Funcţia unii copil este de a-şi trăi propria viaţă şi nu viaţa pe care nişte părinţi stresaţi cred că ar trebui s-o trăiască. În mod evident, o şcoală care obligă copii activi să stea nemişcaţi într-o bancă, studiind, în majoritate, subiecte inutile, este o şcoală proastă. Este o şcoală bună numai pentru cei care cred într-o asemenea şcoală, pentru acei cetăţeni lipsiţi de creativitate care doresc numai copii docili, fără imaginaţie, care să se potrivească unei civilizaţii al cărei standard de succes este reprezentat numai de bani.”
Alexander Sutherland Neill (1883-1973)
Educatie pentru un viitor durabil from Anti Iluzii on Vimeo.
New Future Media a lansat în data de 2 martie 2012, acest documentar, Education for a Sustainable Future, în regia fraţilor Tom şi David Hallatt, revelând lipsa de viitor social a practicilor din învăţământul actual, analizând critic tot ceea ce ar putea fi considerat relevant într-un nou sistem educaţional, care ar putea elibera întreg potenţialul uman, detaliind, simultan, metode educaţionale specifice, provenind dintr-o gamă vastă de surse, care par să cultive aptitudini sociale, tehnici de dezvoltare a gândirii critice şi o mare diversitate de practici de consolidare a unui viitor pozitiv, care, trebuie să recunoaştem, ar trebui să fie componentele esenţiale ale oricărei societăţi avansate, care se doreşte a fi şi durabilă.
Am abordat, anterior, acest subiect dureros, al înregimentării copiilor într-un sistem de “învăţământ” obligatoriu, în alte două postări, dedicate documentarelor independente Human Resources şi The Calling, făcând desigur referire la opera unui rebel, John Taylor Gatto, care a definit, cel mai incisiv şi mai complet, întreaga gamă de practici propagandistice mutilante pe care guvernele oricărei ţări le exercită pe proprii noştri copii, cu unicul scop de a crea “unelte umane”, destinate servirii obediente a claselor dominante, pe post de “resurse umane”, eufemism ce poate fi echivalat, fără eroare, cu cel de “sclavi consumabili”.
Era şi momentul apariţiei unui documentar care să fie dedicat, în exclusivitate, acestui subiect, care nu se focalizează însă pe eşecurile “învăţământului” curent, de care ar fi trebuit, până acum, să fim conştienţi cu toţii, ci, mai degrabă, pe soluţii practice, concrete, pentru viitor şi am apelat la acest aproape pleonasm, pentru a sublinia că a fost abandonat deja domeniul teoretic, al unei eficienţe probabile a acestor metode, din moment ce au fost şi sunt aplicate, cu succes, în unele unităţi de învăţământ.
Un singur element negativ poate fi reproşat acestui film, fiindcă au ales, total neinspirat, să-l prezinte ca “expert”, încă de la început, tocmai pe B.F. Skinner – unul dintre partizanii “demoralizării comportamentale supreme” a lui Hobart Mowrer – ale cărui metode inumane au fost prezentate în Human Resources.
După 26 de ani de practică profesională, în şcolile publice ale statului New York, John Taylor Gatto a văzut şi a înţeles suficient de multe, încât să se dezică total de teoriile strămoşului său şi să scrie şi o carte destinată denunţării naturii distructive a “învăţământului” actual (şi voi continua să folosesc aceste ghilimele, pentru a nu vă lăsa nici o clipă să uitaţi minciuna din spatele acestui cuvânt), în care enunţa cele “şapte lecţii fundamentale ale procesului educaţional”: confuzia, impunerea unui sistem ierarhic forţat, indiferenţa, dependenţa emoţională, dependenţa intelectuală, respectul de sine provizoriu, supravegherea continuă şi negarea dreptului la intimitate.
Vi se par cunoscute aceste etape ?
Ironia este că Gatto se foloseşte până şi de discursurile de proslăvire, care i-au fost dedicate cu ocazia decernării “distincţiei” de cel mai bun profesor al anului, din oraşul New York, pentru a ataca exact sistemul care îl onora, descriind şcolarizarea, spre deosebire de învăţare, ca pe o “[…] închisoare de 12 ani, în care obiceiurile proaste sunt singurele lucruri reale pe care le înveţi, conform programei şcolare”, conducând inexorabil la “absenţa aproape completă a curiozităţii, o slabă apreciere a viitorului şi formarea unui caracter brut, incapabil să accepte intimitatea, dar predispus la materialism”.
Poate fiindcă nu avea ştiinţă de existenţa unei şcoli ca Summerhill – care funcţiona totuşi din 1921, în baza învăţăturilor lui A.S. Neill – Gatto a rămas un idealist, oarecum utopic, fiindcă nu prezintă şi logistica necesară aplicării ideilor sale, altminteri strălucite, de a petrece mai puţin timp în şcoală şi mai mult timp în familie, “având preocupări semnificative în comunităţi”, pledând pentru stagii de ucenicie şi şcolarizare la domiciliu, mergând până acolo încât să sugereze eliminarea certificărilor oficiale pentru profesori.
Mă văd obligat să-l aprob, fiindcă nu putem avea deloc încredere în “profesorii” certificaţi de sistemul feudal actual, care continuă să glorifice concurenţa şi divizarea, în detrimentul colaborării, în care ar fi solicitată “[…] întreaga personalitate a unui copil, nu doar o fracţiune îngustă a acesteia”, conform spuselor aceluiaşi Gatto.
Alfie Kohn, menţionat în film, merge mult mai departe în cartea sa, “No contest: The Case Against Competition”, în care face o analiză, la sânge, a motivaţiilor teoriei competiţiei, nu numai în “învăţământ”, ci şi în sport, artă şi chiar psihologie, rezultatele fiind consistente, clare şi deloc surprinzătoare: competiţia nu poate conduce decât la o creativitate redusă, performanţe minore şi satisfacţie infimă.
Un alt educator celebru, John Caldwell Holt, alt rebel din specia lui Gatto, concluziona în baza propriei sale experienţe pedagogice:
“Timp de mulţi ani m-am întrebat, eu însumi, de ce copiii inteligenţi se comportă atât de neinteligent în şcoală. Răspunsul simplu este: ‘Fiindcă sunt speriaţi !’. Ceea ce am reuşit să discern acum, pentru prima dată, a fost mecanismul prin care teama distruge inteligenţa, modul în care afectează copilul în orice aspect al vieţii sale ulterioare. Ceea ce surprinde cel mai mult este cât de multă frică se manifestă în şcoală. De ce se vorbeşte atât de puţin despre ea ? Poate că majoritatea oamenilor nu recunosc frica unui copil, atunci când o văd manifestându-se. Poate că un luptător speriat este cel mai bun luptător, dar un elev speriat este cel mai slab elev posibil.”
Care a fost răspunsul psihiatriei şi psihologiei, atunci când au fost solicitate să amelioreze manifestările frustrării tot mai accentuate a copiilor blocaţi în asemenea tipare “educaţionale” ?
Îndoparea cu droguri criminale, pentru a bloca şi mai mult atributele cognitive ale copiilor şi a le strivi definitiv personalitatea, transformându-i exact în acei zombi pe care şi-i doreşte cu ardoare societatea de consum.
“[…] suficient de Nietzschian pentru a protesta, pe faţă, contra obligării copiilor să devină blânzi şi smeriţi […] fiindcă un astfel de tratament încearcă să reformeze minţile care pun ceva sub semnul întrebării, distrugându-le şi reconstruindu-le.”
Influenţat fiind tocmai de scrierile lui Wilhelm Reich (căruia îi voi dedica un articol special, în curând), Neill credea că fericirea copilului ar trebui să primeze în luarea deciziilor privind creşterea şi educarea acestuia şi că, această fericire, nu se poate dezvolta decât în baza unui profund sentiment al libertăţii personale.
El a simţit că privarea de acest sentiment de libertate, în timpul copilăriei – şi, ca urmare, reprimarea nefericirii resimţite de copil – era responsabilă de multe dintre tulburările psihologice manifestate la maturitate.
Pastorul John Fullerton MacArthur pune punctul pe “i”, aproape de finalul filmului, când, într-o dezbatere oarecum extrasă din context, pare să se refere la o simplă dispută gramaticală, a cărei importanţă crucială s-ar putea să vă scape.
Nu este vorba, în nici un caz, de o simplă extindere a definiţiei substantivului în limba engleză, prin “reificarea”menţionată de pastor, ci de cel mai insidios şi grav mecanism de pervertire a personalităţii umane şi a valorilor sociale, prin asocierea de material a oricăror noţiuni care definesc, de fapt, atribute strict spirituale.
Pentru cei mai puţin consecvenţi în lecturarea acestui blog, mă văd obligat să argumentez reapelând, nu la propriile mele raţionamente, ci la cuvintele unui geniu puţin cunoscut al naţiei noastre, Ioan Petru Culianu, unul dintre intimii şi iniţiaţii “consumerismului”:
“În societatea occidentală, de astăzi, există câţiva factori care au coborât foarte periculos pragul de suportabilitate a normelor […] Între aceşti factori se înscriu manipularea totală a maselor prin mass-media, reificarea* individului în societatea de consum, sentimentul precarităţii existenţiale, într-o lume care a devenit un butoi de pulbere, gata să sară în aer în orice clipă.”
*Reificare = reducerea omului la nivel de obiect, la nimic (n.a.)
“Deşi nu se poate nega faptul că, astăzi, capitalismul posedă o componentă puternică de asistenţă socială (şi la aceasta, mişcarea socialistă, alături de mişcările creştine calificate, şi-a adus o contribuţie istorică), esenţa sa este cu totul altceva decât milă şi solicitudine faţă de individ.
[…] Esenţa capitalismului modern constă într-un interes, aproape exclusiv, pentru mijlocul de schimb, pentru bani, ceea ce înseamnă că unica realitate care subzistă în adevărata ideologie a capitalismului este cea a Comerţului […]. Realitatea totalitară a Comerţului se substituie oricărei alte realităţi: viaţă, om, pasiune, credinţă, speranţă, moarte, pentru a înşira, aici, numai câteva dintre cele mai sugestive forţe motrice din trecut. Omul este fie comerciant, unul care ştie cum să-şi folosească viaţa, fie o entitate negociabilă, adică ceva care va deservi oricum scopurilor Comerţului, dar de care acest idol poate să se şi lipsească. Pasiunea cuiva pentru ceva foloseşte numai în măsura în care e corect orientată, adică are bune rezultate comerciale. Credinţa, în măsura în care poate fi exploatată. Speranţa, fiindcă îi e subordonată. Moartea, pentru că îl sporeşte.
În această lume, care respiră Comerţ prin toţi porii săi, nu e loc de nimic altceva, decât cu riscul distrugerii psihice sau chiar fizice a persoanei.
Orice plângere trebuie să fie reprimată, fiindcă nu este demnă de un comerciant. Orice regret trebuie să tacă, pentru că nu e rentabil. Orice critică trebuie să fie rezonabilă şi să urmeze un scop previzibil, aşa încât banul s-o reducă la tăcere […]. Astăzi nimeni nu mai contestă că mercificarea, adică transformarea în marfă a unor lucruri care, tradiţional, nu erau şi nu puteau fi privite ca atare, este unul dintre procesele fundamentale ale capitalismului avansat.
[…] Caritate, pietate, bunătate, compasiune, toate acestea sunt excluse din lumea comercială, pentru că sunt în contradicţie cu legile schimbului.”
Şi să nu vă lăsaţi induşi în eroare de aparenta reverenţă manifestată de Culianu atunci când scrie “comerţ” numai cu majusculă, fiindcă o face, de fapt, din motive cu totul opuse respectului, pentru a ne atrage atenţia asupra maleficului şi abjectului care caracterizează esenţa acestui zeu modern.
În privinţa noilor metode educaţionale prezentate în film nu sunt multe de spus.
Sunt corecte integral ?
Acoperă întreg subiectul ?
Vor genera, cu adevărat, o societate durabilă, aşa cum o imaginează un visător ca Jacque Fresco, în al său “Proiect Venus” ?
Nu ştiu, dar ceea ce ştiu este că alţii au depăşit, de multă vreme, inerţia care ne paralizează pe noi şi nu ar trebui să fim foarte ageri în a le critica încercările, măcar până vom fi, noi înşine, în stare să realizăm ceva comparabil sau, poate, mult mai bun, evitând desigur să folosim termenul “durabil” în accepţiunea eugeniştilor, partizani ai încălzirii globale şi ai teoriilor apocaliptice, aşa cum era prefigurat începând cu “Raportul 2000” al lui Jimmy Carter (de fapt al lui Zbigniew Brzeziński), care consideră “durabilă” lichidarea noastră fizică, pentru a salva planeta.
Într-un final, ne-am fi putut explica şi singuri de ce nu există dovezi convingătoare privind eficienţa sistemului competiţional, fiindcă derivă, de fapt, din practicarea unor metode coercitive de învăţare, care nu sunt nimic altceva decât reminiscenţe ale unei mentalităţi sclavagist-feudale, de supunere necondiţionată în faţa voinţei stăpânului, a dresorului şi, în cele din urmă, toată complexitatea sistemelor educaţionale durabile s-ar putea rezuma la respectarea unui unic principiu, sintetizat genial de japonezi prin numai două vocale “Ai”: armonie, în principal cu întreaga natură şi, la fel de important, încurajarea şi respectarea aptitudinilor naturale ale oricărei fiinţe umane.
“Dacă un om va manifesta bunăvoinţă faţă de alţi oameni, va demonstra că este un cetăţean al lumii şi că inima sa nu este o simplă insulă, izolată de toate celelalte insule, ci este un continent care li se alătură.”
Francis Bacon (1561-1626)
Sursa: Blogul Dezvaluiri! http://antiiluzii.blogspot.com/
Adauga comentariu