C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Impozitarea progresivă va fi revoluționară, sau nu va fi deloc

Sau: ce înseamnă „evaziune fiscală„ într-o colonie?

ca86c57a3b057401e62268122719f128_xl

După ani buni de ură socială „de dreaptă„ (despre „mahalaua ineptă„ a „teleormanizaților„, etc.), la critica căreia am participat și eu, simt nevoia să atrag atenția asupra unui fenomen nou: ura socială „de stânga„, la care se expun, de câteva zile, facebookiștii slab pregătiți universitar care îndrăznesc să critice (cu argumente, într-adevăr, cam slabe în general) politicile sociale anunțate de guvernul Grindeanu.

Fiind, deocamdată, un susținător aprig al guvernului respectiv, nu insinuez că criticile respective ar fi justificate ca atare, sau că vreun program de guvernare din ultimii 10 ani ar fi fost mai bun. Însă, când critica „ciumei roșii„ nu emană evident de postaci plătiți (și la cât agenți și clienți au fost închistați de ciuma portocalie în presă și alte instituții, nu ducem lipsă de ei…), atunci, discursul oamenilor respectivi, care probabil vorbesc împotriva interesului lor național și de clasă, merită măcar analizat și înțeles – o grijă de care poți, desigur, să scapi ușor făcându-i ignoranți (ceea ce, în multe cazuri, chiar sunt, într-o anumită măsură), dar cu riscul de a cădea în același paternalism tehnocratic ca mântuitorii vocaționali din USR – doar în sens invers. Iar acest risc devine realitate când apar contra-comentarii bazate pe argumentul „unei țări ca afară„ (desigur cu o selecție de țări guvernate de social-democrați, sau cu o puternică tradiție de welfare state – dar colonialitatea argumentului rămâne intactă).

Să luăm, de pildă, „argumentul„ popular, bazat pe o pseudo-știință economică „a bunului simț„ (adică: economia politică de la birt) împotriva impozitării progresive, conform căruia ar fi un lux pe care și-l permit unele „țări dezvoltate„, însă România nu.

Pur numeric și macro-economic, știm cu toți că nu este așa, fiindcă proporția globală a profiturilor înregistrate în România este mai ridicat decât media europeană. Considerarea mai atentă a detaliilor micro-economice subiacente, însă, dacă nu duce la o concluzie finală diferită, ne permite să înțelegem ce anume încearcă să spună (prin formulări, desigur, greșite – deși ei sunt, cumva, de bună credință) economiștii de birt – fiindcă falsul cu absurdul nu-i tot una.

Realitatea ascunsă, și totodată revelată, de discursurile actuale despre „nivelul de dezvoltare„ raportat la nivelul și modul de impozitare este faptul că în economia coloniei RO, evaziunea fiscală este priced in – românește: integrată din start în modelul economic.

Evaziunea nu este spontană, ci impusă de furnizori către comercianții en detail, de proprietari către chiriași, etc.. Cu alte cuvinte: este adevărat că mulți evazioniști n-au ales să fie evazioniști, ci doar acceptat ca prețul integrării lor în lanțul trofic al unei economii de tip colonial. Iar discursul despre „ce fel de impozitare își poate permite cutare și cutare țară„ este, psihanalitic vorbind, raționalizarea stării de fapt printr-o ideologie de clasă care neagă interesul național și neutralizează sentimentul de vină prin biologizarea infracționalității.

Desigur, faimoasele campanii mani pulite organizate din când în când de ANAF rareori ajung la vârful acestui lanț trofic – și anume nu doar din cauza „corupției„, sau că ANAF-ul ar proteja infractorii, ci pentru că, în multe cazuri, ajungând la vârful lanțului, prin magia UE, evaziunea devine legală. Fiindcă, la vârful lanțului trofic, găsim aproape sistematic capitalul străin, a cărui „mobilitate„ (înscrisă ca valoarea fundamentală în ADN-ul UE) înseamnă de fapt o capacitate nelimitată de șantajare a statelor mici.

Să luăm, cu niște simplificări de rigoare, un exemplu spre înțelesul tuturor: berea.

După multe cumpărări și falimentări voite, piața berii din RO este dominată de 3 grupuri cu capital străin, în situație evidentă de trust (desigur, are UE legi și împotriva trusturilor, dar în mod „ciudat„… nu s-au aplicat niciodată). Asta înseamnă că trustul dictează prețul berii la sursă (S), iar prețul în retail (R) este plafonat de puterea medie de cumpărare a populației (ca la pâine, fiind vorba despre un produs de consum de masă). Prin urmare, trustul dictează și profitul maxim accesibil pentru toți comercianții aflați între S și R: dacă impozitarea (de pildă cu cota unică) este compatibilă cu acest nivel de profit, unii o să-și permită și luxul de a plăti impozitele datorite. Dacă nu, atunci, toți agenții S-R sunt forțați la evaziune, pentru că sărăcia consumatorului nu se repercutează pe profitul la punctul S, unde nu există concurență.

Disciplina fiscală devine flexibilă din lipsa flexibilității pieței – iar punctul în care piața românească își pierde orice flexibilitate este punctul în care apare capitalul străin. Românește: troglodiții cu „Puie Monta„ – deși într-un sens nebănuit de ei – au dreptate: România trăiește sub comunism, sau, mai exact, în afară economiei de piață (fixed prices = no free market, ne înțelegem?). Doar că planificarea nu are loc la București, unde auto-guvernarea coloniei poate dicta norme compatibile cu statul de drept ȘI jaful colonial (ex.: cota unică), sau doar cu jaful colonial (ex.: impozitarea progresivă) – dar niciodată doar cu statul de drept, fiindcă asta ar însemna intervenționism economic – un reflex de supraviețuire a statelor suverane, la care însă România a renunțat prin tratat când și-a ratificat (cu jubilare și artificii) statutul de colonie a Germaniei (sau, formulat  corect politic: „de stat-membru al UE„).

Practic, confruntați cu presiunea ascendentă a pieței asupra prețurilor (o piață săracă cerând prețuri mai mici la sursă), producătorii (uzine aflate în România, dar controlate de capitalul străin), în loc să se plieze, conspiră pentru menținerea unor prețuri neeconomice, adică opun o presiune descendentă care, în teorie, ar trebui să-i falimenteze prin pierderea comenzilor (dar nu pierd nimic, fiind în situație de trust, adică monopolistică), și livrează discret, împreuna cu butoaiele și lăzile prea scumpe de bere de proastă calitate, și niște tehnici de evaziune fiscală (răspândite prin cultură orală de agenții comerciali ai furnizorilor en gros), însoțite de justificarea lor ideologică („trăim într-o țară săracă„). Dacă, în lozinca respectivă, înlocuim „săracă„ (ceea ce, considerând profiturile obținute, obiectiv nu este) prin „colonizată„ – adică: „trăim într-o colonie, unde decizia conducerii Heineken contează mai mult decât cea a guvernului„, sau mai tehnic: „aici există posibilitatea de a externaliza costurile fiscale„ – atunci, tezele economiștilor de birt devin brusc adevărate.

Recapitulând:

  1. Există riscul ca întoarcerea la impozitarea progresivă să provoace o nouă relaxare a disciplinei fiscale?
  • Da, există. Și anume: nu din sărăcie sau „subdezvoltare„, ci din cauza statutului colonial al României în sistemul UE. Și anume, nu neapărat din rea-voință a celor care eventual vor fi prinși fraudând, nu pentru că românii ar fi „primitivi„, „hoți„ sau „sălbatici„, ci înainte de toate pentru că capitalul străin care domină PIB-ul românesc este de factodeasupra legii, și își permite oricând să forțeze agenții economici la evaziune.
  1. De ce le este atât de greu românilor să înțeleagă mecanisme de spoliere și de dezbinare atât de simple?
  • Pentru că în România există un electorat socialist, câțiva politicieni socialiști (chiar și la PSD!), dar nu există intelectualitate socialistă. Există doar „intelectuali de stânga„, care sunt de facto agenți ai puterilor străine (prin proprietarii organelor de presă la care lucrează, prin fundațiile politice din Germania, din rețeaua Soros, etc., și prin infiltrații serviciilor aflați în slujba ocupantului), plătiți pentru a vedea doar conflicte de clasă (strict interne), inegalități între români (și niciodată cauzele lor din structura de dominație colonială numită UE), între „capital și muncă„ (uitând sistematic să precizeze cine depune munca, și cine deține grosul capitalului), etc..

Concluzii și recomandări:

  1. Pe termen mediu și lung, guvernul Grindeanu nu poate obține câștig de cauză fără cel puțin o renegociere discretă (după modelul Orbán) a nivelului de supunere economică consimțit de predecesorii lui iresponsabili în cadrul negocierilor de „adeziune„.
  2. În România, resuscitarea mișcării socialiste presupune în mod imperativ lichidarea stângii de import, condamnată prin structura ei socioeconomică și ideologică să trădeze sistematic interesele poporului.

Autor: Modeste Schwartz

Related Posts

2 Responses “Impozitarea progresivă va fi revoluționară, sau nu va fi deloc”

  1. Robert Karl Popa says:

    RomExit!!!

  2. Ioan says:

    Într-adevăr sunteți modest cum spune și numele

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss