu, Malagamba, un adolescent venit din Basarabia, cel care a inventat malagambismul poate fi numit fără probleme părintele hipsterismului românesc. Interesant este că a fost arestat şi de legionari şi de comunişti. Omul nu era un protestatar, un ideolog sau un angajat politic. El doar cînta şi se îmbrăca fistichiu. Deranjant de fistichiu. Şi dansa altfel. Hainele lui şi modul de a se comporta intrau în contradicţie cu cămaşa verde şi portul popular ca uniformă, cu coloanele mărşăluind în extaz. In acel context, stilul lui avea ceva foarte politic şi ideologic pentru că gestul lui aparent estetic trimitea spre o poziţie radicală antisistem. Şi eroul nostru a ajuns unde-i era locul, din punct de vedere al puterii: la puşcărie. Au venit comuniştii, l-au felicitat că a „luptat” cu legionarii, şi după un timp, povestea s-a repetat. A ajuns în acelaşi loc: la puşcărie. Malagamba e modelul de hipster de care avem nevoie. Dar asta e istorie şi nu despre istoria hipsterismului românesc vroiam să scriu.

Cîndva, hisperii au fost botezaţi pe bună dreptate „proletariatul leneş”. Da, aceasta este cea mai bună descriere a lor. Poate şi de aceea nu prea au deranjat până acum puterea. Hipsterii sînt gălăgioşi, se îmbracă prea extravagant pentru gustul publicului larg, sînt cinici şi sarcastici şi au început să devină „prea mulţi” pentru gusturile mainstream-ului românesc destul de conservator. În mare, ştim bine „codexul hipsterului” nu doar din cărţi ca pîna acum 5 ani, ci şi din practicile urbane, în ultimul timp ei devenind tot mai prezenţi. Ei aparţin unei noi generaţii, sînt copiii noştri născuţi în preajma lui 1989, care acum încep să se maturizeze. Ştim multe despre ei, însă am o vagă impresie că nu-i cunoaştem aproape deloc. Eu cred, spus frust, că ei sînt generaţia copiilor abandonaţi, părăsiţi aproape de toţi: de familie, de societate, de stat etc.

Dar mai întîi să începem cu părinţii lor. Părinţii lor au avut un vis: să cadă comunismul şi să intre în raiul consumerist al capitalismului. Visul lor s-a îndeplinit dar, treptat, acest vis s-a dovedit un mare coşmar. În goana lor după acumularea de bunuri, părinţii lor nu au văzut cum se năruie o societate, cum se destramă o lume. Ei nu au simţit şi înţeles că această distrugere continuă, acest colaps al statului şi socetăţii postcomuniste a dus la o atomizare socială fără precedent, la un individualism extrem, la distrugerea mai tuturor relaţiilor sociale, la golirea de sens a tuturor acţiunilor. Sau cînd au inţeles, era prea tîrziu pentru ei. Părinţii acestor hipsteri au început să trăiască, cum îmi place mie să spun, în visul bancherului, care a devenit astăzi un coşmar pentru ei. Au renunţat la tot ce aveau pentru a trăi într-un vis de împrumut. Asta nu e colonialism, asta este mult mai mult de atît. Şi acum se trezesc încet, încet şi văd că în jur sînt doar ruine, că viaţa lor economică e doar un imens credit pe care trebuie să-l returneze, iar în acest context, libertatea la care au visat înainte de 89 a devenit o fantasmă care nu-i mai ajută cu nimic. Totul a devenit precar, nesigur, inaccesibil de scump pentru marea parte a populaţiei, iar drepturile fundamentale pe care le aveau (valabil pentru toată Europa) sînt distruse cu un cinism fără margini. Ceea ce acum 40 de ani păreau drepturi cîştigate pentru totdeauna, astăzi ni se par tuturor un lux: dreptul la muncă, la educaţie, la sanatate etc. La ce folos dreptul la libera exprimare dacă aceste drepturi fundamentale le-am pierdut? În acest context al unei traume sociale profunde, al unei societăţi golite de orice sens, apare această nouă generaţie.

Oamenii mari pot minţi, se pot înşela, pot trăi vieţi false, copiii însă, nu. Ei au fost primii care au înţeles şi interiorizat această tragedie a „tranziţiei” şi trecere spre capitalismul triumfalist. Ei au trăit această traumă aproape biologic. Ei au văzut cum nedreptatea creşte, cum totul se năruie, cum părinţii lor au devenit doar nişte pioni ai unei vieţi politice, sociale şi economice profund injuste. Aşa cum hipsterii americani sînt un produs al traumei celui de al doilea război mondial, hipsterii noştri actuali sînt produsul traumei unei tranziţii care nu duce nicăieri. Sau duce spre un dezastru sigur. În goana lor după bunuri, părinţii i-au abandonat, oferindu-le doar marfă şi gadgeturi crezind că asta le este suficient. Statul i-a abandonat, creindu-le doar nişte condiţii sociale şi economice care-i transformă în carne de tun. Iar societatea nu i-a observat pînă acum cîteva zile cînd au ieşit în stradă. De elite culturale şi de tot felul, nu mai vorbim: ele au de dus o luptă pentru a-şi apăra privilegiile şi a sluji puterea.

Şi iată că acest „proletariat leneş” care trăieşte aparent rupt de realitate, doar în guerille virtuale, care citeşte şi ascultă muzică „dubioasă” a ieşit în stradă. Din reţelele virtuale au curs direct în stradă şi s-au văzut, au scos sunete articulate, s-au grupat şi au protestat. Nu au în mînă cocktail-uri Molotov, ci iphoane, camere de filmat, sticle de plastic, tobe, biciclete, skateboard-uri etc. Dar ei încep să înțeleagă că ceea ce numim „cauza Roşia Montana” este doar interfaţa unei probleme de fond mult mai gravă, că virful icebergului e doar un indicator spre o situaţie de fond mult mai profundă. Ei încep să pună întrebări, să iscodească cu sarcasmul lor caracteristic. Nu mai vor să trăiască precum părinţii lor, nu se mai regăsesc în visul acestora. Ei încep să facă gesturi cu adevărat politice, fie şi într-o formulă confuză. Ei nu mai vor să fie „Тhe White Negro” al noii orînduiri. Şi asta este marea noastră speranţă.

De ce se tem conservatorii de Lenin şi de hipsteri?

Am observat, cu ceva vreme în urmă, că de cite ori foloseam numele lui Lenin în mediile conservatoare româneşti, dar şi liberale, deseori, lumea căsca nişte ochi mari şi se uita la mine ca la un nebun. Nu încerc să justific ce a făcut sau spus Lenin, ci îl amintesc în diverse situaţii, analize, opinii: reacţia e spectaculoasă. Folosesc uneori acest truc tocmai pentru a vedea această reacţie care nu este decît un produs al fricii şi incapacităţii de reflecţie. Într-una din discuţiile publicate pe CriticAtac despre situaţia oarecum asemănătoare din Rusia, Alexandr Ivanov şi Ilia Budraitskis povesteau:

«Am ascultat nu demult un interviu cu scriitorul Dmitrii Bîkov (poate cel mai important scriitor rus la ora actuală: notă v.e.), care, înconjurat de colegii săi liberali, explica de ce fel de om la putere are nevoie Rusia astăzi. Iată așadar ce spune Bîkov:„Cred că avem nevoie acum de un lider precum Lenin.”. Ceilalți sar în sus: „Dima, ce-ai pățit, ți-ai ieșit din minți, care Lenin!? Ești picat în cap?”. Iar Dima răspunde: „Cred că Lenin a fost singurul lider pentru care puterea era un simplu instrument. Primordială era ideea. Vreau să am un om la conducerea Rusiei pentru care puterea să fie pe locul doi, în raport cu ideea, cu principiul, cu scopul reconstrucției și îndreptării către o lume mai bună.”. Ceilalți interlocutori au răsucit degetul la tâmplă, chipurile, lăsați-l, e scriitor, iar scriitorii sunt niște ciudați.»

În Piaţa Universităţii au apărut lozinci, sloganuri care au făcut ca multe voci ale mainstream-ului mediatic şi cultural să avertizeze de pericolul care ne paşte şi să arate cu degetul spre tîmplă: sînt nişte nebuni! Cum adică “Jos corporatismul!”, cum adică “Jos capitalismul!”. “E prea mult, oare nu astea erau idealurile noastre”? Idealurile cui? Aceste reacţii ai celor care se mai consideră „elite” vin din teamă, teamă care se naşte din neînţelegere. Ei nu pot înţelege noile realităţi şi situaţii politice. Au fost învăţaţi frumos, civilizat care sînt idealurile: capitalism egal proprietate, democraţie, libertate, prosperitate. E adevărat că roadele capitalismului au venit, însă doar pentru o mică elită, iar masele largi au fost cele care au pierdut şi pierd în continuare.

Şi acum miturile se clatină. Elitele au fost învăţate că toate problemele care apar, sunt rezolvate de nişte tehnocraţi în costume scumpe şi că ei, soldaţii puterii, nu trebuie decît să stea cuminţi şi să îndeplinească ordinele eficient. Şi deodată, cînd apar problemele care tulbură apele tot mai mult, bancomatul dă erori, politicenii sunt depăşiţi, şi în loc să vină băieţii tehnocraţi – care nu au întrebări, ci doar răspunsuri previzibile şi tehnice care ne scot din cîmpul politic – apar în stradă nişte ciudaţi, marginali, zurlii, îmbrăcaţi dubios, cu nişte cerinţe şi sloganuri „straşnice”.

Ei bine, mie mi se pare că rolul grupurilor marginale şi a noilor lideri care se profilează trebuie să împingă discursul politic în această zonă, dincolo de sfera pur tehnocrată a managmentului politic. De fapt, doar aşa intrăm cu adevărat în cîmpul politicii autentice, deschis spre necunoscut, adică spre dezbatere, negociere şi luptă democratică, dacă tot ne place cuvîntul. DA, ei vor democraţie, dar nu doar una politică (cum am zice că există acum), ci şi una economică şi socială. Abia aşa se deschid cîmpuri politice noi din care pot apărea soluţii alternative. Asta mai întîi.

În al doilea rînd. Reacţia lor la inerţia socială chiar dacă este spontană, haotică, cu un număr limitat de idei politice, exprimă intuiţii foarte bune. Cînd strigă „PDL şi USL = aceaşi mizerie” se subînţelege că mecanismul schimbarii puterii, în sens de partide şi guverne este o poveste învechită şi nefuncţională. Ei sugerează,că nu mai vor să se supună unui anumit tip de hegemonie politică care lasă de înțeles că nu are alternativă. Puterea actuală politică şi economică oferă jucăria alegerilor parlamentare care în esenţă produc acelaşi tip de realitate. Ei ne spun: tu joacă-te cu alegerile parlamentare că neoliberalismul veghează pentru tine. Intuiţia celor din piaţă spune însă: „PDL şi USL = aceaşi mizerie”. Acesta a fost un prim pas care a dus la „Jos corporatismul” şi care duce fără să vrem spre „Jos capitalismul”. Ne place sau nu ne place, aceasta este traiectoria.
În al treilea rînd, şi acesta ar fi cel mai dificil lucru: acesti „proletari leneşi”, aceşti „Тhe White Negroes” încearcă să se cupleze la „proletarii cu muşchi”. Ruptură care a existat până acum, o ruptură enormă între clasele sociale, acum ei încearcă să o repare cumva. Ei devin tot mai activi şi urăsc fetişismul comodităţii burgheze, încearcă să refacă spiritul comunitar în diversele lui forme şi mai ales, să resemnifice spaţii şi bunuri publice, şi să dea sens problemelor sociale cu care se confruntă societatea românească (a se vedea Manifestul grupului Mîna de Lucru). Chiar dacă aparent sînt atraşi de multe ori de false probleme sociale, sau de unele minore, important e faptul că acest tip de acţiune duce spre un anumit tip de politică care se rupe de tradiţia unei politici elitiste care la noi a facut şi face furori. Elitele nu mai au un sens pentru ei căci ele au devenit de mult ostaşii puterii globale şi de aceea ele trebuiesc declarate duşmanul oricărei politici care se face în interesul larg al cetăţenilor.

Întrebarea mare este însă următoarea: va putea oare exista o coabitare şi o unire a forţelor dintre „proletarii leneşi” şi „proletarii cu muşchi” care încă dormitează în marea lor parte? Microbiştii, primii „proletari cu muşchi” („hipserii cu muşchi” vorba lui Florin Poenaru) care s-au alăturat mişcărilor de protest din ultimii ani au arătat că se pot înţelege cu hipsterii noştri chiar dacă nu este clară încă chimia acestei relaţii. Dar e un început. Cert este că în acest început avem nevoie mare de dinamica încă naivă a „proletariatului leneş” şi de energia frustă şi directă a „proletariatului cu muşchi”. Să sperăm că acest tandem abia urmează să dea roade. Încerc să fiu optimist.

Autor: Vasile Ernu
Sursa: Adevarul.ro