De câteva zile circulă știrea potrivit căreia Turcia ar fi închis strâmtorile (Bosfor și Dardanele) astfel încât traficul navelor militare ale Rusiei din Marea Neagră în Mediterana și invers ar fi fost întrerupt. Pe cât de persistentă informația pe atât de absente comentariile. Să fie asta pentru că informația este falsă sau pentru că decriptarea ei arată destrămarea totală a unei ordini pe care mulți o socoteau nu doar eternă ci și sacră?
Regimul de drept internațional al strâmtorilor Mării Negre este vechi de aproape optzeci de ani. El a fost stabilit în 1936 prin Convenția de la Montreaux (unul dintre negociatorii căreia a fost însuși Nicolae Titulescu). Potrivit Convenției, Turcia obținea recunoașterea controlului suveran asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele, în condițiile asumării unor obligații referitoare la gestiunea traficului în așa fel încât să fie garantate atât libertatea comerțului, cât și echilibrul de forțe în Marea Neagră, în primul rând între riverani iar apoi între aceștia și puterile neriverane. Limitarea tonajului și categoriilor de nave militare ale statelor neriverane care pot intra în Marea Neagră, precum și a duratei de sejur a acestora, era menită a oferi securitate riveranilor. În schimb, aceștia puteau ieși nestingherit în Mediterana, cu condiția respectării unor reguli de marș.
În afara Turciei, reglementarea profita în primul rând Rusiei, ca putere regională și globală, care astfel scăpa de orice concurență reală în bazinul pontic, fără a se vedea închisă acolo. De aceea, după intrarea României și Bulgariei în NATO, Moscova s-a opus modificării amintitei Convenții. Că rușii nu doreau să se întâlnească în Marea Neagră față în față cu americanii, era firesc. De gândit trebuia să dea însă faptul că nici Turcia nu a dorit revizuirea statutului strâmtorilor chiar dacă între timp devenise membru NATO și unul dintre cei mai importanți aliați ai SUA. Cămașa otomană era mai aproape decât vestonul yankeu.
Potrivit Convenției de la Montreaux, libertatea de tranzit a navelor de război prin strâmtori este reglementată diferit după cum ea are loc pe timp de pace sau pe timp de război iar în cazul din urmă, după cum Turcia este neutră sau beligerantă sau în pericol iminent de a intra în război sau se consideră amenințată. În cele trei cazuri din urmă (beligeranță, pericol, amenințare) trecerea navelor militare este complet la discreția autorităților turcești în timp ce navele comerciale pot circula sub un anume control și cu anumite restricții. Ca urmare a unui amendament intervenit în 1982, Turcia a obținut permisiunea de a închide circulația prin strâmtori, indiferent dacă este pace sau război. O interpretare cu bună-credință a acestui amendament, după părerea mea, îngăduie interzicerea traficului pe timp de pace doar pentru rațiuni ținând de protecția mediului și de evitarea sau administrarea unor catastrofe naturale.
Revenind la situația actuală, dacă închiderea strâmtorilor este reală și efectivă (ceea ce se confirmă a fi cazul pentru navele de război rusești), înseamnă că Turcia se află în război sau se simte amenințată. Fiind membru NATO (ca și România), să însemne asta oare că întreaga alianță este în război sau amenințată? În război cu cine? Amenințată cu războiul de către cine?
Cu privire la inamic, doar două răspunsuri alternative sunt posibile, la o primă vedere: Statul Islamic (ISIS) sau Rusia.
Desigur Turcia, inclusiv pentru rațiuni de politică internă, este oficial ostilă terorismului. Teoretic, deci, se află pe poziții de ostilitate față de ISIS.
Nu este mai puțin adevărat însă că – dincolo de acuzele ruse privind interese turcești legate de tranzacții ilegale cu petrol sirian și irakian exploatat de grupările teroriste și livrat pe piața neagră, care rămân a fi dovedite – Ankara vede în ISIS expresia sintetică, fie ea și radicală, a disperării în care lumea arabo-musulmană a fost împinsă de eșecul său istoric imputabil politicii occidentale euro-atlantice. O lume arabo-musulmană în care Turcia este liderul tradițional și natural. Ambiguitatea cu care Turcia a reacționat față de recentele atacuri teroriste din Franța (considerate ca fiind mai degrabă pretexte pe care Occidentul și le oferă pentru a-i lovi pe adepții Islamului), rezerva cu care participat la efortul internațional de neutralizare a ISIS (bombardându-i mai degrabă pe kurzi decât gherilele fundamentaliste), ostilitatea aproape fățișă cu care a tratat intervenția rusă împotriva pozițiilor teroriste din Siria (doborârea avionului rus care, în cel mai rău caz, a intrat pentru câteva secunde în spațiul aerian turc), toate indică faptul că nu fidelii lui Alah sunt cei de care turcii se simt amenințați și cu care cheamă NATO să se războiască. Oricum ISIS nu are (deocamdată) o flotă care să tranziteze Bosforul și Dardanelele iar blocarea tranzitului flotei ruse spre Mediterana, profită ISIS.
Rămâne, deci, varianta rusească. Cu câteva zile în urmă, Turcia încercase să facă din incidentul, accidentul sau provocarea (depinde cum privești lucrurile) doborârii bombardierului rus care – s-a zis fără a fi fost dovedit dincolo de orice dubiu – îi violase teritoriul, un casus foederis apt a pune în mișcare mecanismul articolului 5 al Tratatului de la Washington. Deși, potrivit respectivului articol, pentru ca statele membre ale NATO să se considere agresate și să reacționeze adecvat, era nevoie ca unul dintre ele să fie atacat, în timp ce în speță singurul lucru cert era că avionul rus fusese doborât de turci iar nu invers pe teritoriul sirian, aliații au zăngănit armele în fața microfoanelor presei. Nu mai mult, însă, de atât. Dimpotrivă. Franța s-a alăturat pe față Rusiei în lupta împotriva ISIS. Germania vrea și ea acum să trimită trupe în bătălia cu Sudul islamic radical. Pe deasupra tuturor se multiplică semnele prin care SUA însele realizează (mai degrabă își consolidează) antanta cu Rusia, dându-i acesteia mână liberă în confruntarea cu fundamentalismul dar și cu neo-otomanismul din Orientul Mijlociu; probabil inclusiv la schimb cu mâna liberă pe care o va cere în Marea Chinei.
Ideea închiderii strâmtorilor Mării Negre – efectivă sau nu – reprezintă, în acest context, o mișcare unilaterală de ultimă instanță cu caracter de test, prin care Turcia, practic abandonată de vechii aliați, speră, probabil, că NATO va fi împins la o acțiune comună împotriva unui inamic comun – Rusia. Pentru liderul NATO – America – și cu atât mai mult pentru aliații vest-europeni, acesta este însă un „inamic prea îndepărtat” de interesele lor geo-strategice. Sub presiunea acestor interese, pentru prima oară de la înființarea sa NATO rămâne corigent la examenul solidarității. Într-o lume diferită de cea în care NATO a văzut lumina zilei, se reconfirmă faptul că agresiunea și agresorul se definesc în funcție de interesele participanților la jocul de șah geopolitic iar nu în funcție de reguli și principii abstracte.
Ceea ce se va întâmpla de aici încolo cu NATO și mai ales cu relația dintre NATO și Turcia, rămâne de văzut. Cert este că în războiul mondial în curs de desfășurare – acesta a început deja de o vreme, acum fiind vorba doar de clarificarea liniilor de demarcație dintre tabere – fiecare participant își va strânge atuurile necesare pentru a impune la urmă modelul păcii.
Pentru Europa occidentală, tradiția spune că a dorit totdeauna o Europă centrală cât mai fragmentată pentru a putea ajunge cât mai ușor la o tranzacție geo-politică cu Rusia, în favoarea echilibrului de putere european. SUA, însă, tot mai dezamăgite de aliații vest-europeni, vor acționa de acum, probabil, pentru reîntărirea statalității în chiar această Europă centrală și Orientală (unde, desigur, pe termen scurt și mediu problema ucraineană va fi pusă la frigider și dată uitării), astfel încât națiunile de aici să limiteze eventualele tendințe imperiale ale Rusiei. Ceea ce s-a stricat pentru a se elimina opoziția față de Vest, se va dori refăcut pentru a se întări opoziția față de Est. Aceasta ca o garanție logică pentru menținerea echilibrelor globale. Cât despre Rusia, de obicei, atunci când s-a aflat în confruntare cu Turcia, ea a făcut „oferte de nerefuzat” țărilor din estul și sud-estul european. Oferte parțial uitate după victorie.
Unde va fi România în acest război? Aliat al Turciei cu o retorică rusosceptică adesea radicală, în parteneriat strategic cu SUA și relații de cooperare rece cu Germania, membru cu drepturi depline într-o alianță defensivă euro-atlantică în criză de solidaritate, care își reconsideră geometria, și membru de rang secund într-o cvasi-federație europeană în criză de identitate, care își regândește obiectivele, ce să facă mai întâi? La această întrebare este greu de dat un răspuns scurt. Putem oferi doar un criteriu pentru orientarea răspunsului: România trebuie să își refacă urgent coeziunea și coerența națională; de aceea va trebui să meargă cu cei care îi oferă resursele și garanțiile necesare refacerii ei ca stat suveran și independent.
Autor: Adrian Severin
Sursa: Adrian Severin
Adauga comentariu