C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Vom munci şi vom lupta, criza o vom termina, tot cu banii altora!

5226_1Criza financiară globală a fost un “dar providenţial” pentru Fondul Monetar Internaţional, care s-a confruntat, nici mai mult nici mai puţin, cu pierderea obiectului său de activitate la mijlocul deceniului trecut.

Este de prisos să amintim că FMI nu a “văzut” criza, însă acest mic detaliu nu a împiedicat organizaţia să se mobilizeze pentru a oferii soluţii. Ultima a venit în raportul “Perspectivele Economiei Globale” din octombrie 2014.

Promovarea austerităţii, ca mijloc de reducere a poverii datoriilor publice, a fost abandonată, iar Fondul se pronunţă acum pentru lansarea unor mari programe de infrastructură. “Investiţiile în infrastructură conduc la creşterea economică atât pe termen scurt cât şi pe termen lung, mai ales în perioadele cu activitate economică scăzută şi când eficienţa acestora este ridicată”, se arată în raportul FMI.

În ceea ce priveşte sursele de finanţare, instituţia se pronunţă pentru împrumuturi publice, deoarece dobânzile scăzute din prezent indică menţinerea dobânzilor reale sub nivelul celor din perioada premergătoare crizei pentru o perioadă nedefinită.

Mai mult, în cadrul economiilor cu şomaj ridicat, efectul de stimulare al investiţiilor publice este mai mare dacă se folosesc bani împrumutaţi, iar programele de investiţii bine gândite nici măcar nu vor conduce la creşterea datoriei publice în raport cu Produsul Intern Brut.

Modelul keynesian folosit în analiză arată că un dolar investit în infrastructură conduce la creşterea economiei cu 3 dolari. Prea frumos ca să fie şi adevărat? Oare nu mai contează experienţa unor ţări dezvoltate, cum este Japonia, unde investiţiile în infrastructură din ultimele decenii nu au reuşit să scoată ţara din stagnare?

În Spania sunt aeroporturi care, după câteva zboruri comerciale, s-au închis, iar în Portugalia reţeaua de autostrăzi este folosită mult sub capacitate, pe fondul creşterii tarifelor de utilizare. Exemple pentru astfel de lucrări de infrastructură, majoritatea finanţate cu bani europeni, se găsesc în toate ţările Uniunii Europene.

Oare unde poate găsi Europa sectoarele spre care să-şi canalizeze banii împrumutaţi pentru dezvoltarea infrastructurii, în urma sfaturilor de la FMI? Să fie internetul de hiperviteză, care să permită materializarea realităţii virtuale în toate colţurile continentului, inclusiv sub forma hranei şi a gazelor naturale, astfel încât nimeni să nu mai ameninţe bunăstarea europenilor?

Sau poate se va opta pentru construirea unor căi ferate transcontinentale, unde “voluntarii” tineri, că tot este şomajul în rândul lor la cote astronomice, vor scanda: “Vom munci şi vom lupta, criza o vom termina, tot cu banii altora!”, amintindu-ne de vremurile heirupismului postbelic din ţara noastră?

Printre cei mai înflăcăraţi susţinători ai recomandărilor FMI se regăseşte Larry Summers, profesor la Universitatea Harvard şi fost Secretar al Trezoreriei SUA. Într-un editorial din Financial Times, Summers încearcă să ne explice de ce “investiţiile publice reprezintă cu adevărat un prânz gratuit” prin exemplul unei autostrăzi finanţate exclusiv din împrumuturi. “Să presupunem că investiţia aduce un randament real de 6%”, scrie profesorul de la Harvard, care estimează apoi că taxele colectate anual vor reprezenta 1,5% din valoarea investiţiei, iar costurile de finanţare din ţările industrializate, de sub 1% pentru orizonturi de până la 30 de ani, vor asigura reducerea poveri datoriei pentru generaţiile viitoare.

“Ţările care vor avea înţelepciunea să urmeze sfaturile FMI vor avea numai de câştigat”, este concluzia lui Summers.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar când am citit ipotezele de la care pleacă Larry Summers, mi-am amintit de vechea glumă în care un fizician, un chimist şi un economist au eşuat pe o insulă pustie. Fără niciun fel de instrument, cei trei vin cu propuneri pentru desfacerea unei conserve. În timp ce fizicianul şi chimistul încearcă să găsească soluţii practice, economistul spune simplu: “să presupunem că avem un deschizător de conserve”.

Pentru Jens Weidmann astfel de glume nu sunt deloc amuzante. Preşedintele Bundesbank a lansat, în cadrul unei conferinţe organizate de Banca Letoniei la sfârşitul săptămânii trecute, un atac dur la adresa propunerilor FMI. “Cea mai mare piedică în calea creşterii din zona euro nu este politica monetară şi nici lipsa programelor de stimulare fiscală, ci barierele structurale, care împiedică inovaţia, competiţia şi productivitatea”, a declarat Jens Weidmann.

În raportul FMI se arată că Germania este ţara cu cea mai bună poziţie în Europa pentru lansarea unor programe de investiţii publice, iar Olivier Blanchard, economistul şef al Fondului Monetar Internaţional, a precizat că efectele lor pozitive se pot manifesta şi în alte ţări din zona euro.

“Cu datorii publice de peste două trilioane de euro şi o uriaşă povară demografică, Germania se confruntă deja cu presiuni puternice asupra creşterii sale economice şi a finanţelor publice”, a fost argumentul lui Weidmann împotriva programelor propuse de FMI, preşedintele Bundesbank avertizând că “măsurile de stimulare costisitoare pot avea efecte negative semnificative”.

Împotriva investiţiilor publice, cel puţin în forma lor actuală, se pronunţă şi analistul economic Martin Hutchinson. Într-o analiză recentă, fostul bancher de şcoală veche arată că “investiţiile în infrastructură sunt, de obicei, decizii ale căror efecte sunt negative”. Departe de a nega eficienţa oricărei investiţii în infrastructură, Hutchinson atacă doar forma lor actuală, după ce aminteşte de efectele pozitive şi profitabilitatea căii ferate dintre Liverpool şi Manchester, inaugurată în septembrie 1830.

În opinia sa, aceasta a fost o investiţie care a condus la materializarea unei inovaţii tehnologice deosebit de importante pentru istoria omenirii (n.a. investiţia a fost privată). În schimb, ceea ce propune Fondul Monetar Internaţional “nu are la bază nicio inovaţie tehnologică şi nu are potenţialul de a obţine randamente economice superioare”, după cum mai arată Hutchinson.

“În circumstanţele lumii actuale, băncile centrale pot tipări cât doresc”, mai scrie bancherul britanic, însă consecinţele acestei acţiuni nu vor fi decât “decapitalizarea economiilor naţionale”, cu efecte deosebit de negative asupra calităţii, pe termen lung, a vieţii cetăţenilor.

Ca urmare a înfiinţării grupului G5 în 1985 (n.a. Franţa, Germania de Vest, Japonia, Statele Unite şi Marea Britanie), al cărui scop a fost “administrarea economiei globale prin intervenţii coordonate”, influentul analist american Martin Armstrong, pe atunci director al firmei de consultanţă Princeton Economics International, şi-a exprimat îngrijorarea privind consecinţele acestei “administrări” prin scrisori trimise Casei Albe şi Congresului. “Este puţin probabil că sistemul va fi sustenabil pe termen lung”, deoarece “volatilitatea va creşte şi se va extinde pe multe pieţe”, iar “economia globală va deveni tot mai instabilă”, a arătat Armstrong.

“În etapa finală, economia globală se va confrunta cu o criză a datoriilor suverane până în 2011, iar punctul culminant poate fi instaurarea unui nou sistem monetar global până în 2016”, a prognozat Martin Armstrong, în 1986, în cadrul conferinţei anuale organizate de PEI.

Oare de ce nu se regăsesc aceste exemple de analiză şi gândire strategică şi la nivelul instituţiilor internaţionale sau la cel guvernamental? Să fie de vină doctrina lui Keynes?

Într-o carte din 1923 (A Tract on Monetary Reform), economistul britanic scria că “termenul lung nu este un bun ghid pentru problemele curente”, deoarece “pe termen lung suntem toţi morţi”. Apoi Keynes a construit baza teoretică a intervenţionismului în “The General Theory of Employment, Interest and Money”, sfătuind guvernele să acopere deficitul de cerere agregată în perioadele de criză.

Cu puţin înainte ca “termenul lung să-l ajungă din urmă”, în 1946, Keynes a avut, totuşi, puterea să-şi recunoască greşeala: “Am început să cred tot mai mult că soluţia pentru problemele noastre este oferită de mâna invizibilă, pe care am încercat s-o elimin din gândirea economică în urmă cu douăzeci de ani.”

O astfel de mărturisire nu o vom auzi prea curând de la cei care ne conduc astăzi. Asemeni tuturor socialiştilor de pretutindeni şi din totdeauna, ei continuă să promită bunăstarea pe banii altora, uitând o declaraţie de bun simţ a fostului premier britanic Margaret Thatcher: “Problema socialismului este aceea că, până la urmă, rămâi fără banii altor oameni”.

Şi atunci pentru ce “vom munci şi vom lupta”?

“Am început să cred tot mai mult că soluţia pentru problemele noastre este oferită de mâna invizibilă, pe care am încercat s-o elimin din gândirea economică în urmă cu douăzeci de ani.”
John Maynard Keynes, declaraţie din 1946
*
“Problema socialismului este aceea că, până la urmă, rămâi fără banii altor oameni”
Margaret Thatcher

Autor: Calin Rechea

Sursa: Bursa

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss