Născut în 1916, în New York City, Peter Viereck e singurul profesor universitar american căruia i s-au acordat Guggenheim Fellowships şi pentru poezie, şi pentru istorie. Cîştigător al Premiului Pulitzer pentru primul său volum de versuri (Terror and Decorum, 1948), Viereck a studiat la Oxford şi Harvard (unde şi-a luat, în 1942, Doctoratul în istorie). După ce, în al doilea război mondial, a lucrat în “Departamentul de Război Psihologic” al US Army (fiind medaliat de două ori), Peter Viereck a predat limba germană la Harvard. Din 1948 pînă în 1997 a predat istorie (cu un interes special în istoria Rusiei şi a Europei moderne) la Mount Holyoke College în South Hadley, Massachusetts. Conservatorismul său autentic l-a ţinut departe de neoconservatori şi de neoliberali. Alte cărţi publicate: Metapolitics: From the Romantics to Hitler, 1941; Conservatism Revisited: The Revolt Against Revolt, 1949;Shame and Glory of the Intellectuals, 1953; Conservatism: From John Adams to Churchill, 1956; The Unadjusted Man: A New Hero for Americans, 1956.
Din ultima carte (The Unadjusted Man) am tradus şi publicat – acum vreo zece ani, pe vremea când “elita” nu vorbea de conservatorii americani – şi fragmentul care urmează. Între timp, neoliberalii/neoconservatorii americani au găsit în România emisari perfect adaptaţi, gata la orice, maeştri ai lui “cum”. Nimeni nu cunoaşte mai bine fundăturile (josnice) şi ieşirile (mincinoase) labirintului prin care rătăcesc de zeci de ani românii decât arhitecţii lui. Într-o lume a oamenilor fără căpătâi, oamenii care insistă asupra importanţei rostului, care pun sub semnul întrebării sensul agitaţiei noastre, rămân marginali. Neadaptaţi. Neîmblânziţi. Nesupuşi la anormalitate.
Peter Viereck
De ce? Cum?
Întreaga noastră societate, incluzîndu-i şi pe antimaterialişti, se bucură de roadele progresului material american şi nu poate să nu recunoască acest lucru. Chiar şi artistul, intelectualul care socoteşte aceste roade drept “putrede”, chiar şi el foloseşte o maşină de scris, telefonul sau becuri electrice – “întrupări” ale progresului – ca să aştearnă pe hîrtie dispreţul faţă de ele, să finalizeze “manuscrisul” aşteptat de editor. De aceea, pentru a evita ipocrizia şi vorbăria goală, bătălia împotriva accentului pus de America pe progresul material trebuie să înceapă făcîndu-i această importantă concesie. Admiţînd că progresele materiale rezultînd din faptele cuantificabile ale ştiinţei ne pot duce, într-adevăr, departe. Cît de departe ne pot duce drămăluirile materiei.
Dar fiinţa umană se mişcă şi dincolo de aceste hotare; tînjeşte nu numai după fapte cuantificabile ci şi după adevăruri inefabile. Are nevoie de transcendentul – spiritual şi estetic – de dincolo de lumea de jucărie a lucrurilor pipăibile. Pentru a putea explora acest “dincolo”, omul complet îşi ia drept călăuză umanioarele clasice şi religia. Care pot fi şovăitoare şi timide lămpi, dar care, totuşi, sunt singurele care ne pot călăuzi odată ce-am evadat din incinta “cantităţilor”, graniţă în faţa căreia omul raţional se opreşte prudent. Prudent, dar şi meschin, lipsit de imaginaţie; cu toate poftele ostoite, afară de cea care deosebeşte oamenii de animale, care ne face uneori mai josnici decît ele, alteori mai buni, dar niciodată la fel. Fără înţelegerea sufletului omenesc pe care numai studiile clasice şi umanistice o îngăduie şi fără vigoarea morală pe care numai religia ne-o insuflă, progresul nostru social şi mecanic ne va duce de rîpă.
Uneori, standardele ridicate de viaţă şi de productivitate economică au echivalent în cele culturale şi de libertate personală. Ceea ce ne conduce la următoarea întrebare: care dintre ele e primordială, care e cauza celeilalte? Mulţi capitalişti, aidoma materialiştilor marxişti, consideră că libertatea şi cultura depind de progresul economic – sau, în general, de progresul social. De fapt însă conexiunea cauzală acţionează de multe ori invers: unei societăţi cu un nivel estetic şi moral atît de ridicat încît să creeze o mare cultură nu-i poate fi greu să dezvolte o economie cel puţin acceptabilă, chiar dacă resursele economice i-ar fi la fel de sărăcăcioase precum cele care au subîntins înflorirea culturală a Greciei antice şi a vechii Palestine, în vreme ce societăţi cu resurse economice mult mai mari decît ale acestor două sărace şi aride ţări au murit de foame deoarece nu aveau geniul etic şi estetic care să le îngăduie o rezolvare tranşantă şi profitabilă a problemei economice. “De ce” e mai important, pentru om, decît “cum”.
Conservatorii sînt deseori ironizaţi pentru aşa-zisa lor tendinţă de a le oferi “lucruri mai importante” sărmanilor proletari cărora le trebuie doar pîine. “Să mănînce cultură” e considerat un mod de a eluda conştiinţa socială la fel de păcătos ca şi “Să mănînce cozonac” al Mariei Antoinette. Dar ce se întîmplă după ce fireasca nevoie de pîine e astîmpărată? Dicolo de acest punct conservatorul umanist nu mai poate fi acuzat de suprasolicitarea muncitorilor dacă insistă ca progresul material să lase din ce în ce mai mult loc cultivării lăuntrice. Maşinile americane i-au înlocuit pe sclavii atenieni cu acelaşi rezultat: au creat “timpul liber”. Pentru prima dată în istorie o mare parte a populaţiei are răgazul să se concentreze (dacă vrea) asupra vieţii sufleteşti fără ca săracul să fie chinuit de crampe la stomac iar bogatul de crampe de conştiinţă sau teama de răscoale.
Materialiştii liberali şi socialiştii idealişti afirmă că, chiar şi după satisfacerea nevoilor economice fundamentale, progresul social trebuie să continue cu acelaşi aplomb deoarece generează uriaşe cantităţi de energie în masse; şi acestea, se presupune, pot fi transformate în creativitate culturală la fel de uşor precum poate fi electricitatea transferată dintr-un dinam într-altul. Analogia e falsă din cauză că, pe lîngă energie, cultura cere sensibilitate. Iar sensibilitatea îşi are sursa în libertatea interioară şi e de multe ori inhibată sau înăsprită de progresul material. De aceea, progresul social, dacă este împins dincolo de satisfacerea nevoilor de bază ale individului, se dovedeşte dăunător libertăţii culturale. Progresul social are drept scop satisfacerea colectivă a maselor. Libertatea culturală urmăreşte integritatea sufletească a persoanei.
Atena lui Pericle, cu numai şaizeci de mii de cetăţeni cu drept de vot, prost adăpostiţi, prost îmbrăcaţi, dependenţi economic de sclavi şi de războaie de expansiune, a creat o cultură mai mare decît prospera democraţie liberală şi de o mie de ori mai numeroasă a SUA. Suedia social-democrată nu are cel mai ridicat nivel cultural din lume, dar are cel mai ridicat nivel de viaţă, cea mai mare securitate economică şi cea mai mare rată a sinuciderilor. Să ne imaginăm o societate al cărei ideal nu e prosperitatea, ci o tot mai mare sărăcie, cu un “azil de noapte” drept ţel dorit cu ardoare. Unei asemenea societăţi îi va lipsi cu desăvîrşire progresul social; dar nu e obligatoriu să-i lipsească – dacă ne gîndim la împlinirile religioase şi literare ale Sf. Francisc – propăşirea religioasă şi libertatea culturală.
Experţii progresului social din ziua de azi subliniază importanţa lui “know-how”(să ştii cum), o găselniţă care are la temelie principii de bază ale psihicului american. De vreme ce turnurile de fildeş nu rezistă bombardamentelor, e clar că ne trebuie o soluţie (“know-how”) tehnică pentru a ne proteja. Dar dacă aceasta, aşa cum ne poate proteja, ne poate şi ucide – dacă nu e supervizată de imaginaţia morală -, de ce nu se gîndesc americanii şi la reversul medaliei: “know-why” (să ştii de ce, rostul unui lucru)?
autor: Mircea Platon
sursa: focuriinnoapte.blogspot.ro
Adauga comentariu