Analize și opinii

Aderarea ca proiect de țară

E neadevărat că nu avem proiect de țară.



Din 1989 încoace proiectul nostru de țară a fost constant aderarea/integrarea la ceva.

Mai întâi am dorit să aderăm la Consiliul Europei, apoi la Grupul de la Vișegrad, care ne-a dat papucii, apoi la Uniunea Europeană și la NATO.

Aderarea la UE și la NATO a fost singura temă care a întrunit acordul tuturor: de la extrema dreaptă la extrema stângă, trecând prin toate culorile politice, România a știut ce vrea: să adere la UE și la NATO.

Am mers până la exagerări: cred că suntem țara europeană cu cele mai multe steaguri UE utilizate. Nu e instituție care să nu arboreze la orice tricolor și un steag UE, ceea ce ne face cumva unici, prin raport cu țările din Occident, unde prezența simbolurilor UE este mult mai discretă.

Ce să mai vorbim de steagul NATO, care la un moment dat ajunsese să fluture chiar și prin gări și halte feroviare, ca semn al angajamentului nostru euro-atlantic…

Aderând la UE și la NATO se putea spune că am rămas în criză de proiect de țară. Dar am găsit alte aderări cărora să ne dedicăm cu o speranță vrednică de așteptarea lui Mesia. Acum vrem să aderăm la zona Schengen și la zona Euro.

Și atunci când ni se spune politicos, dar direct, că zona Schengen nu doar că nu e pentru noi, ci nu mai e funcționabilă, sărim cu fluturatul speranței că vom ajunge în zona Euro. Când zona Euro se mai scutură, ne întoarcem privirile rugătoare spre cei care ne pot măcar promite că, într-un timp nedefinit, vom intra în Schengen… Și tot așa.

Autor: Bogdan Duca

Sursa: Bogdan Duca Blog