C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Contemplam cu tristete visul european

Criza care a lovit în buna parte lumea zdruncina serios bruma de credinta într-un ideal european bazat pe democratie si solidaritate. Dedicate prea mult contopismului birocratic, institutiile comunitare au uitat de sufletul unui popor, de nevoia de a avea fiecare câte un Dumnezeu mai mic la care sa se închine pentru a nu-l împovara pe Dumnezeul atotputernic cu prea multe griji. Bruxelles-ul si Strasburgul au tolerat sau au asistat neputincioase – eroarea este la fel de mare, pacatul la fel de greu – la cioplirea chipului unui alt Dumnezeu, cel al banilor, orb si ocult. Pe nevazute, pe nesimtite, puterea a trecut de la politicieni la bancheri rapaci si invizibili care îsi fac propriile legi si scapa oricarui control. Acum, când fabrica raul, nimeni nu poate sa lupte cu acestia caci între timp ei au devenit deja de granit.

Risipiti în insulele lor, grecii nu au trait numai din negustorie cum sunt tentati sa creada multi amatori de azi. Apolo, zeul Soarelui si al luminii, i-a învatat sa pretuiasca muzica, poezia si artele frumoase iar fiul lui, Hefaistos, îi facea palose lui Ahile. Prin istetime sau prin siretenie, Ulisse le-a dat o lectie de rezistenta la ispite iar aheii pe cea de a câstiga un razboi când sunt mai slabi decât adversarul. Trisând, adica. Aceste virtuti, aceste defecte intrate înca din antichitate în filozofia lor de viata i-au salvat pe greci câteva milenii. În vremurile grele de acum, ei au ramas isteti dar nu mai au virtutile lui Ulisse si, din pacate, triseaza nu pentru a câstiga un razboi ci pentru a se descurca în politica. Acum li se spune ca sunt în faliment. Lor, celor care au dat Europei temelia civilizatiei! Au ajuns sa fie pusi la zid cu o brutalitate care pe unii îi oripileaza. “Puneti-va o clipa în pielea grecilor, scrie ziaristul francez Nicolas Demorand de la “Libération”. Tara lor este în faliment. La G-20 de la Cannes sau Canossa (în greaca), primul lor ministru a fost convocat ca un lacheu de grupul franco-german; obligat sa faca antecamera doua ore lungi; acuzat de incapacitate în timpul unei conferinte de presa la care s-a jucat destinul tarii lui. Daca vrea sa faca un referendum, trebuie sa asculte ce i se dicteaza. Daca vrea bani, va trebui sa jure credinta celor care vor guverna în tara lui. Alternativa? Protectoratul sau rusinea. Nimeni nu stie cum va evolua criza europeana. Ea poate sa loveasca mâine Italia sau Spania, poimâine Franta aflate deja sub supraveghere. Care dintre aceste state ar accepta un astfel de tratament, o astfel de umilinta? Ce ar declara la televiziune în fata poporului lor, a cetatenilor, conducatorii alesi de acestia care nu mai conduc nimic? Murdara atmosfera în Europa. Periculoasa brutalitate intervenita în raporturile dintre state membre ale unei constructii politice care fusese creata tocmai pentru a depasi, prin acceptarea unui destin comun, relatiile internationale de tip vechi, marcate de dominarea defectuoasa a celor puternici asupra celor slabi. Salvarea Europei si a monedei euro, înca fara garantie, înca nesigura, are un pret prea mare: reînvierea formelor celor mai arhaice ale unei politicii de care – ne-am închipuit prea devreme – credeam ca ne-am debarasat. Sa ne punem, deci, pentru o clipa, în locul grecilor: (vom avea) cea mai buna pozitie pentru a contempla primele zguduiri ale visului european”. Am redat în întregime articolul intitulat “Brutalitate” publicat chiar în timpul reuniunii G-20 de la Cannes, organizata de Franta la începutul lui noiembrie 2011. As fi tentat sa consider exagerate vorbele ziaristului daca nu as fi citit severitatea de pe chipul presedintelui Sarkozy, amfitrionul reuniunii, când a amenintat de la tribuna: “Daca fixam o regula, aceasta trebuie respectata”. Vorbele veneau dupa ce îl tratase cu atât de putina curtoazie pe premierul unui stat suveran. Desigur, o regula convenita trebuie respectata. Ramâne conditia cooperarii chiar si în situatia acceptarii de bunavoie a limitarii suveranitatii. Iar Grecia a acceptat aceasta limitare. Atâta numai ca, chiar si în astfel de constrângeri, oricarui stat îi mai ramâne dreptul la opinie. Apoi mai trebuie vazute si calculate la rece responsabilitatile. Macar din prudenta. Grecia s-a îndatorat nu la bancile din Botswana ci la cele din Europa. Iar Europa avea toate mijloacele sa afle la timp, daca ar fi preocupat-o sincer, ce fac grecii cu banii împrumutati. Parisul, dar mai ales Berlinul, îsi arata cam târziu muschii si nu cu aceeasi îndârjire spre ambele tabere profitoare si vinovate.
Intrarea Greciei în zona euro, în 2001, s-a facut sub presiune politica renuntându-se, spun expertii, din nou prea târziu, la regulile de aur ale integrarii. Criza datoriilor a patruns în Europa tocmai prin Grecia cea socotita mai relaxata fata de rigoarea administrarii banilor comunitari. Nu toate cele 27 de state ale Uniunii Europene au fost admise în zona euro, ci numai 17, cele considerate pregatite pentru un proiect de elita al integrarii europene. Nu au facut fata toate cele 17. Deocamdata reprosurile cele mai mari sunt orientate spre Atena dar multe capitale sunt în vizor. Ramâne sa se schimbe regulile jocului. Sa fie introdus mai mult control. Adoptat dupa atâtea eforturi în 2009, Tratatul de la Lisabona pare sa redevina o reduta de luat cu asalt. Herman Van Rompuy, presedintele Consiliului European, a anuntat chiar în timpul reuniunii G-20 de la Cannes ca este în studiu o “modificare limitat” a Tratatului. Criza financiara a scos în lumina aberatiile de guvernare a Greciei dar acesteia i se pot adauga experientele noilor veniti în Uniunea Europeana care nu sunt întotdeauna pe masura visului lor. Au aparut reflexele de protectie din cauza tratamentului diferentiat la care s-au vazut supusi uneori. Circulatia fortei de munca nu se face în spatiul european comunitar asa cum scrie la carte. Cei care s-au trezit ca împart bucatele cu “saracii” nu sunt prea generosi. Imigrantii din Est sunt priviti cu ochi rai. Asa ca Rompuy are dreptate sa ceara unele modificari, fie si “limitate” ale Tratatului de la Lisabona. Chiar daca aceasta înseamna o recunoastere a esecului, visul european trebuie salvat. Pentru aceasta este nevoie de mai mult simt al istoriei. Generalul Charles de Gaulle a avut acest simt atunci când a considerat ca decolonizarea a pus capat puterii Frantei. Acum. Europa traieste un al doilea soc dupa cel produs de sfârsitul erei colonialismului. Criza financiara demonstreaza ca Europa de acum are dificultati sa se adapteze la “recompunerea noii lumi”, o lume a policentrismului. O dovedesc disputele surde declansate între Germania si Franta în nucleul dur al Uniunii Europene. Propunerile presedintelui Rompuy de “modificare limitata” a Tratatului gasesc Berlinul si Parisul pe pozitii diferite chiar în felul în care trateaza cazul particular al Greciei. Dar sa presupunem ca vor ajunge, ca de fiecare data, la pace, adica vor gasi calea unui compromis. Odata acceptat, actul modificarii va avea un serios potential de risc pentru ca totul trebuie trecut din nou prin aprobarea celor 27 de state membre. Faptul ca pentru ultimele doua valuri de aderare, din motive politice, s-a renuntat la criteriile riguroase de compatibilitate a integrarii poate fi socotit îndreptatit o eroare. Este numai o întâmplare ca ea a fost relevata brutal de criza mondiala financiara. Era clar pentru oricine ca egalizarea dezvoltarii statelor primite la sfârsitul procesului de extindere nu putea sa fie atinsa în timp scurt si nici pe deplin. Iar aceasta egalizare nu este un moft ci o conditie a functionarii institutiilor europene. De aici si acuza lui Sarkozy ca primirea Greciei în zona euro a fost o eroare. Prin culise ni se spune si noua, românilor, si altora, acelasi lucru când ni se vorbeste de aderarea la U.E. Va veni vremea sa ni se spuna si verde în fata. Dar a cui este vina? Cine este raspunzator de atentatul masiv la “rigoarea bugetara” pe care o invoca dl Rompuy pentru a motiva necesitatea revizuirii Tratatului de la Lisabona? În nici un caz nu numai coruptii din Grecia, România, Italia etc. Au partea lor de vina – cu siguranta, foarte mare – si cei care au corupt iar acestia nu se gasesc în Grecia, România, Italia etc., ci în acele state de unde vin cele mai multe critici si îngrijorari. Economia de piata nu trebuie sa scuteasca de moralitate pe investitori sau pe bancheri. Deficitul de democratie a condus la crearea acelui climat în care au putut sa se dezvolte marile escrocherii financiare, cu mult mai vinovate de criza decât usurinta cu care grecii au trait iluzia vietii usoare.

Stapânii din umbra ai lumii, adevaratii vinovati de criza, bancile adica, abia au acceptat sa scuteasca pe greci de o parte din datorii: 100 din 370 de miliarde de euro. Ele speculeaza în continuare în Spania, Portugalia, Irlanda, Italia si nici Franta nu pare sa fie la adapost. Solutia de recapitalizare a bancilor lovite prin speculatii pe seama statelor este un fel de a transfera povara datoriilor pe umerii nevoiasilor. Cinismul este mare. Aceeasi solutie este preferata si pentru alimentarea Fondului european de ajutor financiar pentru a ajunge la 1.000 de miliarde de euro. Dupa atâtea discutii, dupa atâtea dispute între Paris si Berlin, lumea constata ca aceasta mie de miliarde este, de fapt, o promisiune pe hârtie. Politicienii europeni fac diligente pe lânga China, altfel considerata comunista si cu totul irespectuoasa fata de drepturile omului, sa intervina cu împrumuturi sau cu investitii. Rusia este si ea curtata. Un analist occidental scria ca Uniunea Europeana ia masuri târziu, mai ales când intra în dificultate.

Când fixam o regula, spunea presedintele Sarkozy, ea trebuie respectata. Dar daca gresim si nu gândim prea bine regula cine plateste? Recunoscând îndreptatirea Parisului si a Berlinului de a pune conditii – pentru ca suporta cele mai mari greutati de iesire din criza –, în Occident au aparut politicieni, cum este cazul ministrului belgian al Finantelor care cer mai multa suplete din partea Germaniei si Frantei. El stie cum a fost creata zona euro pentru ca se afla în post de peste 12 ani, în ciuda tuturor crizelor de guvern din Belgia. Fara aceasta suplete nu poate fi accelerata constructia europeana. Dupa crearea zonei euro, speculatiile nu mai sunt îndreptate împotriva unei monede nationale ci împotriva unei monede europene unice. Efectele se raspândesc asupra unor state care îsi administreaza cu rigoare bugetele si economiile intrate într-un mecanism. Franta si Germania formeaza motorul acestui mecanism dar acest motor nu poate functiona singur. De aceea, considera ministrul belgian, cele doua tari trebuie sa faca proba unei flexibilitati politice pe masura.

Iata ca am ajuns sa contemplam cu tristete si visul european.

GEORGE APOSTOIU
sursa: revistacultura.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss