C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Privilegiul faliţilor noştri (I)

Aberaţia ca destinele noastre să fie conduse de faliţi perpetuaţi artificial pe poziţii dominante este o realitate a zilelor noastre. Statul se amestecă, în numele binelui comun – desigur – pentru a-i ajuta pe cei puternici să abuzeze în continuare de poziţia lor privilegiată. Băncile şi sectorul financiar sunt beneficiari ai unui sistem corupt prin însăşi funcţionarea sa. Criza cipriotă şi succesiunea de bâjbâieli ale autorităţilor europene ne spun că aceasta este starea de fapt în care ne mişcăm. Pentru a realiza grotescul ei, uneori este bine să recurgem la parabole izbitoare şi lămuritoare în acelaşi timp.

Să ne imaginăm că avem 20 de hectare pe care le dăm în arendă unei companii de exploatare agricolă. Aceasta ne promite o rentă anuală de care suntem iniţial mulţumiţi. În primul an, câştigul nostru este sub aşteptări, însă arendaşul ne asigură că, având un aport tehnologic mai mare, randamentele se vor îmbunătăţi de anul viitor. Aşa se face că suntem de acord să îi acordăm – împreună cu alţi proprietari – bani sub formă de împrumut. În contul obligaţiunilor emise, compania de exploatare agricolă va cumpăra utilaje performante, urmând ca din surplus să ne dea atât banii înapoi cu dobândă, cât şi o rentă mai mare pentru terenul arendat.

Să presupunem că lucrurile merg prost. Încă din primul an, producţia este sub aşteptări, preţurile de valorificare dezavantajoase, administrarea rezervelor defectuoasă, cheltuielile supradimensionate. Renta anuală este din nou mică, însă din artificii contabile compania apare în continuare ca solvabilă. Până la răscumpărarea obligaţiunilor mai este şi, atât timp cât ne încredem în arendaş, îi lăsăm pământul cu speranţa unui randament sporit la anul.

Anul agricol următor este bun, în ansamblu, însă producţia sub aşteptări revelează ineficienţa companiei. Costurile sunt prea mari, investiţiile iniţiale nu se justifică şi obligaţiunile pe doi ani ajung la scadenţă. Creditorii nemulţumiţi, cu încrederea încercată, nu sunt dispuşi să rostogolească datoriile şi solicită banii. O fac foarte mulţi, ceea ce pune compania în dificultate.

Înţelegem că viitorul însuşi al entităţii este periclitat, că renta pe teren nu are perspective de ameliorare şi decidem să retragem cele 20 de hectare din exploataţiile companiei. Împreună cu noi o vor face vărul nostru, vecinul vărului nostru, soacra vecinului vărului nostru şi o mulţime de alţi proprietari. Exploataţia ajunge sub masa critică, iar compania este silită să se retragă din business. Obligaţiunile ni se vor rambursa din vânzarea unei părţi a activelor companiei şi falimentul acesteia deschide calea fiecărui partener către un drum nou. Capitalismul funcţionează!

Ce ar fi, însă, dacă ne-am pomeni că peste noi se amestecă cineva?! Să presupunem că statul intervine şi ne sileşte să prelungim cu doi ani scadenţa obligaţiunilor! În acelaşi timp, ne interzice să retragem pământul! Ba, mai mult, ne obligă la tăieri de principal la obligaţiuni, pentru ca banii să contribuie la capitalizarea companiei. Peste toate, suntem obligaţi ca 2 hectare din cele 20 hectare să le donăm direct fondului propriu de exploatare al societăţii; la fel păţesc vărul nostru, vecinul vărului nostru, soacra vecinului vărului nostru şi o mulţime de alţi proprietari. Suntem asiguraţi că asta va ajuta la consolidarea companiei şi ni se prelungeşte amăgirea că undeva în viitor renta pe terenul agricol – de data asta doar 18 hectare – va fi cândva mai bună.

Totul este ambalat într-un discurs frumos, despre binele comun, însă vedem limpede că firma perpetuează aceleaşi practici, aceeaşi ineficienţă. Arendaşii vechi rămân puternici ai zilei peste nişte exploataţii agricole pe care le-au administrat prost, atunci când ar trebui să fie nişte oameni de afaceri faliţi. Mai avem – colac peste pupăză – şi primarul pus în conducerea companiei, ca garanţie că aceasta va respecta obligaţiile prevăzute în planul de salvare. Sunt marii latifundiari ai locului pe banii şi pământul nostru, perpetuând aceeaşi ineficienţă. Ba, mai mult, de vreme ce am putut fi victimele unei astfel de confiscări, există stimulentul chiar şi pentru fraude. Ni se vor mai lua câte 5 hectare ca aport al capitalizării societăţii… Capitalismul nu funcţionează! Este că asemenea scenariu vi se pare de neconceput, de neacceptat?!

O luăm de la capăt. Să ne imaginăm că agoniselile noastre în bani merg către bănci care ne promit un randament anual din capitalul depozitat. Ne asigură că vor face plasamente inspirate, de unde vor avea câştiguri atât pentru acţionarii lor, cât şi pentru plata dobânzilor noastre. Să presupunem însă că investiţiile sunt sub aşteptări, preţurile de valorificare dezavantajoase, administrarea rezervelor defectuoasă, cheltuielile supradimensionate. Dobânda anuală abia poate fi plătită, însă din artificii contabile banca apare în continuare ca solvabilă. Până la răscumpărarea depozitelor nu se ştie cât mai este şi, atât timp cât ne încredem în bancher, îi lăsăm capitalul cu speranţa unui randament sporit la anul.

Anul următor bilanţurile financiare nu se ameliorează, creditele nu oferă randamentele scontate, revelând ineficienţa companiei. Costurile sunt prea mari, plasamentele iniţiale nu se justifică şi depozitele abia pot fi onorate. Creditorii nemulţumiţi, cu încrederea încercată, nu sunt dispuşi să rostogolească datoriile şi solicită banii. O fac foarte mulţi, ceea ce pune banca în dificultate.

Înţelegem că viitorul însuşi al entităţii este periclitat, că randamentul pe capital nu are perspective de ameliorare şi decidem să retragem depozitul de la bancă. Împreună cu noi o vor face vărul nostru, vecinul vărului nostru, soacra vecinului vărului nostru şi o mulţime de alţi deponenţi. Depozitele ajung să nu mai acopere activele, iar banca este silită să se retragă din business. Banii ni se vor rambursa din  lichidarea unei părţi a activelor băncii şi falimentul acesteia deschide fiecărui deponent calea către un drum nou. Capitalismul funcţionează!

Ce ar fi, însă, dacă ne-am pomeni că peste noi se amestecă cineva?! Să presupunem că statul intervine şi, decretând o “vacanţă bancară”, ne sileşte să ţinem banii acolo! Ba, mai mult, ne obligă la tăieri din depozite, pentru ca banii să contribuie la capitalizarea companiei. Aşa ni se întâmplă nouă, însă, la fel păţesc vărul nostru, vecinul vărului nostru, soacra vecinului vărului nostru şi o mulţime de alţi deponenţi. Suntem asiguraţi că asta va ajuta la consolidarea băncii şi ni se prelungeşte amăgirea că undeva în viitor banii vor fi recuperaţi.
Totul este ambalat într-un discurs frumos despre binele comun, însă vedem limpede că banca perpetuează aceleaşi practici, aceeaşi ineficienţă.

Bancherii vechi rămân puternici ai zilei peste nişte fonduri pe care le-au administrat prost, atunci când ar trebui să fie nişte oameni de afaceri faliţi. Mai avem – colac peste pupăză – şi reprezentanţi ai statului în consiliul de administraţie, ca garanţie că instituţia de credit va respecta obligaţiile prevăzute în planul de salvare. Sunt marii financiari ai ţării pe banii noştri, perpetuând aceeaşi ineficienţă. Ba, mai mult, de vreme ce am putut fi victimele unei astfel de confiscări, există stimulentul chiar şi pentru fraude. În viitor, poate ni se va lua încă jumătate din depozitele noastre ca aport la capitalizarea societăţii… Capitalismul nu funcţionează!

Varianta din urmă apare ca fiind “soluţie” la criză în Europa, după criza cipriotă. Este o suspendare legală a plăţilor! De ce o reţetă care apare ca aberantă şi de neacceptat în cazul unei exploataţii agricole sau a oricărui altfel de business ar fi acceptabil în cazul băncilor?! O întrebare legitimă la care liderii europeni şi bancherii nu pot răspunde fără să li se împleticească limba…

Autor: Adrian Panaite

sursA: curierulnational.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss