C O N T R A P R O P A G A N D Ă

MIRCEA ELIADE: ”Profetism românesc. Destinul culturii românești”

Mircea Eliade 3Puține neamuri se pot mîndri că au avut atîta nenoroc în istorie, ca neamul românesc. Ca să putem înţelege destinul culturii româneşti, trebuie să ţinem mereu seama de vitregia istoriei românilor. Am fost aşezaţi de soartă la frontieiele răsăritene ale Europei, pe ambele versante ale ultimilor munţi europeni, Carpaţii, de-a lungul şi la gurile celui mai mare fluviu european, Danubiul. Traian ne-a predestinat drept popor de frontieră. Ocuparea şi colonizarea Daciei a însemnat acţiunea de expansiune cea mai răsăriteană pe care a încercat-o Imperiul roman în Europa.

Într-un anumit fel şi geografic şi cultural, dincolo de Bug, Europa încetează: romanitatea — cu tot ce reprezenta ea ca sinteză şi moştenitoare a marilor civilizaţii maritime şi continentale care o precedaseră — n-a izbutit să se întindă mai la răsărit de Bug. De acolo înainte începe o altă geografie, şi o altă civilizaţie; care poate fi foarte interesantă, dar care nu mai aparţine Europei, ci acelei forme istorico-culturale pe care Rene Grousset o numea „Imperiul Stepelor”. Peisajele Europei sînt de o extraordinară varietate: aproape că nu există regiune în care peisajul să nu se schimbe la fiecare sută de kilometri. România este ultima ţară din Europa în care această constantă geografică se mai verifică. Dincolo de Bug, structura peisajului se modifică din ce în ce mai încet; varietatea geografică e înlocuită cu monotonia nemărgi-nitelor „pămînturi negre” ale Ucrainei, care, pe nesimţite, se transformă în stepele Rusiei eurasiatice.

Aceste cîmpii şi aceste stepe au alcătuit din cele mai vechi timpuri drumul invaziilor asiatice către Europa. De cel puţin din mileniul I In. d. Chr., de la cimerieni şi sciţi, neamurile nomade eurasiatice se îndreptau spre Dacia pentru ca să-şi poată face drum mai departe, către Grecia sau Italia. Inutil să reamintim toate aceste năvăliri barbare. Destul să spunem că românii s-au alcătuit, ca naţiune, în decursul nenumăratelor invazii care au urmat abandonării Daciei de către Aurelian şi că s-au constituit ca organizaţii statale independente puţin timp după năvălirea tătarilor, la începutul secolului XIII. Culturaliceşte, aceste năvăliri au fost de o cumplită sterilitate. Nici dacii, nici daco- romanii,, nici românii, n-au avut nimic de învăţat de la aceşti nomazi răsăritene. Nu există nici o comparaţie cu ceea ce a însemnat pentru viitorul Europei năvălirile germanice de la sfîrşitul antichităţii. (…)

Este suficient să reamintim în liniile ei mari istoria României, pentru a înţelege de ce românii n-au putut face cultură în sensul occidental al cuvîntului; de ce, adică, n-au putut înălţa catedrale masive şi numeroase, de ce n-au zidit castele şi burguri de piatră, de ce n-au adunat comori de artă, n-au scris prea multe cărţi şi n-au colaborat, alături de Occident, la progresul ştiinţelor şi al filosofiei. In primul rînd, pentru că n-au avut timp să facă toate acestea, pentru ca n- au fost lăsaţi să le facă. Invaziile se succedau una după alta şi oamenii nu numai că-şi părăseau satele ca să se retragă în munţi, ci le şi ardeau în urma lor. Oraşele au fost necontenit devastate şi incendiate pînă la începutul secolului XIX. E de mirare, totuşi, că s-au mai păstrat cîteva biserici şi mînăstiri. Şi frumuseţea desăvîrşită a acestor locaşuri sfinte e cea mai bună dovadă de gustul artiştilor şi voievozilor români. Dar din tot ce s-a clădit în ţările româneşti, a rămas foarte puţin. Mînăstirile erau bogate în manuscrise şi cărţi şi mii de asemenea manuscrise şi cărţi, copiate şi tipărite în mînăstirile româneşti, se găsesc astăzi în toate marile biblioteci ale lumii. Dar de toată această producţie religioasă şi savantă s-a auzit prea puţin în Occident; ea, însă, circulă în toată Europa răsăriteană şi în Orientul apropiat.

După căderea Constantinopoîului, ţările româneşti au fost, multă vreme, izvorul cultural al întregului Orient creştin. Găsea acolo un ,,public” în aceeaşi situaţie ca şi poporul românesc: terorizat de invaziile sau ocupaţia otomană, rupt de restul Europei libere şi creştine, confiscat de o luptă zi de zi pentru supravieţuire, într-un anumit sens, se poate spune că Evul Mediu s-a prelungit în Răsăritul Europei cu cel puţin trei veacuri. De aceea toată activitatea culturală scrisă care s-a desfăşurat în ţările româneşti s-a făcut în sensul în care se scriau cărţile în Evul Mediu: pentru întărirea sufletească a poporului şi învăţătura clericilor. Pentru acest motiv, în afară de cîteva rari excepţii, această producţie culturală n-a interesat Occidentul: pentru că Occidentul depăşise de mult Evul Mediu şi nu se mai interesa decît de valorile create în conformitate cu noile canoane impuse de Renaştere. Ori, din motive istorice lesne de înţeles, dar mai ales datorită structurii creştine şi populare a spiritualităţii sale, România n-a cunoscut echivalentul Renaşterii. Şi atît timp cît Occidentul a trăit în orizontul spiritual al Renaşterii, el a rămas cu totul indiferent faţă de valorile culturale româneşti. Interesul Occidentului pentru România şi celelalte popoare din Răsăritul Europei, s-a trezit abia la începutul secolului al XlX-lea, cînd ciclul inaugurat de Renaştere a fost definitiv închis şi a început „Eonul” naţionalităţilor.(…)

Faţă de primejdia pe care o reprezentau otomanii, românii s-au închis şi mai mult în ei, s-au adîncit în propriile lor tradiţii spirituale, care erau nu numai latino-bizantine, ci şi pre-latine, adică geto-tracice. Rezultatul a fost că geniul popular, autentic românesc, a ieşit sporit din acest secular proces de interiorizare. Dar evident, adîncirea porpriilor tradiţii spirituale n-a putut rodi decît pe nivelul creaţiei populare, adică al folclorului. De abia de curînd românii au cunoscut adversităţi istorice în care erau primejduite fie credinţa strămoşească, fie însăşi fiinţa neamului. Ori, asemenea adversităţi, cu toate durerile şi pierderile de substanţă pe care le-au adus, au fost, totuşi, binefăcătoare. Ele au călit caracterul naţional şi au grăbit procesul de luare de cunoştinţă a propriului destin istoric.

Adevărata primejdie începe, însă, pentru întreg neamul românesc, abia după ocuparea teritoriului de către Soviete. Pentru intria oară în istoria sa, neamul românesc are de-a face cu un adversar nu numai excepţional de puternic, dar şi hotărît să întrebuinţeze orice mijloc pentru a ne desfiinţa spiritualiceşte şi culturaliceşte, ca să ne poată, în cele din urmă, asimila. Primejdia este mortală, căci metodele moderne îngăduie dezrădăcinările şi deplasările de populaţii pe o scară pe care omenirea n-a mai cunoscut- o de la asirieni. Chiar fără masivele deplasări de populaţii, există primejdia unei sterilizări spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor şi ruperea legăturilor organice cu tradiţiile culturale autentic naţionale. Neamul românesc, ca şi alte atîtea neamuri subjugate de Soviete, riscă să devină, culturaliceşte, un popor de hibrizi. Dar s-ar putea, totuşi, ca această primejdie de moarte să se soldeze cu o extraordinară reacţie spirituală, care să echivaleze cu instaurarea unui nou „mod de a fi” şi să provoace-pe planul creaţiei culturale, ceea ce a însemnat pe planul creaţiei statale, „descălecarea” de acum şapte veacuri, provocată de marea năvălire a tătarilor. După cum spuneam mai sus, fondarea statelor româneşti se datoreşte în bună parte exasperării produse de devastările tătăreşti, care ameninţau cu dispariţia micilor formaţii politice autonome. S-ar putea ca ocupaţia sovietică şi încercarea de deznaţionalizare întreprinsă de ruşi cu metode şi mijloace faraonice, să însemne, prin contraofensiva spirituală pe care o provoacă, adevărata intrare a României în istoria culturală a Europei, subliniez într-adins termenul istorie. Căci aproape tot ce a dat mai bun geniul românesc pînă în prezent, l-a dat pe nivelul creaţiei folclorice. Ori, se ştie prea bine, folclorul nu ţine seama de istorie: dimpotrivă, o sabotează şi o devalorizează.Î

În orizontul spiritual care e propriu folclorului, istoria echivalează cu efemerul, nesemnificativul şi iluzoriul. „Apa trece, pietrele rămîn”, este formula care rezumă cel mai pregnant, punctul de vedere al geniului popular faţă de istorie. În perspectiva folclorului, Istoria e doar un şir de vane întîmplări, efemere şi precare ca „valurile”‘ şi „Apele”. Semnificative nu sînt „Apele” în continuă devenire — ci ceea ce e greu, imobil, incompatibil: „Pietrele”, imaginea arhetipală a realităţii ontologice prin excelenţă.. . Această lungă paranteză — deschisă asupra lipsei de tensiune-spirituală între otomani şi români şi închisă asupra primejdiei pe care o reprezintă ocupaţia sovietică, primejdie care, totuşi,, ar putea inaugura un nou „fel de a fi”, In istorie, al romanităţii: — această lungă paranteză nu ne-a depărtat, totuşi, prea mult de subiect. Pentru că tocmai începusem să spunem că, datorită împrejurărilor istorice, românii au fost împiedicaţi să creeze pe niveluri culturale instaurate de Evul Mediu şi desăvîrşite de Renaştere.

Capodoperele spiritualităţii româneşti aparţin folclorului; şi deşi România modernă a avut norocul să aibă un poet de genii în Mihail Eminescu, totuşi capodoperele liricii şi baladei româneşti rămîn poeziile populare Mioriţa şi legenda Meşterului Manole. Ceva mai mult: o bună parte din literatura română modernă s-a dezvoltat în prelungirea creaţiei folclorice. Unul din rarii autori români care pot fi numiţi cu adevărat „clasici”, Ion Creangă,, se situează direct în universul folcloric. Asta face ca literatura română să prezinte, poate, singura excepţie pe care o numără literatura europeană; aceea că opera integrală a unuia din clericii săi este accesibilă, şi prin limbă, şi prin orientare estetică, oricărui ţăran român; şi cînd spunem „accesibilă”, nu ne gîndim la lectură, pentru că ţăranul, chiar atunci cînd ştie scrie şi citi, rămîne totuşi solidar cu literatura orală; ori, opera lui Creangă, poate fi ascultată şi gustată de ţărani cu aceeaşi bucurie cu care ei ascultă creaţiile literaturii populare. E destul să ne amintim prăpastia care există între Racine, Montaigne sau Pascal şi universul spiritual al ţăranului francez, sau între opera lui Goethe şi a lui Dante şi universurile ţăranilor germani şi italieni, pentru a ne da seama de semnificaţia pe care o are cazul lui Ion Creangă pentru cultura românească.(…)

Pe de o parte, Europa a cunoscut, şi cunoaşte încă, o autentică renaştere religioasă, în primul rînd o reactualizare viguroasă a catolicismului şi dogmele pozitiviste sînt astăzi desuete; iar pe de altă parte, Asia a reintrat de curînd în Istorie, şi alte nenumărate popoare culturaliceşte arhaice, sînt şi ele pe cale de a interveni în Istorie. Asta însă înseamnă că un dialog de la egal la egal va începe în curînd între cultura europeană şi celelalte culturi exotice şi arhaice. Ori, un lucru se ştie: oricît de mult s-ar deosebi între ele, toate culturile extra-europene continuă să valorifice şi să se inspire din „mituri” şi folosesc ca instrumentul de cunoaştere, prin excelenţă, logica simbolului. Dacă dialogul care va începe între cultura europeană şi celelalte culturi e menit să fie fecund, trebuie să se ţină seamă de universurile spirituale ale non- europenilor. Şi nu e deloc lipsit de semnificaţie faptul că, în ultimul timp, gîndirea europeană a făcut extraordinare eforturi ca să înţeleagă simbolismul şi să revalorizeze miturile şi arhetipurile. Este ca şi cum spiritul european ar fi presimţit, de vreo 30 de ani încoace, că mersul istoriei îl va obliga curînd la un dialog liber şi pe picior de egalitate, cu celelalte spiritualităţi non-europene.

Deci, ca să revenim la cazul culturii româneşti, solidaritatea sa cu orizontul spiritualităţii folclorice nu mai poate fi considerată astăzi ca un impediment, ca o împuţinare a posibilităţilor de colaborare cu adevărata cultură europeană „majoră”. Dimpotrivă, această simpatie cu modurile de sensibilitate şi gîndire arhaice o face aptă, mai mult decît culturile occidentale, să înţeleagă situaţiile spirituale ale lumii non-europene şi să susţină dialogul cu această lume. Dar toate aceste posibilităţi, aparţin viitorului apropiat. Să vedem deocamdată ce înseamnă propriu-zis solidaritatea cu universul folcloric, şi să ne întrebăm in ce măsură această solidaritate poate promova sau, dimpotrivă, limita posibilităţile de creaţie ale unui popor.(…)

După cum am mai spus, teroarea istorică a împiedicat pînă acum creaţiile masive ale geniului românesc pe un plan mondial. Trebuie să ne amintim mereu că România modernă şi independentă nu are încă o sută de ani de existenţă, iar întregirea ţării a avut loc, de abia acum 35 de ani. Făcînd bine socotelile, vedem că România întregită s-a bucurat numai de 20 de ani de libertate. Şi totuşi, cit de mult s-a creat în acest răstimp! Dacă ar fi avut încă 20 —30 de ani de relativă linişte, este probabil că România s-ar fi remarcat printr-un aport important în feluritele domenii ale culturii europene. Dar Istoria românilor nu cunoaşte perioade lungi de linişte: de aceea spiritul creator nu se poate manifesta decît în intermitenţe pe planul culturii scrise, savante. încontinuu şi inepuizabilă se manifestă doar creaţia spiritualităţii populare, şi de aceea am stăruit atîta asupra ei: ea singură ne revelează constantele geniului românesc.(…)

Nu trebuie să uităm o clipă că acolo unde s- a întins Grecia, Roma şi creştinismul arhaic, s-a conturat adevărata Europă, nu cea geografică, ci Eui opa spirituală. Şi toate valorile create înlăun-trul acestei zone privilegiate fac parte din patrimoniul comun al culturii europene. Nu ne putem imagina o cultură european redusă numai la formele ei occidentale. Culturaliceşte, ca şi spiritualiceşte, Europa se întregeşte cu tot ce a creat şi a păstrat spaţiul carpatico-balcanic. Ceva mai mult: avem motive să credem că spaţiul în care s-a întruchipat Zamolxis, Orpheu şi misterele Mioriţei şi ale Meşterului Manole, nu şi-a secătuit izvoarele de creaţie: acolo unde moartea e încă valorificată ca o nuntă, izvoarele spirituale sînt intacte. Europa este locul predestinat al creaţiilor multiple, variate, complementare: spiritualiceşte şi culturaliceşte. Europa nu este — şi nici nu poate fi — un bloc monolitic. Ea are, deci, nevoie de dimensiunea orphică şi zamolxiană pentru a se putea întregi şi a putea plăsmui noi sinteze.

Ajunşi la’capătul expunerii noastre, mai rămîne să ne mai punem o’ singură întrebare. Ea depăşeşte problemele culturii româneşti, interesînd destinul istoric al românilor. Întrebarea este aceasta: printr-un miracol, sămînţa Romei nu s-a pierdut după părăsirea Daciei de către Aurelian — deşi această părăsire a însemnat o adevărată catastrofă pentru locuitorii bogatei provincii. Dar Europa îşi mai poate îngădui această a doua părăsire a Daciei în zilele noastre? Făcînd parte, trupeşte şi spiritualiceşte, din Europa, mai putem fi sacrificaţi fără ca sacrificiul acesta să nu primejduiască însăşi existenţa şi integritatea spirituală a Europei? De răspunsul care va fi dat, de Istorie, acestei întrebări, nu depinde numai supravieţuirea noastră, ca neam, ci şi supravieţuirea Occidentului.

Autor: Mircea Eliade, ”Profetism românesc”, vol.I-II, Editura ,,Roza vânturilor”, Bucureşti, 1990

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss