Prea putine evenimente din viata mea îmi sunt la fel de vii în memorie precum cele din lungile si emotionantele zile ale Revolutiei. Am citit cam tot ce s-a putut citi despre acest eveniment crucial, pe care unii nu ezita sa-l socoteasca lovitura de stat, iar altii mergând si mai departe în timp, au certitudinea ca „agenturili“ au reusit în cele din urma sa-si desavârseasca lucrarea. Sigur este ca, orice eveniment de o asemenea amploare are un punct declansator, niste necunoscuti specializati în a aprinde fitilul, câtiva conspiratori sau forte straine etc care au identificat oamenii dispusi sa provoace incendiul.
La noi, mai ales, exista convingerea ca toate vin din afara, poate si pentru ca ne-am obisnuit sa traim asteptând un ajutor, o mâna întinsa. Încrederea în noi si în fortele noastre lipsind din aliajul din care suntem alcatuiti. Aflându-ma în lunile dinaintea Revolutiei în Occident si cunoscând foarte bine anumite cercuri disidente interesate printre altele si de viitorul României, n-as spune ca mi-au fost straine câteva din ipotezele despre care se vorbea cu insistenta. Cu toate acestea, pe oameni, în strada, i-a împins disperarea si nu sentimentul ca ar fi facut parte dintr-un proiect al cuiva. Timisorenii au demonstrat ca se poate dobândi libertatea, dar ea nu putea fi pastrata fara sprijinul celorlalti, a multimilor din marile orase ale tarii care s-au solidarizat cu ei. A fost unul din rarele momente când toti îsi doreau acelasi lucru, iar solidaritatea, oaspete foarte, foarte rar prin spatiul nostru, nu era doar un cuvânt oarecare. În anii aceia, ca si astazi de altfel, suveran era zvonul, în fata caruia de cele mai multe ori palea cel mai evident adevar. Zvonurile întretineau speranta, ne dadeau de multe ori puterea de a îndura mizeria în care eram obligati sa traim. În anii aceia cumpliti, nu de caderea comunismului era vorba – caci nimeni nu o vedea posibila -, ci de sanatatea Celui mai iubit fiu al poporului.
În locul lui, oamenii s-ar fi împacat cu un dictator mai putin brutal, iar misia înlaturarii celui existent parea lasata, ca atâtea altele, în seama Celui de Sus. Asa se face ca unii îi descoperisera pe fata diferite pete suspecte, altii îi analizasera vocea si jurau ca are cancer laringian, în vreme ce o seama de impulsuri optimiste veneau de la diversele specialiste în horoscoape sau de la ghicitoarele care mai cunosteau taina unor blesteme. Oricum, era o asteptare grea, tensionata. Falsul socialism – impus la noi cu forta – a început sa dea semne de agonie pretutindeni din cauza gravelor sale carente si contradictii. Noi însa în ochii tuturor paream resemnati, dinainte învinsi, cu toate ca minerii din Valea Jiului si muncitorii brasoveni demonstrasera ca puteam fi si altfel. Si, în acele zile de decembrie, am dovedit-o din nou, iar furia revoltei, a nesupunerii, a fost pe masura asteptarii de pâna atunci. Spaimele din noptile în care balanta nu se înclinase în partea dorita, iar moartea se încapatâna sa poarte uniforma militara au fost neutralizate de bucuria unei prea scurte victorii. Caci, treptat, Revolutia a fost adjudecata de cei ce n-au avut nici o legatura cu ea, de cei ce au stiut sa stea la pânda pentru a se napusti, la momentul potrivit, asupra „prazii“. Cu alte cuvinte, la putina vreme dupa ce unii au platit cu viata ideile pentru care iesisera în strada, au început sa agonizeze si apoi sa moara si idealurile Revolutiei. Dupa douazeci de ani, tara este neguvernata, la propriu, si neguvernabila, în timp ce verbul cel mai uzual, cu acoperirea cea mai mare în fapte, este „a fura“! Propagandistii diverselor partide au instalat pe tot cuprinsul tarii mârlania si ignoranta ca reguli de viata. Se vede ca Uniunea Europeana trebuie sa aiba si o mahala. „Oamenii politici“, de fapt niste papagali în marea lor majoritate, s-au obisnuit sa repete ceea ce li se spune de „sus“, cu silinta înaintasilor lor politici care stiau pe de rost Cuvântarile celui mai iubit fiu…
„Urasc supunerea, spunea Rousseau, pentru ca e sursa tuturor relelor.“ De altfel, alegerile prezidentiale au demonstrat cu prisosinta valentele supunerii, faptul ca la noi nimic nu conteaza, totul se vinde si totul se cumpara, iar supararea nu tine mult. Între libertate si mici românul stie ce sa aleaga fara sa stea pe gânduri. Si mai mult decât atât, stie si pe cine sa iubeasca. Orice le-ai face, au, se pare, credinta si consecventa biblicului Iov. Atâta doar ca, dupa ce au fost umpluti de bube si de mizerie, binele întârzie sa se arate. Micii, sarmalele, berica, galetile, pilotele, pufoaicele, uleiul, zaharul, faina, ba chiar si frigiderele, leii si „euroii“ tin locul ideilor despre viitor, a programelor de guvernare. Presedintele proaspat ales îsi anunta victoria printr-o replica a unui personaj dintr-un film binecunoscut: „Un fleac, i-am ciuruit!…“ Ciuruitii fiind alte cinci milioane de români care nu l-au votat. Cât despre celelalte cinci milioane de români, „care au stiut sa aleaga“, erau la fel de ciuruiti: la pensii, la salarii, la locuri de munca, ciuruiti la medicamente si la taxe. De acum, însa, în viata noastra politica nu va exista nimic imprevizibil. Lupta cu securistii si cu comunistii va continua cu îndârjire, caci oamenii care au facut Revolutia nu i-au învins destul. Plus ca descendentii directi ai acestora nu trebuie sa-si piarda obiectul muncii. Capitalismul va fi construit cu si mai mult optimism, lozincile ce amintesc de defuncta „lupta de clasa“ fiind la fel de eficiente ca odinioara. Cei saraci stârniti împotriva acelor bogati care nu sunt pe placul presedintelui: „Sculati voi oropsiti ai vietii,/ Voi osânditi la foame, sus!“. Semn ca nimic nu se pierde, totul se transforma. Iar la noi: totul se perpetueaza si se modernizeaza! Dar, în anii imediat urmatori, lupta îsi va pierde treptat din importanta: Parlamentul va avea o singura camera, Constitutia, de care, oricum, demult nu se împiedica nimeni, va fi asa cum o va dori arhitectul modernizarii României. Caci la noi criza economica si mizeria morala si materiala se trateaza numai cu articole din Constitutie. Iar la nevoie, mai un referendum, mai niste mici si bere, ba chiar si câte un frigider. România, sau ce va mai ramâne din ea, va trebui cautata departe, dincolo de hotarele ei. Sau, mult mai sigur, în vechile carti de istorie.
În apasatorii ani prerevolutionari, ma miram din ce în ce mai des: „Doamne, cât poate suporta acest popor!“. Acum, de când stiu prea bine raspunsul, m-am linistit: regret doar ca l-am descoperit cu atâta întârziere.
P.S. Aflu, fara surprindere, consecventa cu care ICR, si în special presedintele acestuia, dl. Horia-Roman Patapievici, promoveaza imaginea României. Dupa poneiul roz si puturicile care au umplut peretii sediului ICR din New York, dupa etapa urmatoare, când samânta unui sfânt a fost risipita în Valea Ruhrului, a venit vremea ca dl. Patapievici sa-i anunte pe spanioli prin intermediul ziarului La Vanguardia (din 6 decembrie 2009), ca si pe la noi se practica sexul oral. De parca n-ar fi fost suficienta gloria fetelor noastre raspândite în toata Uniunea Europeana. Putem avea, oare, speranta ca românii, cu toate ale lor, vor fi cândva promovati si de la brâu în sus? Înclin sa cred ca nu, câta vreme în fruntea ICR se afla unul dintre cei mai eficienti agenti electorali ai presedintelui României.
Augustin Buzura
Sursa: Revista Cultura