C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Ceţuri la Chişinău

chisinau-europaMirajul Europei stăruie cu forţă la Chişinău. Sîngeroasele evenimente din Ucraina l-au intensificat fără doar şi poate, indicînd putinţa unei “scurtături” către ţinta jinduită. Domină, se pare, în mediul dintre Prut şi Nistru o stare emoţională tulbure, analoagă celei pe care un adolescent o încearcă în faţa unui examen important, celei pe care un tînăr o încearcă în faţa unei căsătorii mult dorite, însă care n-ar putea fi contractată fără anume dificultăţi. Paşii către integrarea deplină care se succed reflectă o aparentă benevolenţă a destinului.

Mai întîi liberalizarea regimului de vize, care, în ochii unor comentatori locali, ar fi o realizare “uriaşă”. Birocraţia se rezumă acum la cerinţa unui aşa-zis paşaport biometric, cuprinzînd un cip cu datele personale, amprentele, grupa sangvină şi o fotografie digitală. Comod, simplu. Durata eliberării unui astfel de document modern, introdus pe continent ca o măsură de securitate antitero, e de 30 de zile, iar costul relativ redus, 700 de lei moldoveneşti, aproape de două ori mai puţin de cît trebuie să achite un cetăţean din România. Promiţător, nu-i aşa? Ţările Europei oferă însă un peisaj mozaicat. Unele sînt membre ale UE, dar nu şi ale spaţiului Schengen, altele invers.

Spre liniştea lor relativă, moldovenii care se îmbulzesc la obţinerea paşaportului biometric pot constata că singurele state în care n-ar putea pătrunde rămîn Marea Britanie şi Irlanda. Fiindcă veni vorba, să menţionăm şi suratele noastre continentale care nu sînt membre UE, dar al căror standard de viaţă nu s-ar zice că suferă dintr-o atare pricină. Fără maliţie, am putea spune: din contra! E vorba de Elveţia, Norvegia, Islanda, Liechtenstein. În fine! Însă necazurile moldovenilor cu inextingibil dor european abia acum îşi fac apariţia. Căci liberalizarea vizelor nu echivalează cu dreptul la muncă pe binecuvîntatul teritoriu UE sau al celorlalte ţări europene. Basarabenii vor avea dreptul să rămînă în acel spaţiu 90 de zile într-o jumătate de an, fără viză, şi atît. O asemenea limită e, fireşte, incompatibilă cu angajarea lor într-un job. Doritorii de-a munci în Europa ori de a-şi face acolo studiile vor avea prin urmare nevoie de viză. Aşa încît ceilalţi vor beneficia doar de regimul unor simpli vizitatori. Turişti de voie sau de nevoie, nu mai mult. Bunele intenţii ale celor cu pîinea şi cuţitul la UE sînt, după cum se vede, mărginite. În raport cu esenţa liberalizării, reprezentată de şansa de-a munci sau de-a studia în străinătate, paşapoartele biometrice nu schimbă mare lucru. E mai curînd un duş rece, menit a-i trezi la realitate pe cei interesaţi…

Ce realitate? Aceea că factorul politic al integrării în UE e dependent de factorul economic. UE nu e o instituţie de caritate pentru nimeni, urmărindu-şi propriile interese care nu pot deveni elastice spre a le satisface pe cele ale pretendenţilor la structurile sale. Avem a face cu un soi de castă ori de familie cu blazon, în rîndurile căreia nu e uşor să pătrunzi. E adevărat, progrese ale apropierii dintre Basarabia şi UE se înregistrează, însă nu trebuie pierdut din ochi caracterul lor deocamdată moderat, atenta drămuire a drepturilor visate pe care o conţine. Se apropie semnarea Acordului de Asociere şi Parteneriat Estic (s-a preconizat pentru sfîrşitul lunii mai 2014 sau pentru luna următoare). La 17 aprilie, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie prin care se recunoaşte dreptul Moldovei, Georgiei şi Ucrainei de-a solicita aderarea la UE. Dar aceasta s-ar prea putea să nu fie decît o faţadă onorabilă a unor rezerve pe care cei în cauză se cuvine a le conştientizeza, pentru a nu avea deziluzii. Deocamdată avem impresia că moldovenii nu izbutesc a risipi ceţurile unei euforii nu tocmai justificate. Naivitate sau calculepoliticeştiinavuabile? Foarte probabil şi una, şi alta. Pe de-o parte un optimism elementar al omului de pe stradă, atîta amar de vreme dezinformat, manipulat, frustrat, şi pe de alta jocul cîrmuitorilor săi care speră într-o nouă conjunctură pentru ei profitabilă între mecanismele economice şi cele politice. Joc trecînd peste capetele mulţimii înfierbîntate de legitima dorinţă a unui trai mai bun. Spre a nu mai vorbi de cele ale tinerilor insuflaţi de idealul unionist, priviţi acum ca nişte lunatici. Ne grăbim a închide, ruşinaţi, umbrela simţămîntului unităţii naţionale, în timp ce afară plouă încă puternic.

Recent, un articol din Nouvel Observateur afirma că Ucraina nu e totuna cu Cehoslovacia şi că Geneva nu e totuna cu München. Altfel zis că nimeni din Occident nu-i va lua apărarea Ucrainei decît în marginile unui protocol cu substrat pragmatic, care nu va impieta asupra relaţiilor cu Rusia, cu o solidă, inalienabilă bază economică. Un al treilea război mondial, ce copilărie! N-am putea neglija împrejurarea că înalta diplomaţie occidentală a avut cîteva manifestări în sprijinul Moldovei. Ministrul de Externe al Germaniei, Frank-Walter Streinmeier, şi cel al Franţei, Laurent Fabius, au poposit la Chişinău, de unde au lansat declaraţii condescendente. Nu fără un echivoc definitoriu. Sub eleganţa vorbelor, se poate lesne percepe o dezangajare de fond. Un gest al spălării pe mîini. Chestionat asupra faptului capital dacă orizontul de aderare a Moldovei la UE este justificat, Steinmeier a fost de părere că “răspunsul nu se află în capitalele Uniunii Europene”. Adăugînd: “Acesta nu este un joc geostrategic între Vest şi Est, între Uniunea Europeană şi Rusia. Cred că este o părere falsă că ambele părţi ar încerca să tragă ţările de o parte sau alta”. Explicaţie al cărei subtext e limpede. Germania ar prefera ca Moldova să rămînă un fel de zonă tampon între UE şi Rusia, ale cărei interese se cuvin în orice caz respectate. Iar Martin Schäfer, purtătorul de cuvînt al Ministerului de Externe de la Berlin, coroborîndu-l pe compatriotul d-sale, a afirmat neted că “în prezent nu există o majoritate în cadrul UE care să susţină extinderea comunităţii – iar ce va aduce viitorul nu se poate spune”. Susţinînd că tot ce s-ar putea face e o soluţie mediană, un compromis: “Acordul de Asociere şi Parteneriatul Estic s-au dorit tocmai o alternativă atractivă pentru cele două state ex-sovietice. Nu s-a pus problema creării unui orizont de aşteptare privind admiterea în Uniunea Europeană”. Aşadar o simplă “alternativă”, cu sensul unei neutralităţi, iar nu o căsătorie cu Occidentul ce n-ar putea fi decît una morganatică. Şi mai există o chestiune acută pe agenda Moldovei, statutul Transnistriei. Ministat autoproclamat în sînul Republicii Moldova, sub revoluţionarul stindard cu secera şi ciocanul, la umbra oneroasă a unei statui a lui Lenin, cu alură neclintită, girat de prezenţa trupelor ruseşti, acesta e unul din şirul fenomenelor care se cheamă, în limbaj geopolitic, conflicte îngheţate. Cum s-ar putea… dezgheţa? Ministrul de Externe francez dă o indicaţie cinică: “Moldova trebuie să ajungă la soluţionarea conflictului transnistrean rămînînd parteneră cu Rusia. Pentru Moldova acest lucru este foarte important, deoarece noi nu vrem să se creeze noi bariere pe continentul european”. Dar cum s-ar pune în aplicare aşa ceva? Cînd tocmai prezenţa Rusiei în formatul 5 + 2 are un drept de veto? Cu alte cuvinte, frazeologia în cauză nu e decît o perdea pentru a ascunde intenţia unui statu quo. Constituie cumva o exagerare atitudinea sceptică, fie şi, într-un asemenea context, eurosceptică?

Adevărul este că, la ceasul de faţă, se poate vorbi de un anume clivaj sub raport economic între UE şi SUA. Capitalul dictează comportările politice. Muzica banului dă tonul. Dacă Statele Unite au un total de afaceri cu Rusia estimat la 29 miliarde euro, Uniunea Europeană urcă acest total la peste 350 miliarde euro. De unde intenţia marilor puteri europene de-a menaja Rusia în fapt, în pofida unei retorici incriminatoare, avivată pe fundalul conflictului ucrainian. Ce se întîmplă la Chişinău? Potrivit zicalei cînd doi se ceartă al treilea cîştigă, clasa politică încearcă a cîştiga nu doar timp, ci şi avantaje, în contul temporizării unor opţiuni decise. Premierul Iurie Leancă nu e decît un caracteristic exponent al mentalităţii politicienilor indigeni care poftesc mai presus de orice să rămînă la putere, consolidîndu-şi puterea printr-o textură de raporturi convenabile atît cu Vestul cît şi cu Estul. Unirea Basarabiei cu România e ca o insectă în ochii acestor inşi dornici de-a păşi în continuare pe covorul roşu al cîrmuitorilor de stat. În cogitaţia lor, reîntoarcerea părţii de răsărit a Moldovei la patria mamă nu e decît un mit depreciat, fără acoperirea vreunui criteriu în sfera jocurilor de putere sau al cîştigului mercantil ce i-ar putea tenta… Şi totuşi, şi totuşi, unindu-se cu România, aşa cum Germania de Est s-a unit cu RFG, fără fasoanele unei complicate strategii preparative, mai toate problemele amintite mai sus care grevează asupra Basarabiei oare nu s-ar rezolva de la sine? Să fie egoismul unui grup de politicieni şi afacerişti mai puternic decît logica istoriei, decît bunul simţ? Să nu vedem, încă o dată, pădurea din cauza copacilor? Vai, se pare că aşa e!

Autor: Gheorghe Grigurcu

Sursa: Cotidianul

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss