Cu sau fără euro

Ce frumos şi optimist suna totul acum cîţiva ani, deşi încă nu eram în UE (sau poate tocmai de-aia)! Părea că progresul, bunăoară, e ceva care curge perpetuu, că ne îndreptăm la sigur către un „mai bine“ care nicicum n-are cum să fie „duşmanul binelui“. În timp ce bifam, rînd pe rînd, cerinţele acquis-ului comunitar, începea să ne preocupe şi „pasul 2“, adică adoptarea monedei unice europene. Se spunea că România va adera la moneda euro în anul 2012. Sau cam pe-aici. Alţii ziceau 2014. Un sondaj realizat de Reuters printre cei mai importanţi 30 de analişti ai pieţelor emergente arăta că Bulgaria s-ar putea să treacă la moneda europeană în 2012, iar România „abia“ în 2013 – ceea ce, evident, a stîrnit oftici suplimentare că „iar ne-o iau bulgarii înainte“ (http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1140483-bulgaria-putea-adera-zona-euro-inaintea-romaniei.htm). Însuşi Guvernatorul BNR expunea un plan şi explica măsurile necesare pentru a stabili un „calendar care să permită adoptarea euro ca monedă naţională la orizontul anilor 2011-2013“ (Mugur Isărescu, „România: drumul către euro“. Prezentare susţinută la conferinţa organizată de Colegiul Academic al Universităţii „Babeş-Bolyai“, 2004, http://www.ugir1903.ro/download/BNR_Drumul_catre_euro.pdf). Ba chiar unii, mai optimişti din fire, ziceau că nu are sens să trecem la „leul greu“ (căci pe atunci umbla încă leul „vechi“, care ne făcuse pe toţi „milionari“…), ci să grăbim pasul, pentru a scăpa de zerourile din coada leului intrînd direct în Eurolandia. Orişicît, dacă predicţiile şi planurile ar fi funcţionat, la vremea asta ar fi trebuit să ne aflăm în pline pregătiri.  

Oare cum ar fi fost? E clar că oficialii BNR ar fi apărut mai des la televizor ca să ne explice ce şi cum, ar fi existat campanii de informare a publicului, presa şi-ar fi rotunjit un pic veniturile din publicitate, făcînd loc machetelor pe această temă, băncile comerciale s-ar fi zorit şi ele să-şi informeze clienţii şi să-şi facă propriile campanii. Tiparniţa şi turnătoria (de monede!) ar fi mers de zor pentru a alimenta BNR şi apoi băncile comerciale cu cantităţi suficiente de bani.  

Din punct de vedere politic, fiecare partid ar fi încercat să prindă din zbor tema şi s-o exploateze în folos propriu. Normal. La Antena 3 ar fi fost aduşi cîţiva euro-sceptici care ar fi făcut istoricul monedei naţionale, ar fi spus că România îşi pierde de tot suveranitatea şi că, desigur, toate acestea sînt din cauza lui Băsescu. Cetăţenii şi-ar fi făcut şi ei socotelile lor – mai ales cei care au credite, socotindu-şi avantajele şi dezavantajele. Oricum, probabil că sentimentele faţă de euro ar fi fost mai degrabă pozitive – aşa cum fuseseră, la 1 ianuarie 2002, în Italia, bunăoară, unde bancomatele au rămas goale după cîteva ore, căci tot italianul a vrut să vadă cu ochii lui minunea de a scăpa de o monedă (dragă, dar) slabă – lira – pentru a trece la una, zice-se, puternică şi stabilă. Obişnuiţi, din 1990 încoace, să-şi schimbe banii ba în mărci germane, ba în dolari sau euro (căci, vorba bancului: „Ce face românul cînd n-are bani? Schimbă 100 de dolari.“) sau, mai nou, să primească bani de la rudele plecate la muncă „afară“, concetăţenii noştri ar fi fost mai bine pregătiţi psihologic decît alte popoare să preia din mers noua monedă.  

Dar – după cum zice filozoful – „n-a fost să fie!“. Iar acum povestea s-a încîlcit foarte mult. Nu numai „pe plan intern“, unde iar a venit FMI să ne „ajute“, ci şi pe plan european. În UE, una dintre grijile principale este provocată de falimentul Greciei care ar atrage, se spune, şi prăbuşirea monedei euro. Cu alte cuvinte, dacă ar fi fost să aderăm peste un an sau doi, conform previziunilor, în locul mesei îmbelşugate la care ne aşteptam am fi găsit, în sufrageria UE, nişte comeseni trişti, puşi la dietă. Între timp, la noi „ţinta“ s-a mutat către 2015 sau mai încolo (numai să mai avem la ce adera…). Dar problema Greciei (şi a altor ţări aflate în dificultate) nu prea „ţine afişul“ la noi. Şi nici nu ne pune pe gînduri, deşi am avea de învăţat. În Italia, de pildă, entuziasmul faţă de euro a fost enorm la început; acum, dezamăgirea este mare printre cetăţeni, tentaţi să pună pe seama monedei europene stagnarea economică şi scăderea nivelului de trai, iar politicienii speculează nostalgia faţă de „vechea liră“. Berlusconi însuşi a spus, în campania electorală, că ar trebui ca Italia să iasă din zona euro, iar aliaţii săi din Liga Nordului o ţin una şi bună cu asta, uitînd că s-ar întoarce la o monedă slabă, greu de susţinut cu o economie în derivă şi cu o datorie publică imensă. Şi Italia, şi Grecia au „prins“ euro cu oarecari eforturi şi au fost acceptate de partenerii europeni în ciuda unor bănuieli că ar fi raportat cifre false ca să se încadreze în „criteriile de convergenţă“. Dar cum puteau fi respinse cînd chiar fruntaşele Europei – Franţa şi Germania – au încălcat criteriile de convergenţă (de exemplu, deficitul bugetar) chiar după intrarea în vigoare a euro? 

Acum, dezbaterea europeană se poartă, între altele, pe tema solidarităţii între ţările membre (care, în paranteză fie spus, nu e prevăzută de tratate în materie economico-financiară, căci Uniunea şi Banca Centrală Europeană nu sînt răspunzătoare pentru politicile administraţiilor naţionale). Spectrul unui ajutor inutil acordat Greciei, Portugaliei (şi, eventual, Spaniei, Irlandei, Italiei şi altor state) generează cele mai la îndemînă reacţii: întoarcerea către „soluţiile“ naţionale. Dacă într-o lume globală închiderea economiilor în „vechile graniţe“ şi revenirea la monedele naţionale pot reprezenta nişte soluţii e mai mult decît discutabil. Dar moneda euro a acumulat o mare valoare simbolică şi e lesne să dai vina pe ea. Măcar răcoreşti masele pînă se mai iveşte la orizont ocazia vreunei „cîrpeli“. Numai că jocul cu simbolurile naţionale e periculos şi nu arată deloc că UE ar fi ajuns într-adevăr la stadiul „erei postindustriale“ şi „postnaţionale“, la „societatea bazată pe cunoaştere“ – aşa cum pretinde şi aşa cum scrie prin tot felul de strategii şi planuri adoptate cu pompă de liderii europeni. Lipsa de viziune manifestată de atîta timp printre politicienii care conduc Uniunea îşi arată efectele. E inutil să dăm vina doar pe Grecia.

Autor: Mircea VASILESCU

Sursa: Dilema Veche