C O N T R A P R O P A G A N D Ă

CUM A FOST ŞI CUM POATE FI CONDUSĂ ROMÂNIA. Partidele politice post-decembriste şi falsa democraţie: politica de clan şi trădarea României

romania-1Momentul Decembrie 1989 a reprezentat nu atât descătuşarea unor energii populare, izvorâte din dorinţa cvasi-generală de a termina definitiv cu mizeria şi teroarea instaurate de dictatura lui Ceauşescu, cât a fost prilejul (după unii martori şi analişti, un prilej pregătit în cheie conspirativă, de lovitură de stat) pentru eşaloanele II şi III din PCR şi Securitate de a prelua controlul asupra statului şi societăţii româneşti. Să rememorăm, fără pretenţia de a cuprinde întreg adevărul trist al acestor mai mult de două decenii de trădare naţională, principalele etape ale procesului post-decembrist de disoluţie a Naţiunii Române şi Statului Român.

La începutul anilor 90, în ceea ce putem numi ”Epoca de Aur a regimului Ion Iliescu” (”de aur” pentru el şi acoliţii acestuia, bineînţeles!), în marele marasm al minciunii şi manipulării iniţiat, controlat cu abilitate de foşti înalţi activişti PCR, ex-ofiţeri şi agenţi ai Securităţii (răspândiţi în toate structurile statului şi societăţii, în ministere, companii economice de stat, Armată, culte religioase etc.), regrupaţi oficial în Frontul Salvării Naţionale, s-a purtat o mare şi decisivă bătălie pe care, din nefericire pentru Naţiunea Română, a câştigat-o tabăra partizanilor aservirii interesului naţional (oricum, pervertit, putem spune chiar trădat de Ceauşescu) în beneficiul unor grupuri oculte de interese controlate în ţară de mafia politico-economică formată din cei mai sus amintiţi, iar din exterior, de mari puteri politice, economice şi militare cu insterese geostrategice în România.

Bătălia a fost purtată împotriva susţinătorilor renaşterii partidelor istorice şi revenirii Majestăţii Sale Regele Mihai I în fruntea ţării – studenţi, intelectuali, preoţi, foşti deţinuţi politici etc. Regele a fost umilit de aparatul de securitate al lui Ion Iliescu, a fost alungat pentru a doua oară din ţară, cu o duritate specifică doar dictaturilor sud-americane. Influenţa monarhiştilor a scăzut permanent, în isteria anti-monarhistă lansată de oficine de presă subvenţionate de FSN (”Vine Regele cu moşierii şi patronii să ne ia pământurile şi fabricile!”) şi în condiţiile în care, prin 91-94, dacă te declarai monarhist sau susţinător al vreunui partid istoric, riscai o bătaie proletară soră cu moartea de la muncitorii nespălaţi la trup, dar spălaţi la creier ai lui ”Noi muncim, noi nu gândim!”. Teritoriul de luptă cel mai important nu a fost Piaţa Universităţii (a cărei imagine apare în memorie atunci când ne gândim la mineriade şi la excesele anti-româneşti şi anti-democratice comise de regimul Iliescu), deşi este un loc cu putere de simbol pentru eforturile de instaurare a unei democraţii reale în ţară depuse de partidele istorice, de societatea civilă şi mişcarea monarhistă în anii 90, loc stropit cu sângele studenţilor şi intelectualilor bătuţi până la mutilare de minerii lui Miron Cozma.

Bătălia pentru (re)naşterea unei clase politice româneşti liberă de influenţele ex-PCR şi ale ex-Securităţii a fost pierdută în interiorul partidelor politice istorice, al societăţii civile şi în cabinetele ministeriale. Ion Iliescu şi camarila sa au folosit un mecanism pe cât de diabolic, pe atât de eficient, pentru a compromite reformarea, exorcizarea vieţii politice româneşti şi democratizarea societăţii noastre. Tensiuni şi sciziuni provocate în interiorul partidelor istorice, dosare de securitate trunchiate, aruncate pe piaţă pentru compromiterea liderilor opoziţiei, felurite alte acţiuni de manipulare au fost dublate de măsuri economice menite pe de o parte, să amorţească reacţia maselor de salariaţi (trimiterea acasă cu lunile a salariaţilor agenţilor economici de stat, dar cu plata a 75% din salariu, încurajându-se lenea şi dependenţa de statul paternalist, compromiterea mişcării sindicale prin coruperea liderilor, prin politizarea şi subordonarea sindicatelor faţă de interesul de partid, susţinerea de la bugetul statului a întreprinderilor de stat nerentabile ori căpuşate de firmele private ale celor din conducerea lor, dezvoltarea unei birocraţii administrative plătită din bani publici, printr-o creştere a ei cantitativă, defel calitativă, supusă doar logicii sinecurilor de partid etc.), iar pe de altă parte, să favorizeze apariţia unei clase sociale formată din capitalişti obedienţi partidului, finanţatori şantajabili ai campaniilor electorale şi parteneri discreţi la jefuirea bugetului de stat (vezi, de exemplu, celebra, ipocrita şi anti-naţionala metodă MEBO de privatizare şi activitatea anti-naţională a Fondului Proprietăţii de Stat care au permis înstrăinarea celor mai importante industrii ale ţării în mâinile mafiei de partid ori acordarea de credite neperformante pe criterii de clientelă politică de căte bănci cu capital de stat, precum BRCE-Bancorex, care a sfârşit prin a fi devalizată).

Paradoxal, însă, puternicul şi aparent invincibilul regim Iliescu suferă o înfrângere severă în alegerile din 1996 şi CDR ajunge la guvernare. Bucuria multor români, care au dansat în pieţele oraşelor pentru a sărbători victoria CDR, se va transforma rapid în dezamăgire, iar mai apoi, în lehamite. De fapt, regimul Emil Constantinescu este cântecul de lebădă al partidelor istorice. Preşedintele Constantinescu, lider şi simbol al CDR, este învins nu atât de ”mafia gulerelor albe” din ministere şi direcţii publice (unde CDR a fost incapabilă să lanseze reforma, cei 15.000 de specialişti promişi în campania electorală lipsind la apel), cât de o mafie naţională, extrem de bine organizată, formată aproape conspirativ din politicieni ai PDSR, baroni locali (finanţatori şi deopotrivă, beneficiari ai PDSR), oameni de presă (mercenari ai PDSR) şi diferiţi factori de influenţă din unele instituţii ale statului pe care CDR şi Preşedintele Constantinescu nu au reuşit vreodată, cu adevărat, să le supună controlului Parlamentului şi Guvernului. Nu în ultimul rând, trebuie amintit şi rolul toxic, extrem de nociv pe care l-a avut Partidul Democrat (aliat al CDR la guvernare), prin vârful de lance Traian Băsescu (pe atunci ministru al transporturilor şi autor moral al căderii guvernului Victor Ciorbea!), la eşecul regimului Emil Constantinescu şi implict, la spulberarea oricărei speranţe că partidele istorice pot avea un rol determinant în reformarea morală a vieţii politice din România.

Dispariţia, aproape la propriu, a partidelor istorice de pe scena politică românească (PNL şi PNŢ din prezent sunt orice, numai partide istorice nu!), a oferit spaţiu de manevră confruntărilor dintre cele două aripi ale fostului FSN, anume gruparea PDSR/PSD (formată din ucenicii în costume social-democrate ai ”Tătucului” Ion Iliescu) şi gruparea FSN-PD (constituită din reformiştii susţinători ai capitalismului de partid, conduşi din 2001, cu mână fermă, de Traian Băsescu şi camarila acestuia).

Guvernarea Adrian Năstase, instaurată după dezastrul CDR, deschide o nouă pagină întunecată în istoria recentă a Marii Trădări Naţionale post-decembriste. Răsfoind statisticile şi presa acestei perioade, observăm, alături de corupţie, de jefuirea bugetului statului, cum fenomenul înfeudării resurselor naţionale către multinaţionale sau puteri străine se accelerează, se realizează de acum la lumina zilei, sub pretexte de tipul ”aşa vrea UE”, ”este necesar procesului de aderare la UE” etc. Sunt privatizate mari întreprinderi de stat, sub lozinca salvării de la faliment, dar în fond, la presiunea unor interese private străine şi anti-naţionale (ca exemplu, Combinatul SIDEX este vândut cu doar 70 de milioane de USD, demers aparent salvator, în condiţiile în care firmele-căpuşă de partid provocau pierderi de 1 milion USD pe zi; după un an de la privatizare, combinatul este pe profit, profit cel puţin egal cu pierderile pe care le provoca anterior bugetului de stat, dar care profit intră nu în visteria Naţiunii Române, ci în conturile lui Mitaal Steel, altfel spus banii pleacă peste hotarele ţării, nimic schimbat faţă de situaţia anterioară, doar buzunarul destinatar). Apar ”băieţii deştepţi” din energie (”băieţi” care au fost preluaţi apoi de aproape toate guvernările, ca finanţatori de partid şi asociaţi la jefuirea acestei importante resurse naţionale care este energia), se adoptă cadrul legislativ care permite apariţia ”pensiilor nesimţite”, iar ca ”bomboană pe coliva” jafului, în 2004 guvernul Adrian Năstase va semna contractul de realizare a Autostrăzii Transilvania cu compania americană Bechtel, cea mai scumpă inexistentă autostradă din istorie, bani de la bugetul naţional pentru satisfacerea intereselor americane în România.

Degradarea democraţiei, atâta câtă exista în România începutului anilor 2000, presiunile venite din partea unor forţe externe, care nu mai vedeau în guvernarea Adrian Năstase/PSD decât un instrument epuizat, nefolositor, au determinat o regrupare spectaculoasă a Opoziţiei. Într-o alianţă contra naturii (identică cu ceea ce azi numim USL), Partidul Democrat al lui Traian Băsescu formează împreună cu Partidul Naţional Liberal al lui Tăriceanu (controlat, în fapt, de magnatul Dinu Patriciu) ceea ce s-a numit Alianţa ”Dreptate şi Adevăr”. Victoria Alianţei D.A. şi alegerea lui Traian Băsescu ca Preşedinte al Republicii, reprezintă începutul ultimei etape a fenomenului post-decembrist de înrobire a Naţiunii Române şi de privatizare a Statului Român în folosul clanurilor de partid.

20 decembrie 2004, data la care Traian Băsescu îşi începe primul mandat ca preşedinte al Republicii, reprezintă momentul de la care istoria vieţii politice româneşti se scrie fatal şi degradant sub semnătura, mai mult sau mai puţin vizibilă, a acestui fost căpitan de vapor, unul dintre cei mai abili şi poate cel mai puternic (nu în sensul democraţiei şi interesului naţional, ci al tradiţiilor fanariote trădătoare) şef al Statului Român de la Nicolae Ceauşescu încoace.

Această ultimă parte a istoriei postdecembriste o ştim cel mai bine (la nivel de memorie personală) şi deopotrivă, o cunoaştem cel mai puţin (ca surse documentare, ca dovezi directe despre trădările succesive ale interesului naţional), astfel că ne rămân la îndemână doar efectele (atâtea câte sunt vizibile imediat şi incontestabil) asupra vieţii de zi cu zi a Naţiunii Române. Nu insistăm în detalii, spunem doar că forţele au rămas cele ştiute, câteva clanuri de politicieni fără scrupul care se luptă pentru a deţine puterea discreţională asupra Ţara, animaţi nu de sentimentul datoriei naţionale ori al loialităţii faţă de statul român şi naţiune, ci doar de lăcomia după avere nemuncită şi putere cvasi-totalitară asupra semenilor. România este în prezent mai mult ca oricând în istoria ei, un teritoriu deschis pentru colonizare şi pentru intervenţii străine anti-naţionale distrugătoare, ca efect ultim şi devastator al trădării comise de clasa politică.

Sintetizând, se poate afirma că politica de clan promovată de partidele politice din România post-decembristă (este tot mai dificil să le numim ”româneşti”, dată fiind trădarea comisă faţă de interesul naţional) se caracterizează prin mai multe linii de forţă (cu menţiunea că lucrează complementar şi concertat împotriva interesului naţional, fără a se putea afirma că există vreo ierarhie a acestora).

Cea dintâi şi cea mai importantă este exprimată de procesul de privatizare a Statului Român, prin aceasta înţelegând subordonarea instituţiilor şi resurselor statului intereselor unor grupuri private cu interese contrare, inclusiv ilegale, celor ale Naţiunii şi Statului. Din acest proces de privatizare a statului au rezultat fenomene precum corupţia din administraţia publică, distrugerea economiei româneşti, prin privatizări ilegale, anti-naţionale, cedarea resurselor naturale româneşti unor forţe externe, în condiţii absolut dezavantajoase pentru statul român etc.

O a doua forţă nocivă a fost aceea a deteriorării permanente a nivelului de educaţie şi sănătate a naţiunii române. Sistemul de educaţie a fost politizat, actul de educaţie şi baza lui materială au fost deteriorate permanent, calitativ şi cantitativ, universităţile româneşti au fost politizate şi aşezate sub controlul unor clanuri corupte şi incompetente, sistemul de sănătate a fost politizat şi aproape distrus, sub pretextele ”moderinzării” ori ”armonizării la legislaţia europeană”. Rezultatele sunt ştiute: sute de mii de elevi şi studenţi cu un nivel de cunoştiinţe scăzut, inutili pentru propria persoană şi pentru societate, exodul tinerilor capabili, fie studenţi, fie profesori universitari, ingineri, informaticieni, medici etc. în Occident. Românii au acceptat să se transforme treptat într-o masă de liberţi semi-analfabeţi, fără vreo viziune morală asupra vieţii, fără vreun gând de a-şi redobândi demnitatea naţională.

Acţiunea în complementaritate a acestor două forţe se exprimă şi prin determinarea/obligarea românior de a părăsi ţara şi a se strămuta economic, aşa-numitul fenomen al migrării economice. Aproximativ trei milioane de români au emigrat din cauza sărăciei din ţară şi sunt într-un lent, dar ireversibil proces de de abandonare a diferitelor caracteristici naţionale (limba, tradiţiile, poate chiar şi credinţa). Fiinţa Naţiunii Române pierde sânge şi suflet, se epuizează în fiecare deceniu, inclusiv sub aspect demografic (a se vedea regresul numeric al Naţiunii Române în statisticile recensămintelor operate după Decembrie 1989).

O a treia forţă toxică se exprimă prin permanenta imixtiune a puterilor politice, militare şi economice străine în viaţa Statului Român şi a Naţiunii noastre. Procesul de aderare a României la NATO şi UE a fost marcat, fundamental, de subordonarea interesului naţional faţă de interese străine. Statul român este membru cu drepturi depline şi egale în aceste două entităţi supra-statale doar pe hârtia tratatelor şi acordurilor internaţionale semnate. Realitatea este aceea a compromisului grav în detrimentul interesului naţional. Oferim foarte mult (ca resurse şi ca renunţare la demnitatea naţională) acestor entităţi supra-statale şi primim infinit mai puţin în schimb.

Stat de mâna a doua, poate chiar a treia, în UE şi NATO, România nu a înregistrat, deocamdată, decât beneficii teoretice (apartenenţa la un spaţiu de securitate militară garantată, membră în marea familie eurpeană etc.), căci în practică, viaţa cetăţeanului român este lipsită de orizontul unui ”mai bine” material şi spiritual imediat şi previzibil.

O a patra forţă distructivă, poate cea mai periculoasă, se exprimă prin diluarea valorilor spirituale naţionale şi importul unor valori străine spiritualităţii româneşti. Înţelegem prin fenomenul de diluare a spiritualităţii naţionale acele căderi mai mari sau mai puţin mari de la perceptele morale ale Credinţei Creştin-Ortodoxe. În date statistice acest fenomen se exprimă prin informaţii precum: România – locul 5 în UE şi 6 în lume la avorturi comise la cerere, România – locul 1 în Europa la fete minore rămase însărcinate ori România – locul 1 la corupţie în UE etc. O mare parte din responsabilitate pentru acest fenomen de degradare a vieţii morale a Naţiunii Române (care fenomen exprimă de fapt încălcarea gravă a poruncilor dumnezeieşti vechi şi nou testamentare) o are clerul ortodox. Eu sunt preot al Bisericii Ortodoxe Române şi cunosc destul de bine atât virtuţile preoţimii noastre (sunt împotriva oricărei generalizări, mai ales aceleia care vrea să inducă imaginea unui cler decăzut şi iremediabil rătăcit!), cât şi căderile. Dacă în parohii, prin spitale, în unităţi militare ori în mânăstiri se pot găsi mulţi preoţi, monahi şi monahii care slujesc curat, loial şi cu asumarea stării de jertfă credinţa noastră în Hristos, în administraţia bisericească şi în învăţământul teologic nu aflăm o suficientă voinţă de a transforma societatea românească după chipul Bisericii, iar nu Biserica după chipul lumii.

Dimpotrivă, relaţia post-decembristă a administraţiei bisericeşti cu statul şi cu societatea românească a fost şi este marcată de o neutralitate faţă de vremelnicii şi nemerituoşii stăpâni ai Ţării, cu mult mai binevoitoare decât îngăduie Canoanele Bisericii Ortodoxe. Lipsită de glasul profetic, care se face auzit mai mult dinspre curajoasele organizaţii neguvernamentale creştin-ortodoxe şi prin predica unor preoţi şi călugări mai puţin timoraţi de oarba disciplină administrativă bisericească, decât de la înălţimea scaunelor eparhiale, Biserica este supusă pe de o parte, unor puternice atacuri venite din partea ateilor şi pan-europenilor păgâni, iar pe de altă parte, unei deteriorări tot mai accentuate a imaginii şi influenţei sale în societate.

Succesul accesării de fonduri europene pentru diferite proiecte sociale (multe dintre acestea însă enclavizate în centre sociale moderne, fără contacte directe şi eficiente cu viaţa şi sărăcia parohiilor), ofensiva construirii de biserici şi mânăstiri, proiectul unei mari (unii ar spune prea mari) Catedrale Naţionale, nu pot compensa tăcerea, uneori parcă vinovată, alteori parcă de complicitate, a cvasi-majorităţii clerului ortodox în faţa degenerării şi rătăcirii spirituale a Naţiunii Române.

Tăcerea sau rostirea doar în şoaptă a Învăţăturii lui Hristos din partea clerului ortodox a permis importul unor valori străine spiritualităţii noastre, precum conceptul secular al separării totale a Bisericii de Stat (nu doar sub aspectul relaţiei financiare, care este discutabil şi care ar putea genera eventuale efecte benefice pentru independenţa reală a Bisericii, ci mai ales din perspectiva exilării actului de credinţă exclusiv în spaţiul privat, prin eliminarea definitivă şi totală a credinţei din spaţiul public) ori comportamentele considerate imorale de Credinţa Creştin-Ortodoxă, dar promovate acum ca fiind parte a moralei publice, a firescului general acceptat (cazul homosexualităţii, a căsătoriei homosexuale, dar şi ideea că prostituţia trebuie oficializată ca profesie ori că drogurile uşoare pot deveni marfă legală).

Recentele reacţii ale Patriarhiei, în contextul aşa-zisei dezbateri privind viitoarea Constituţie, în apărarea familiei creştine au fost destul de tardive şi mai ales, au fost fără efect (Comisia pentru revizuire a acceptat iniţial propunere Bisericii, dar ulterior a revenit şi a respins amendamentul care definea corect familia ca formată din bărbat şi femeie), situaţie care a indus imaginea (poate reală, poate nu) a unei participări decorative, fără vreo influenţă ori vreun rol real, a Bisericii în respectiva dezbatere.

Concluzionând, afirmăm că România este lipsită de independenţă statală şi politică, Statul Român fiind controlat de o clasă politică trădătoare, că resursele noastre naturale sunt deţinute de corporaţii străine şi potrivnice interesului naţional, că viaţa noastră spirituală este în rătăcire, că România nu este călăuzită de o viziune naţională în care să-şi fi găsit expresia voinţa Naţiunii Române de a-şi redobândi demnitatea, locul de cinste şi de forţă pe care îl merită în rândul naţiunilor europene.

Naţiunea Română are nevoie grabnică de o renaştere a elitei sale spirituale, culturale, politice şi economice, o elită care aplicând o viziune naţională şi creştină asupra bunei chivernisiri a Ţării, să-şi asume modelul hristic al spălării picioarelor, adică slujrea jerfitoare a lui Dumnezeu şi a Neamului care ne-au dat viaţă.

Autor: Marcel Răduț Seliște

Sursa: Rostonline.ro

Related Posts

One Response “CUM A FOST ŞI CUM POATE FI CONDUSĂ ROMÂNIA. Partidele politice post-decembriste şi falsa democraţie: politica de clan şi trădarea României”

  1. Vladimir Dumitru says:

    Doar un cutremur fizic major mai poate schimba Țara în care trăim !

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss