C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Rasism şi democraţie

Adesea revin în actualitate subiecte şi probleme care şi în trecut au preocupat omenirea, societatea şi Biserica şi pentru care s-a vărsat până acum multă cerneală. Există însă o lege a istoriei potrivit căreia aceleaşi fenomene revin ciclic, şi asta pentru că, indiferent de epocă, omul este acelaşi . Înţeleptul antic Heraclit vorbea despre „devenirea” [istorică] care este o consecinţă a conflictului dintre contrarii şi arăta că toate se află permanent în mişcare şi schimbare.

Adeseori se vorbeşte despre rasism sau despre filetism, definite în dicţionarul lui G. Babiniótis drept „practică socială sau politică de discriminare faţă de grupări rasiale, naţionale, sociale etc. considerate inferioare”. Desigur, una este conştiinţa naţională, adică dragostea de neam şi de patrie, şi alta este naţionalismul sau etnofiletismul, care presupune întâietatea şi exagerarea însemnătăţii unui neam în detrimentul unităţii societăţii.

Sinodul de la Constantinopol din anul 1872, după ce a condamnat şi a respins diferitele forme de etnofiletism observate la acea epocă şi care creau probleme în viaţa bisericească, a hotărât că etnofiletismul este „străin” de Tradiţia Bisericii, reprezintă o „vătămare” venită din partea culturii moderne, constituie o „adunare schismatică” întemeiată pe criterii naţionale şi rasiale şi, în ultimă instanţă, este o „învăţătură nouă”- adică o erezie.

Prin urmare, acest subiect este deja rezolvat din punctul de vedere al credinţei noastre ortodoxe, dar, din nefericire, în practică apar abateri şi unii creştini sunt stăpâniţi de ideologii şi practici rasiste şi etnofiletiste. Asemenea situaţii rup unitatea Bisericii şi o îndepărtează de la misiunea ei ecumenică care se împleteşte cu dragostea fiecărui om faţă de Biserică şi faţă de patria sa.

Astfel, nouă, creştinilor contemporani – deopotrivă clerici şi laici – nu ne este îngăduit să fim stăpâniţi de ideologii rasiste şi etnofiletiste care în fapt lucrează împotriva credinţei şi a vieţii noastre ortodoxe, pentru că în felul acesta tăgăduim porunca lui Hristos de a învăţa toate neamurile, de vreme ce toţi sunt chemaţi la viaţa dumnezeiască şi la trăirea vieţii Bisericii. Nici nu se cuvine ca noi, ierarhii mai de curând aleşi, să adoptăm mai vechi practici şi mentalităţi antidemocratice în relaţia cu puterea politică – atitudine care desfiinţează nu doar sistemul politic, ci şi pe cel bisericesc de administrare, aşa cum ştim că s-a întâmplat în 1967.


Nici nu putem să recurgem la violenţă împotriva acelor semeni ai noştri care nu aparţin aceleiaşi rase şi aceleiaşi religii ca noi. Dragostea pe care trebuie să o arătăm faţă de orie om, fie el de altă rasă sau de alt neam, este o învăţătură fundamentală a lui Hristos. Să ne amintim de parabola bunului samaritean, prin care Hristos ne-a învăţat că trebuie să oferim ajutor fiecărui om care suferă şi îndură necazuri, chiar dacă este de alt neam şi de altă rasă, să îi tămăduim rănile cu untdelemn şi vin, dar şi să îl purtăm pe „dobitocul” nostru şi să îl conducem la „casa de oaspeţi” pentru deplină vindecare. Purtarea aspră şi neomenoasă a „preotului” şi a „levitului”, aşa cum este înfăţişată în aceeaşi parabolă, este condamnată de Hristos.

Toate acestea sunt incontestabile. Există însă două realităţi particulare care trebuie în mod special subliniate, pentru că trăim într-un stat de drept, în care trebuie să domine pacea, dreptatea şi dragostea.

Prima realitate este că nu trebuie să ajungă să aibă loc în ţara noastră aşa-numita „libanizare” a societăţii.

Pentru un interval de timp m-am aflat în Liban pe când acolo avea loc acel cumplit război civil, care a durat 15 ani (1975-1990). Am fost martor ocular al confruntărilor dintre creştinii maroniţi (nu „Rum Orthodox”) şi musulmani. La început nu puteam să înţeleg de ce se omoară între ei locuitorii acestei mici ţări şi anume chiar în frumosul oraş Beirut, care pe atunci era cu adevărat un mic Paris al Orientului.

Cu timpul însă şi cercetând situaţiile, am constatat că locuitorii Libanului se confruntau cu o mare problemă. După eliberarea lor de sub jugul otoman, în primele decenii ale secolului al XX-lea, au stabilit modul de funcţionare a instituţiilor ţării (preşedintele, primul-ministru, preşedintele Parlamentului, ministru etc.), în funcţie de procentul diferitelor grupări religioase şi culturale, adică maroniţii, ortodocşii, suniţii, şiiţi etc. Însă, odată cu trecerea timpului, pătrunderea masivă şi liberă în ţară a diferitelor grupări musulmane a schimbat datele demografice ale ţării, prin urmare unii au dorit schimbarea Constituţiei, care să reprezinte noua realitate. Astfel, şi din pricina altor cauze, a izbucnit războiul civil care a dus la o mare vărsare de sânge în ţară, la pierderi de vieţi omeneşti, dar şi de bunuri materiale.

Problema este, aşadar, cum să evităm să se întâmple şi în ţara noastră acest fenomen al „libanizării” sociale şi etnice, fenomen care probabil să află în planurile diferitelor centre de decizie din Occident şi Orient. Şi acest lucru ţine în primul rând de răspunderea statului, care trebuie să se preocupe de soluţionarea diferitelor probleme economice şi sociale, dar nu trebuie să treacă cu vederea, pe de o parte, uneltirile puse la cale prin diferitele schimbări geopolitice, şi nici, pe de altă parte, evenimentele care contribuie la alterarea identităţii politice a societăţii noastre. Trebuie să rămână nealterată structura socială şi culturală de bază a societăţii noastre, pentru că, altfel, ne vom pierde trăsăturile culturale şi spirituale, precum şi identitatea. Statul, prin instituţiile lui, se impune să ia măsuri în această privinţă, aşa încât să nu mai ajungă să protesteze atunci când alţii încearcă să acopere acest gol, în fapt să acopere inactivitatea autorităţilor de stat.

A doua realitate este că trebuie să fie consolidate încă mai mult instituţiile democratice din ţara noastră, pentru că, dintre toate sistemele politice, tot democraţia este cel mai bun, în ciuda disfuncţionalităţilor care inevitabil se ivesc. Trebuie să fim atenţi cu acest lucru şi să nu permitem subminarea principiilor şi instituţiilor democratice. E posibil ca unii politicieni să fi făcut greşeli, şi cu siguranţă au făcut!, dar nu trebuie ca în numele acestor greşeli să fie subminat sistemul democratic sănătos – care presupune existenţa partidelor de guvernământ, dar şi a opoziţiei – instituţiile unei societăţi libere şi, în cele din urmă, însăşi democraţia.

Văd că unii critică exagerat – conştient sau inconştient – instituţiile democratice. Eu, personal, cred că politicieni „limitaţi” sunt mai buni decât dictatorii „ultra-inteligenţi” care privează poporul de libertate. Desigur, nici politicienii nu trebuie să exploateze instituţiile democratice în interesul lor personal. Nici nu trebuie să avem de-a face cu o „democraţie a spectatorului”, nici să fie la putere pentru totdeauna „clasa calificată”, sau să existe puteri care să transforme poporul într-o „turmă fără minte”, într-o „turmă ameţită” – ca să amintesc de Noam Chomsky care făcea asemenea analogii în interpretarea acestor situaţii.

În Europa secolului trecut au apărut ideologii care au avut la bază teoriile lui Rousseau despre reîntoarcerea în natură – teorii care prezintă indiscutabil şi aspecte pozitive – şi, trecând prin diferite procese, au ajuns să propună supraomul lui Nietzsche, susţinând ca principii fundamentale că: se impune să fie ucis Dumnezeu, nimănui să nu îi pese de aproapele său, omul să fie stăpânit de dorinţa crudă de putere şi, desigur, dincolo de toate acestea, că toate sunt permise, de vreme ce supraomul este mai presus de distincţia morală dintre bine şi rău. Această ideologie neomenoasă a născut fascismul şi nazismul, care a scăldat în sânge omenirea şi a născut existenţialismul ateu reprezentat de sloganul „l’enfer c’est l’autre”.

În epoca şi în ţara în care trăim, mai ales în această perioadă în care, după câte se pare, criza nu este doar economică, ci prin excelenţă geopolitică şi coexistă cu o concurenţă acerbă între diferitele sisteme economice, ale Orientului şi Occidentului, se impune să arătăm luciditate, înţelepciune şi discernământ. Şi, înainte de toate, se impune să întărim şi să consolidăm încă mai mult instituţiile democratice. În plus, va trebui ca statul să se ocupe aşa cum trebuie de fenomenul migraţiei clandestine, care, foarte probabil, reprezintă o armă puternică a diferitelor centre de decizii, urmărind să destrame structura socială şi culturală a ţării noastre. Problema creată azi are la bază indiferenţa autorităţilor legitime, dar şi ideologiile rasiste în aspectul lor practic, care vin pe fondul unor goluri de acţiune şi care îi fac pe mulţi victime ale nedreptăţii care domină la nivel mondial.

Prin urmare, suntem împotriva rasismului şi a violenţei, dar în favoarea democraţiei bine organizate, precum şi în favoarea păstrării identităţii culturale a ţării noastre.

Sursa: Revista Parembasis oct. 2012

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss