C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Despre reforma statului român în viziune „tehnocrată”

10418535_797273296984299_6270919437166381006_n-1Sunt guverne a căror linie este dată nu de primul ministru ci de un alt membru al cabinetului, în realitate mai influent decât acesta. În istoria recentă se poate vorbi astfel despre Guvernul Vasile / Băsescu (în care vioara întâia a fost Traian Băsescu, oficial doar ministru al transporturilor, iar nu premierul Radu Vasile) sau despre Guvernul Ponta I / Georgescu (în care adevăratul șef era ministrul de finanțe Florin Georgescu). În Guvernul Cioloș – guvern fără ideologie dar nu și fără stăpân – ideologul și ghidul strategic este fără îndoială vicepremierul Vasile Dâncu, ministru al dezvoltării regionale și al administrației publice.

Domnul Dâncu este om politic. Nu în sensul că ar aparține unui partid. (În realitate, nu cred că este, cum se spune, omul PSD; partid care de altfel nici nu mai există.) Acțiunea sa are caracter politic pentru că intenția sa declarată, care îi animă demersurile, este de a reforma iar nu de a administra. Ca orice adevărat om politic, organizează distribuția și exercițiul puterii, și totodată o exercită în concret pentru atingerea unor scopuri care nu sunt intrinseci acesteia. Tehnocratul caută soluția optimă la o problemă dată folosindu-se exclusiv de puterea încredințată lui. Scopul este circumscris de aceasta. Omul politic își stabilește singur datele problemei de rezolvat și apoi caută să adune suficientă putere pentru a rezolva problema respectivă în concordanță cu convingerile sale asupra soluției ideale.

Ceea ce îngrijorează în cazul domnului Dâncu, nu este competența, inteligența sau onestitatea. Preocupant este faptul că dânsul are un program politic fără să aibă un mandat politic care să îi legitimeze demersul. De aceea trebuie să ascultăm cu atenție sporită ceea ce spune. Numai așa vom putea înțelege la timp ținta politică a „guvernului tehnocrat” și eventual vom putea interveni la timp spre a-i corecta traiectoria sau a-i opri evoluția. La nevoie, în stradă, căci acela este singurul loc în care poporul se poate manifesta în măsura în care decizia lui de la urne nu mai este luată în seamă, iar aleșii săi sunt opriți să acționeze prin intimidare, arestare sau implicare în scandaluri și procese inițiate oportun de o justiție selectivă.

Într-o declarație de maximă importanță peste care presa noastră superficială a trecut ușor, domnul Dâncu, referindu-se la Guvernul actual ca la unul de sacrificiu, spunea că precedentele guverne au fost formate din oameni politici care știau ce trebuie făcut dar nu au făcut ce trebuie pentru că aveau nevoie de voturi (sic!). Spre deosebire de acele guverne actualul executiv, fiind tehnocrat, va face ceea ce trebuie întrucât nu umblă după voturi (sic!). Declarația aceasta trebuie decriptată.

Cu privire la ideea de sacrificiu, jurnalistul Șerban Cionoff, într-o excelentă analiză, spunea că de fapt ar fi vorba despre sacrificarea poporului iar nu a guvernului. Sunt înclinat să îi dau dreptate. Cu subtilitatea caracteristică lui, domnul Dâncu a făcut probabil un lucru pe care și eu îl fac uneori: vorbind formal unui anumit auditoriu a trimis în realitate un mesaj altora; în speță comanditarilor anonimi ai executivului. Aceștia au fost asigurați că Guvernul Cioloș își va îndeplni misiunea de a sacrifica poporul român, impunându-i restricțiile cerute de austeritatea în care sunt interesate corporațiile transanționale. Altminteri ce ar putea sacrifica un guvern care nu are nevoie de voturi? Cel mult veniturile din care membrii săi și-au construit – nu se știe cum – fabuloasele averi, a căror sporire a fost suspendată sau ocultată pe perioada concediului fără plată în care își vor desfășura activitatea ministerială.

Că făcând ceea ce trebuie partidele de guvernământ devin impopulare și pierd voturi, este un lucru deja cunoscut. Acesta este simptomul uneia dintre cele mai grave boli ale democrației. Chiar și într-o democrație bolnavă însă, votul popular este modalitatea principală prin care guvernanții se supun controlului popular și sunt sancționați pentru greșelile lor. Guvernanții care nu sunt supuși votului și deci nu au nevoie de voturi, acționează fără împuternicire populară și în afara controlului popular. Or, excluderea poporului de la controlul actului politic înseamnă adoptarea dictaturii ca modalitate de organizare a societății.

Domnul Dâncu spune mai mult decât atât. El spune că actualul guvern, sustras acum și în viitor de la votul popular, va face ceea ce trebuie, adică ceea ce este bine, potrivit, adecvat, tocmai pentru că nu este cenzurat democratic și nu se sinchisește de legitimitatea democratică. Cu alte cuvinte, numai dictatura ar permite o bună politică. Democrația ar însemna moartea unei politici corecte. Trecerea la dictatură nu este, deci, capriciul unor spirite întunecate, ci obligația impusă de nevoia poporului, incapabil să se auto-guverneze, de a fi corespunzător guvernat. Guvernul Cioloș se pregătește, așadar, să facă bine poporului chiar și împotriva poporului; adică sacrificându-i libertățile cetățenești. Ca democrat convins nu pot împărtăși această viziune deși nu pot să nu recunosc că este o anumită logică în ea. Oricum, din perioada interbelică, o pledoarie atât de transparentă în favoarea dictaturii nu s-a mai auzit în spațiul public românesc.

Sacrificarea libertății implică întărirea forței represive a statului. Inclusiv într-o democrație guvernele pot lua măsuri nepopulare. Consecința este pierderea alegerilor. De aceea, guvernele legitimate de popor nu au nevoie să doteze statul cu mijloace coercitive excesiv de robuste. Poporul poate corecta fără violență ceea ce nu îi place în politica guvernului. Într-o dictatură, lipsindu-i o atare modalitate de recurs, poporul este împins să recurgă la violență. Negocierile nu mai au loc în Parlament sau la urne, ci pe stradă. Acolo trebuie să aștepte poliția, jandarmeria, agenți secreți, gaze lacrimogene, tunuri cu apă, gloanțe de cauciuc etc.

Iată logica proiectului de buget al României propus de Guvernul Cioloș; sau iată o logică pe care proiectul de buget o probează. Cine are îndoieli cu privire la înțelesul cuvintelor vicepremierului Dâncu, poate scăpa de ele citind bugetul care, ca orice buget, este expresia sintetică și în cifre a unei gândiri politice, a unui program politic întreg.

Unul dintre ultimii social-democrați ai Parlametnului României, dna Gabriela Crețu, analizând bugetul ajunge la următoarele concluzii de necontestat: „Ministerul de Interne și Ministerul Apărării Naționale au, fiecare în parte, mai mult decât Ministerul Educației și Cercetării Științifice, și Ministerul Culturii luate împreună. Instituțiile de forță (sus-numitele, plus serviciile secrete și procuratură, fără sistemul judiciar) au de trei ori mai mult decât educația… Asta se cheamă stat polițienesc, orice ați spune sau ați crede.” Corect! Așa se cheamă.

Este oare compatibil un asemenea stat cu interesele corporațiilor transnaționale care au adus la putere „guvernul tehnocrat”? Evident. În 1990, ca ministru al reformei am avut câteva conversații halucinante cu reprezentanții unor importante cercuri de afaceri străine care, în zorii democrației postcomuniste, deplângeau dispariția vechiului regim dictatorial. Cu Ceaușescu făcuseră afaceri foarte bune. Negociau cu unul singur, plăteau un singur comision confidențial și ce se convenea aia se întâmpla. Acum trebuiau să alerge după nu știu câte aprobări, să convingă nu știu câți parlamentari, să închidă gura presei „libere” dar flămânde, și eventual să plătească nu știu câte bacșișuri unei cohorte de funcționari publici. (La începutul anilor 1990 nu intrase în funcțiune încă sistemul giganticei mite de mai târziu.) Asta pentru ca după aceea să se trezească cu scandaluri de presă, controale administrative, procese judiciare, retractări, anulări, amânări. Afacerile au nevoie de predictibilitate și stabilitate. Or, nimic nu este mai predictibil și mai stabil decât dictatura.

În aceiași termeni se pune problema și cu înghețarea salariului minim – una dintre temele cele mai sensibile și mai strategice ale proiectului de buget. Refuzul creșterii salariului minim este justificat prin nevoia ieșirii din criza economică pe calea austerității, de lipsa banilor și de obligația corelării salariului cu productivitatea. La prima vedere argumentele sunt imbatabile. Numai la prima vedere însă.

Chiar dacă ar fi vorba să se iasă din criză prin austeritate – doctrina instituțiilor externe pentru care lucrează majoritatea miniștrilor de profil ai cabinetului Ciloș – atunci frugalitatea trebuie să vizeze consumul din profiturile corporatiste iar nu plata muncii. Dacă nu ar fi ținuți de obligații de loialitate față de FMI sau Comisia Euro-germană – cu care au contracte pe durată nedeterminată, în timp ce de voturile românilor nu au nevoie – tehnocrații din guvern ar putea gândi, însă, și la politici de stimulare a economiei. Atunci impozitele ar trebui să stimuleze reinvestirea profiturilor realizate în România și nu fuga lor în străinătate, iar pe de altă parte, prin creșterea salariilor ar urma să se susțină, deopotrivă, sporirea calității muncii, rămânerea forței de muncă superior calificate în țară și creșterea consumului la nivel de masă pe piața românească. Nu ar fi oare mai bine așa? Pentru România, nu pentru corporațiile străine și dictatura lor.

M-am temut mereu că Guvernul Ponta face, din rațiuni electorale, cheltuieli mai mari decât țara și-o poate permite. Am avut mereu bănuiala că, simțindu-și sfârșitul, respectivul guvern face promisiuni generoase spre a-i lăsa astfel succesorului său o bombă cu ceas sub fotoliu. Nu trebuie luate cu ușurință zicerile domnului Vasile Dâncu, potrivit cărora „creșterea economică extraordinară cu care ne lăudăm nu este de prea mare folos”. Într-adevăr, cea mai mare parte a acestei creșteri, rod al unei economii de filiale aparținând corporațiilor străine, pleacă din țară pe un drum care nu trece prin casele românilor. Creșterea rezultată din investiții neproductive (în special în zona speculațiilor imobiliare) nu umple nici ea stomacul. Fără a stimula printr-o aministie condiționată aducerea averilor ilicite în țară, creșterea realizată prin recuperarea impozitelor neplătite de corporații exclusiv pe căi represive, nu este nici ea durabilă. Am putea deci accepta argumentul că nu sunt bani suficienți pentru acoperirea tuturor cheltuielilor necesare.

Constatăm însă că se găsesc bani pentru susținerea sporită a instituțiilor de forță, a instituțiilor represive și a birocrației prezidenațiale umflată prin preluarea abuzivă a unor atribuții pe care Constituția nu le pune în sarcina Președintelui-mediator. Bani nu sunt doar pentru creșterea celui mai mic salariu minim din UE. După cum nu este clar nici dacă se găsesc bani pentru investițiile strategice de primă urgență. Așadar structura bugetului confirmă teza statului-polițienesc și a trecerii la un regim autoritar oficial.

În fine, problema productivității. Ea este, de asemenea reală. Cum oare, însă, să crească productivitatea atâta timp cât fondurile acordate educației sunt la pământ, salariile mici gonesc specialiștii cei mai competitivi din țară iar insuficiența veniturilor pe care le aduce omului munca îl face pe acesta să se gândească la mijloace de supraviețuire din afara sau pe seama serviciului decât la îmbunătățirea performanțelor sale ca salariat?

Evident că toate acestea sunt favorabile, însă, corporațiilor transnaționale. În condițiile în care forța de muncă în statele Occidentului euro-atlantic devine tot mai scumpă nu numai din cauza creșterii exigenței salariaților dar și din aceea a creșterii cheltuielilor pentru securitatea fizică a muncii aflată sub amenințarea terorismului islamic și în care războiul mondial emergent pune în pericol în primul rând accesul pe piața statelor BRICS, unde oricum costul forței de muncă este în urcare, corporațiile au nevoie de locuri relativ mai sigure unde să își transfere capitalurile exploatându-le la maxim prin plata unor salarii mici. Un asemenea loc este România. Prin menținerea salariului minim la un nivel ultrascăzut, aceasta oferă în plus și posibilități de evaziune fiscală, sumele plătite peste nivelul minim rămânând oculte.

Când marile piețe ale lumii sunt zgâlțâite de confruntări armate sau de amenințarea unor asemenea confruntări iar tu trebuie să îți pui banii la adăpost cât mai aproape de casa care îți arde, nu este oare firesc să te duci acolo unde prețul „cazării” este cel mai mic întrucât prețul muncii este cel mai mic? Răspunsul este evident. Corporațiile transnaționale pot dormi liniștite. Guvernul României lucrează pentru ele.

În măsura în care mai reprezintă interesele acestui popor, Parlamentul României ar trebui să respingă fără să clipească acest buget. Nu pentru că în detalii ar fi rău sau din punct de vedere contabil incorect. El trebuie respins pe chestiuni de principiu. Un Parlament democratic nu poate adopta bugetul unui stat polițienesc. Un Parlament național nu poate adopta bugetul plutocrației internaționale. Votul care urmează va demonstra ceea ce deja se bănuiește. Sub șantajul forțelor reunite ale justiției politizate și hegemonilor externi parlamentarismul românesc a fost lichidat iar instituția parlamentară românească a rămas doar o scoică goală.

La o conferință de presă vice-prim ministrul Vasile Dâncu anunța că Guvernul intenționează și o reformă administrativă vastă care va porni de la redefinirea rolului statului. Ideile expuse sunt foarte interesante și cu multe dintre ele sunt personal de acord. Domnul Dâncu pare a nu fi observat însă că problema rolului statului ține de ideologie, nu de tehnocrație. Dreapta este favorabilă statului minimal în timp ce stânga susține statul bunăstării. Promovarea uneia dintre aceste viziuni sau a variantelor lor, depinde de mandatul dat de electorat în alegeri. În numele cărei ideologii intenționează să își proiecteze reforma guvernul tehnocrat și cu ce mandat?

Una dintre ideile centrale ale anunțatei reforme este tocmai reducerea rolului autorităților naționale în favoarea descentralizării. Acest principiu a fost susținut și de mine în 1991 în calitate de ministru al reformei. Problema este scopul descentralizării. El poate fi apropierea exercițiului puterii (adică a deciziei) de cetățean și astfel întărirea statului național prin flexibilizarea lui. Același instrument poate fi folosit însă și pentru slăbirea admnistrației centrale spre a facilita dezmembrarea statului. Lucru pe care, în legătură cu România, îl doresc mulți de multă vreme. Printre aceștia, pe plan intern, cei mai amenințători nu sunt autonomiștii maghiari ci „miticofobii” români.

Dincolo de aceasta trebuie observat că un stat național poate fi descentralizat din punct de vedere administrativ dar o colonie nu. Descentralizarea unei colonii înseamnă, de fapt, dezmembrarea ei. Ca să putem descentraliza statul român trebuie mai întâi să avem un stat. Bun sau rău, în 1991 încă îl mai aveam. Astăzi statul de atunci este doar un teritoriu locuit de o populație și administrat sub mandat străin. Iată de ce, înainte de a ne gândi la descentralizarea adminstrativă sau la definirea rolului statului, trebuie să acționăm pentru refacerea, reabilitarea, resuscitarea, reinventarea sau cum dorim să îi mai spunem, statului-națiune român, a națiunii române. Pentru asta este nevoie de un guvern politic și mai ales, de un guvern român.

Autor: Adrian Severin

Sursa: Adrian Severin Blog

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss