C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for General

Academia Română: Apel pentru respectarea Centenarului Marii Uniri

„Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovaţi; şi vinovaţi suntem cu toţii: unii, pentru că am tăcut; alţii, pentru că am greşit; cu toţii, pentru că am suportat.” (General Ion Antonescu, 1 Decembrie 1940, Alba Iulia).



Academia Română, 20 iunie 2017

APEL

Pentru respectarea Centenarului Marii Uniri şi a memoriei istorice a românilor.

Academia Română este principala instituţie a conştiinţei naţionale a românilor. Această menire este inserată în actul ei de naştere, proiectul ei constitutiv, rostul instituţiei şi destinul său primordial.

Există momente când un popor nu poate să tacă. Există momente în Istorie când conştiinţa naţională a celor care conduc vremelnic destinele unei naţiuni scade sub cota de alarmă. Sunt acele momente în care totul pare de vânzare, totul se negociează, totul se relativizează, tot ce e sfânt şi intangibil devine simplă marfă pe taraba politică. În aceste momente, este datoria tuturor celor care trebuie să vorbească să iasă în faţă şi să spună lucrurilor pe nume. Conştiinţa naţională a unui popor are nevoie să se exprime prin instituţiile sale. Apelul nostru către clasa politică din România este să nu uite de menirea ei. Să nu insulte sufletele a zeci de milioane de români, trăitori în România şi în afara hotarelor ei, să nu batjocorească anul în care pregătim sărbătorirea a 100 de ani de Românie modernă, independentă şi mare.

Pe 15 martie 1848 „tinerii unguri” conduşi de Petöfi Sandor şi mobilizaţi de poeziile sale patriotice au ridicat mulţimile („Sus! Patria către maghiari strigat-a: E timpul pentru luptă să fiţi gata!”). La finalul zilei, programul în douăsprezece puncte, printre care şi unirea Ungariei cu Transilvania, a fost acceptat de către Parlament şi de Curtea de la Viena. Această zi ar urma să devină, în preajma a 100 de ani de la Marea Unire a tuturor Românilor, Ziua maghiarilor din România!

A vota ziua de 15 martie ca Zi a maghiarilor din România înseamnă o ignorare flagrantă şi vinovată a memoriei istorice a românilor, pentru care Unitatea naţională şi de limbă a constituit busola istorică în toate momentele de restrişte sau de bucurie colectivă.

A vota ziua de 15 martie ca Zi a maghiarilor din România este un gest
iresponsabil în perspectiva menţinerii păcii sociale interne, exemplară în ţara noastră, în condiţiile în care drepturile minorităţilor de aici depăşesc normele europene în materie.

A vota ziua de 15 martie ar însemna o anulare a eforturilor de sărbătorire firească a Centenarului unităţii naţionale care are ca miză crucială Unirea de la 1 decembrie 1918 – clipa astrală a istoriei poporului român.

A vota ziua de 15 martie ca Zi a maghiarilor din România înseamnă o încurajare tacită a revendicărilor cercurilor extremiste maghiare care au început deja o veritabilă campanie internă şi internaţională în perspectiva a 100 de ani de la Trianon.

Academia Română nu poate să admită că se poate întâmpla aşa ceva. Nu există scuze, argumente şi justificări de niciun fel. Toţi vom fi judecaţi pentru faptele noastre, mai ales când miza acestor fapte este naţională, nu individuală. Nimeni nu are dreptul să ignore Istoria unui popor.

Trimitem pe această cale apelul nostru către politicienii români, de orice naţionalitate ar fi aceştia, la responsabilitate, respect şi, până la urmă, la bun simţ. Să nu ne uităm menirea şi să nu uităm niciodată cine suntem.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Biroul Prezidiului Academiei Române[1]

——————————————–
[1] http://www.acad.ro/com2017/apelAR/d0620-ApelAR-15MartieZiuaMaghiarilorRomania.pdf

Sursa: Revista Art-Emis

Dați ce titlu doriți…

Nu asistăm la o luptă, asistăm la o vînzoleală, cel mult la o zvîrcolire fără șanse de reușită.



România se află ferm strangulată în lațul dominației străine. Partidele politice par o glumă proastă. Economiei românești îi lipsesc multe, dar cel mai mult duce lipsă de capital românesc, inclusiv de stat. Banca… națională… glumeam ! Serviciile secrete sînt atît de evident penetrate, ca să nu zic complet reconfigurate conform intereselor străine, încît nici bancuri nu-ți mai vine să faci pe seama lor. Justiția oscilează între teroarea de stat și terorismul destructurant de stat. Monstruozitățile de tip Kovesi, CSM, DNA, „ministru de justiție” au trecut dincolo de utilitatea lor ca metodă de asuprire și descurajare, dincolo de valoarea de simbol permanent umilitor al victoriei asupra băștinașilor, ajungînd într-o zonă de science fiction, aproape imposibil de înțeles. Mass media… nu vreau să-mi perturb digestia cu gînduri grețoase.

Am trecut, preț de vreo 15 secunde, peste looktv. De ce funcționează în statul național român o asemenea agentură de propagandă revizionistă ? Răspuns… care stat român ?

Pot s-o lungesc mult cu exemple recente de atitudini, acțiuni, evenimente, personaje tot mai ciudate, tot mai departe de o logică naturală, tot mai departe de normalitate, fie ea politică, socială sau chiar psihică.

Nu e o întîmplare, nu am ajuns încă în lumea dominată de idiocrație, cele ce se petrec fac parte dintr-o lucrare gîndită, planificată și ajustată sistematic realităților măsurabile. Numai noi trăim într-o lume virtuală, stăpînii noștri și uneltele lor au grijă să ne ia pămîntul, inclusiv la propriu, de sub picioare.

Vine un nou guvern. Cînd va veni, cu sau fără circ comandat johannist. Vine gata șubrezit. Terfelitorii și-au făcut deja treaba.

Greu să ai curaj cînd ești tot mai prost. Devenim din ce în ce mai proști. Idiocrația nu s-a instalat, deocamdată doar crește masa critică de idiotizare. Dacă nu mă credeți… facebook așteaptă (ne)răbdător. Doar pentru asta a fost inventat.

Uitam ceva important. Proștii nu au onoare. Nu înțeleg conceptul. Iar prostia nu oferă demnitate vieții, e un chin și, mai devreme sau mai tîrziu, doare.

Dați ce titlu doriți.

Sursa: La Conu Mishu

Deontologia s-a născut la Cluj – cazul PressOne (II)

Spuneam săptămâna trecută că vom continua investigația despre Pressone și vom discuta despre jurnaliștii de acolo. Responsabilul cu propaganda, adică redactorul-șef este Mihnea Măruță.  Acesta a fost redactor-şef al ziarului Cotidianul un an de zile: din aprilie 2007 până în aprilie 2008. Înainte de asta, Măruţă a fost redactor-şef adjunct şi apoi redactor-şef al săptămânalului CLUJEANUL, de la înfiinţarea publicaţiei, în martie 2000, până în aprilie 2006. El a mai fost şi redactor-şef la cotidianul Ziarul Clujeanului, cunoscut sub denumirea ZC, din octombrie 2003, până în aprilie 2006[1].



Unul din motivele invocate de Mihnea Măruță pentru despărțirea de Cotidianul după numai un an, este nivelul slab al educației din București. Acesta nu mai vrea să-și expună copiii în școlile ”miticilor”, așa că se întoarce în Clujul european, acolo unde educația este, în mod clar, pe primul loc.

În 2012, alege să vină iar la București și să suporte mitocănia și proasta creștere din capitală, pentru a prelua postul de redactor-șef al ziarului Adevărul. Se pare că ”educația” din București se mai întremase între timp sau salariul oferit de Cristian Burci era suficient de motivant pentru a-l face pe clujeanul Mihnea Măruță să-și părăsească urbea pentru București[2].

Nu a făcut față la Adevărul așa că, după câteva luni, a luat din nou trenul spre Cluj. În 2015 a început să formeze redacția Pressone cu banii americanului Don Lothrop. Restul echipei este formată din Alex Enășescu (Iași), Bianca Felseghi (Cluj-Napoca), Roxana Garaiman (București), Laurențiu Manolache (București), Iulia Marin (București),  Lucian Muntean (București), Codruța Simina (Cluj-Napoca), Valentin Șchiopu (Cluj-Napoca) și Raul Ștef (Cluj-Napoca).

De ce nu este fezabil din punct de vedere financiar proiectul Pressone

Conform paginii oficiale, la proiectul Pressone lucrează 10 persoane, deci o redacție decentă dacă te gândești că au probabil 2-3 oameni și la divizia tehnică. Refuz să cred că acești 13 oameni vin la serviciu de plăcere și nu așteaptă salariul la sfârșitul lunii.

Asumând că toți câștigă salariul mediu, conform cifrelor pe anul trecut, salariul mediu brut a fost de 3.257 lei[3], deci redacția Pressone și echipa de la tehnic au nevoie de vreo 9.000 de euro lunar doar pentru salariile angajaților, fără să mai punem la socoteală colaboratorii, sediul și campaniile plătite de pe Facebook.

Conform similarweb.com, cam așa arată traficul site-ului.

Deci, după o creștere în februarie – martie, în timpul protestelor, traficul a ajuns acum undeva la 245.000 de vizite pe lună. Este important de menționat că sunt vizite, nu unici. Cu acest trafic nu faci nici măcar jumătate din banii necesari pentru plata redacției, dar la Press One nu este nici o problemă cu banii. Site-ul nu are reclame, pentru că nu are nevoie de bani. Don Lothorp plătește foarte bine propaganda,  astfel încât Mihnea Măruță și băieții nu se îngrijorează pentru trafic, ba au și bani de sponsorizări pe Facebook.

Știam cu toții că propaganda este profitabilă, dar Mihnea Măruță și echipa de la PressOne excelează. Oare cât va mai dura până să aflăm și despre PressOne ceea ce știm acum despre Realitatea TV sau Digi24? Când îl vom vedea pe domnul Măruță părăsind corabia lui Don Lothrop pentru a face propagandă în altă parte, așa cum a părăsit corăbiile lui Vântu sau Burci?

Probabil atunci vom înțelege că tipologiile Rareș Bogdan/Mihnea Măruță trebuie să dispară dintre vocile promovate în România. Că propaganda, plătită de ruși sau de americani este tot propagandă.

[1] http://clujeanul.gandul.info/cluj/ma-intorc-acasa-pentru-ca-vreau-sa-raman-un-om-normal-2538250

[2] http://www.mediafax.ro/cultura-media/mihnea-maruta-il-inlocuieste-pe-grigore-cartianu-in-functia-de-redactor-sef-al-ziarului-adevarul-9910822

[3] https://www.agerpres.ro/economie/2017/02/09/salariul-mediu-net-a-crescut-in-decembrie-cu-8-4-in-ritm-lunar-la-2-354-lei-10-04-25

Autor: Alexandru David

Istoricul și scriitorul Florin Cîntic: ”Mahalaua globală”

Din nefericire, astăzi, social media topeşte rapid urmele de straturi puse de cea mai firavă educaţie, scoţând la iveală, dezinvolt, barbaria, în numele democratizării şi a dreptului neîngrădit la păreri.



În toamna anului 1991, la Paris, am atins pentru prima oară un computer. Era MacIntosh-ul din biroul Catherinei Durandin, îndrumătoarea mea de master, care-mi lăsase spre utilizare acel spaţiu în weekend. Cu ceva vreme înainte, Maria Brătianu împreună cu Neagu Djuvara ne aduseseră la Institutul de Istorie condus de Al. Zub, un transport de procesoare de text, un fel de maşini de scris mai sofisticate, cu monitor, cu care puteai scrie texte pe care să le corectezi pe ecran înainte de a le tipări. Verdele fluorescent pe fundal negru al acelor maşinării a însemnat pentru mine botezul lumii noi.

În 2004, în biroul meu de la New York University, unde mă invitase Tony Judt, am trăit un şoc cultural: am început să dialoghez în scris peste ocean cu copiii mei prin YahooMessenger, jucărie inventată de curând, dar pe care eu nu o folosisem (şocul cultural nu a venit de la tehnologie, ci de la faptul că fiica şi fiul meu, liceeni fiind atunci, adoptaseră deja limbajul trunchiat al timpului lor, scriind cu simboluri şi cu prescurtări şi ilustrând sentimentele şi ideile cu emoticoane, în timp ce eu, tataie depăşit, mă chinuiam să articulez fraze coerente şi corecte gramatical). În 2006, la Chicago, comunicarea gratis prin Skype şi identificarea casei din Hyde Park prin Google Map erau facilităţi cu care i-am dat gata pe universitarii chicagoani pensionari, şi ei mari fani de tehnologie, în casa cărora locuiam.

Practic, în două decenii, s-a schimbat profund paradigma comunicării cu care eram obişnuiţi de cel puţin un secol. Ritualul complex al scrisorii, cu politeţea formulării, cu arhitectura sa retorică (de regulă, rafinată după o ciornă prealabilă), cu condiţionarea temporală care făcea aşteptarea înfrigurată şi ascuţea percepţia, colorând-o psihologic, într-un cuvânt întreaga civilizaţie epistolară care ne marcase comunicarea modernă începea să se topească în masa amorfă, indistinctă, simplistă şi meschină a emailului. O lume întreagă în care scrisul, politeţea, cultura, expresivitatea şi educaţia făceau diferenţa se prăbuşea.

Dacă ar fi să reiau un exemplu folosit la un moment dat de Constantin Noica, cu rafinamentul său pedagogic şi hermeneutic adulmecat de la Nae Ionescu, aş spune că lumea noastră a trecut de la cuminecare (învăţătură plină de sens, cu vibraţie spirituală, descoperită prin efort intelectual şi aperceptiv) la comunicare goală (bombardament de informaţii plate, adevărate şi false, pe care le preluăm mecanic, fără efort intelectual, critic, şi care ne creează automatisme de gândire şi comportament). Lumea Google reprezintă, neîndoielnic, un uriaş izvor de informaţii amalgamate, un instrument de cunoaştere la un click distanţă cu un formidabil impact asupra creierului nostru. De aceea, internetul e o descoperire uluitoare fără de care ne-ar fi greu să ne mai imaginăm viaţa zilnică. Însă nu numai cunoaştere ne-a adus această incredibilă unealtă, ci şi o soluţie de a ne depăşi singurătatea şi alienarea inevitabilă pe care ne-o provoacă o lume dominată de meschinăria protestantă, cea care cultivă hărnicia stearpă şi inoculează asumarea sclaviei drept valoare morală, o lume în care goana după profit şi excesele individualiste sunt valorizate subiectiv ca fiind un semn al reuşitei, mai presus de tulburările sufleteşti sau de interogaţiile culturale. Această soluţie, apărută aşa cum globulele albe se chircesc în jurul toxinei încercând să o dizolve, poartă numele de social media şi reprezintă tot setul de lumi virtuale în care oamenii hăituiţi din lumea reală se pot retrage şi fantaza în voie simulând comunicarea, violenţa sau sexul.

Democratizarea comunicării nu a însemnat, totuşi, un pas înainte. Astăzi, dacă scrutăm tabloul terifiant al şobolănelii fetide care acompaniază, în subsolurile netului, “dreptul neîngrădit la comunicare” ar trebui, poate, să medităm la parabola ucenicului vrăjitor din Faust (nu o mai explic, e prezentată clişeistic, deci pe înţelesul “millenialilor”, pe net).

Efectele secundare, daunele colaterale pe care internetul le-a creat nu sunt deloc mici şi vor avea, neîndoielnic, efecte grave şi de durată. Primul şi cel mai toxic dintre ele este, de departe, pandemia urii şi a mitocăniei extinse tumoral prin toate instrumentele de comunicare din acest mediu: de la comentariile care însoţesc orice formă de exprimare a opiniei personale, până la campaniile de trollare şi mistificare a adevărului, de linşaj public sau de manipulare, unele dintre ele chiar cu potenţial de război informatic şi de subminare a statului de drept.

De ce s-a ajuns aici?

Pentru că există, în construcţia interioară a fiecăruia dintre noi, etaje obţinute ca urmare a celor “şapte ani de-acasă”, a educaţiei din şcoală, a lustrului dobândit prin frecventarea lumii civilizate, a şlefuirii datorate culturii umaniste, precum şi a ipocriziei formatoare pe care o cultivă aristocraţia (fie ea strict de sânge, fie, mai nou, de suşă economică) care, strat după strat acoperă animalitatea latentă, barbaria naturală a hominidului. Căci, o ştim deja, şi un fiu de rege sau de geniu matematic lăsat de mic în lumea lupilor nu va putea evolua mai sus de orizontul carnasier şi de hăulit la lună.

Din nefericire, astăzi, social media topeşte rapid urmele de straturi puse de cea mai firavă educaţie, scoţând la iveală, dezinvolt, barbaria, în numele democratizării şi a dreptului neîngrădit la păreri.

Politica libertin-iresponsabilă de a lăsa desfrânate în spaţiul public cele mai josnice porniri de animalitate ne-a adus aici. O hărmălaie generalizată, în care precupeţe isterice, cu bale la gură, te spurcă spasmodic, de pe ecranul haznalei corupţilor, de pe Facebook, de pe blog, dar mai ales prin comentarii injurioase şi inadecvate (lăsate la liber, iresponsabil, de administratori pentru iluzorii creşteri de rating) care mânjesc ideea însăşi de comunicare, acoperă în crescendo vocea raţiunii şi a bunului simţ. Ne-am trezit, pe nesimţite, sub tirania nesimţiţilor. Suntem în plin război al mârlăniei vezicante, al barbariei verbale, al animalităţii comportamentale în care rataţi resentimentari îşi rezolvă complexele prin imprecaţii murdare de multe ori răspândite maladiv pe toate fronturile prin copy-paste. Ce-i de făcut? Nu ştiu, eu încerc, vorba lui Dan Petrescu (dizidentul ieşean, nu fotbalistul!) necitirea avizată!

Autor: Florin Cîntic

Sursa: Ziarul de Iași

Dan Diaconu: Ion și investitorii străini

Ion avea o casă frumoasă şi o curte mare. Trăia din agricultură: legumele din grădină, grâul de pe câmp, mai un porc, mai o găină s.a.m.d. N-o ducea rău, dar nici bine.



Într-o bună zi la poarta casei bate un roşcovan jovial care vorbeşte cam stâlcit. Se prezintă, îi spune poveşti, îi vorbeşte despre cum trăiesc alţii şi, la final îi zice care-i treaba:

– Domnule Ion, eu am venit să-ţi spun c-a dat norocul peste dumneata. Prin satelit am constatat că fix sub casa ta este o imensă pungă de petrol.

Omul nu prea înţelege, nu ştie el ce-i cu petrolul şi de ce e aşa norocos. Foloseşte şi el la lampă, dar câte lămpi să umpli şi cu petrolul ăsta? Musafirul zâmbeşte şi-i explică jovial, îi spune cum merge treaba şi cât de valoros e zăcământul pe care-l are în curte.

– Bine, zice omul. Păi atunci hai să facem treaba.

– Mai e o problemă, răspunde musafirul. Ca să scoţi drăcoveniile ăstea din adâncul pământului îţi trebuie tehnologie, nu jucărie. Tehnologia asta costă bani zdraveni pe care tu nu-i ai. Am eu o soluţie. Cunosc un nemţotei care vine, îţi montează sonda, te şi angajează să ai grijă de ea şi-ţi plăteşte şi o taxă lunară, dar nu-ţi mai dă nimic pe ce găseşte. Oricum, el îşi asumă toate riscurile. Te gândeşti ce se-ntâmplă dacă imaginea aia din satelit nu e bună şi-n loc de petrol e doar o pungă salină? Batem palma?

Zis şi făcut. După ce Ion semnă contractul cu nemţoteiul, în curtea casei sale au început să se-nghesuie maşinării, ţevi, motoare şi-o groază de alte nebunii. Duduiau fierătaniile zi şi noapte de nu mai puteai să te-nţelegi nici închis în casă. Dar iată, omul nostru câştiga de două ori: şi ca angajat şi ca proprietar. Într-o zi, văzându-l pe neamţ, i-a spus că s-a cam plictisit să meargă cu căruţa şi c-ar vrea şi el o maşină ca a neamţului.

– Hmmm, spune neamţul gânditor, maşina asta e foarte scumpă. Dacă vrei s-o iei nouă ar trebui să plăteşti cam tot ce câştigi de la mine timp de 15 ani. Cred că nu-ţi convine. Dar am altă soluţie: eu vreau să vând maşina asta a mea. Are doar 5 ani şi ţi-o dau la o treime de preţ. De bună e bună, ştii doar că toată lumea zice că e precum tancul.

– Păi şi cum facem cu plata, că n-am banii ăştia?

– Simplu, îmi dai timp de zece ani jumătate din ce câştigi. Astfel o să-ţi rămână şi bani să trăieşti şi-o să te bucuri şi de-o maşină cum n-are nimeni pe-aici.

Bucuros, nevoie mare, Ion înhăţă maşina neamţului şi-ncepu să-şi plimbe familia. Toată lumea-l invidia. Însă constată că maşina venea la pachet cu alte cheltuieli pe care nu le prevăzuse: benzină, taxe, piese de schimb, revizii s.a.m.d. Colac peste pupăză, într-o seară s-a trezit cu roşcovanul la poartă.

– Ioane, am venit să-ţi atrag atenţia că neamţul e foarte supărat pe tine. Spune că nu prea te mai prezinţi la program. Vezi că ăştia sunt oameni foarte serioşi, ştii cum se spune la ei: „das program is das program”. El te plăteşte lună de lună, dar tu ai cam început să tragi chiulul.

-Nu trag, bre chiulul, i-am spus şi neamţului, în perioada asta sunt aglomerat cu ogorul, doar trebuie să mănânc şi eu! Mai trebuie să dau şi la găini, la porc, să fac curat, când să le fac pe toate? Nu pot nici să mor de foame!

– Păi de ce nu spui aşa, omule. Hai că-ţi spun eu cum facem: am un danez care vine şi-ţi cultivă el ogorul. Ăştia fac treabă temeinică, au tehnologii, tractoare care se condus singure şi scoate mai mult din ogorul tău. Facem aşa: el îţi munceşte ogorul, îţi dă produse cât să trăieşti, ceva mai puţin decât faci tu acum, dar oricum nu faci nimic pentru asta. În plus, dacă e secetă sau dacă nu se face recolta, e treaba lui, el tot trebuie să-ţi dea ce ţi-a promis. E bine aşa?

– E bine, spuse Ion scărpinându-se în păr.

– Iar pentru animale, am altă soluţie. Cunosc un chinez care vine şi-ţi face o crescătorie de porci şi una de găini, îţi dă şi ţie ceva găini şi ouă, ai asigurat porc de Crăciun fără să mişti un deget. Ce zici de asta?

– Păi e perfect aşa, Doamne-ajută!

După vreo câteva luni, când să iasă din casă ca să meargă la sondă, Ion constată cu stupoare că nu mai vede nimic. O ceaţă deasă şi înecăcioasă venea dinspre ogor. Îl apucă o tuse incontrolabilă şi, dădu fuga la danez care stătea la mai mulţi kilometri distanţă.

– Ce-ai făcut omule, ne omori cu zile! Cu ce-ai dat pe ogor că nu mai putem respira.

– Stai liniştit, spuse danezul zâmbind. Sunt nişte substanţe care distrug dăunătorii şi hrănesc plantele. E ultima tehnologie, nu dăunează omului, doar unii mai tuşesc din când în când. Pune-ţi şi tu o mască pe faţă că nu durează decât trei săptămâni pe an.

Şi uite-aşa, de la an la an, Ion începuse să se obişnuiască. Muncea de dimineaţa până noaptea la neamţ, dar avea asigurată şi chiria şi salariul. Danezul îi dădea ceva grâu şi alte produse fără să mişte un deget, dar trebuia să suporte toate nebuniile de substanţe. Chinezul duduia cu crescătoriile lui, dar ceva nu i se părea în regulă lui Ion. Chinezul pusese găinile să crească deasupra porcilor. Astfel, excrementele găinilor erau hrană pentru porci. În acest fel, chinezul consuma mai puţine concentrate ca să hrănească porcii. Îi spunea toate astea cu mândrie. Zicea el că e experienţa milenară a poporului său. Însă Ion avea o îndoială: carnea de porc şi cea de găină aduceau doar vag cu ceea ce produsese el înainte. La fel şi produsele agricole ale danezului. Erau frumoase, nimic de zis, dar parcă nu mai aveau gustul ăla pe care-l ştia el. În plus, pe toţi din familie îi cam chinuia stomacul şi bănuiau că hrana era de vină.

Într-o zi i-a spus roşcovanului toate îndoielile sale. Roşcovanul, zâmbind îi spuse categoric:

– Ioane, eşti nebun! Eu asta mănânc de când sunt mic şi uită-te la mine că sunt voinic şi sănătos. Copiii mei la fel. Maică-mea la fel. Ba şi bunica mea care acum împlineşte 90 de ani mănâncă tot aşa. Ce-s balivernele astea?

– Păi mie mi-a murit câinele de la substanţele danezului.

– Aiurea, o fi murit de bătrâneţe!

Timpul trecea, Ion era tot mai nemulţumit. Mâncarea nu mai avea niciun gust, sonda torocănea non stop, otrăvurile danezului nu-i dădeau pace şi, colac peste pupăză, mirosurile de la dejecţiile animalelor crescute de chinez scoteau un miros înfiorător. Era ca la balamuc. S-a mai trezit şi cu roşcovanul peste el. L-a informat că neamţul e supărat că sonda nu-i mai produce suficient şi ar vrea să renegocieze contractul.

– Nici gând, spuse Ion categoric. „Das program is das program!”. Aşa ne-am înţeles, aşa rămâne.

Roşcovanul plecă îngândurat.

N-a mai durat mult. Într-o noapte, un zgomot infernal l-a trezit pe Ion. O explozie a distrus sonda. Petrolul a început să curgă peste tot, a inundat curtea, crescătoriile de animale şi chiar şi ogorul. Abia a reuşit Ion să oprească tot balamucul. Neamţul a sosit în regim de urgenţă. Spunea că i s-au produs pagube majore. Urla ca nebunul în limba lui. Danezul l-a anunţat că pleacă şi că trebuie să-i plătească recolta pentru anul în curs. Chinezul a tăiat în grabă toate animalele, le-a încărcat în nişte dube frigorifice şi i-a spus lui Ion că trebuie să-l despăgubească. Ion le-a arătat ambilor către sonda neamţului, spunând că ăla e de vină. De altfel, şi casa lui era jumătate crăpată.

Peste vreo două zile au venit alţi nemţi care-au început să măsoare.N-a înţeles prea bine ce fac. Doar într-o dimineaţă a venit roşcovanul care i-a dat veste crâncenă:

– Comisia independentă de anchetă a stabilit că explozia s-a petrecut din cauza ta. Cică ai fost neglijent. Problema e că sunt mulţi bani la mijloc pe care trebuie să-i plăteşti neamţului. Şi tu n-ai cu ce.

– Să-l ia dracu de neamţ, n-am ce să-i dau. Dacă-l prind pe-aici îi zbor creierii. Să-şi strângă sonda că-l omor!

– Şi-ar mai fi ceva, zise roşcovanul. În tot timpul ăsta, conform contractului, trebuia să mă plăteşti pentru consultanţă. Tu nu mi-ai dat niciun şfanţ. Cum facem?

– Păi n-am ce să-ţi dau! Nu vezi în ce hal sunt?

– Nu, nu merge-aşa, spuse roşcovanul luându-i cheile de la maşină. Deocamdată iau asta, dar vrezi că în conformitate cu contractul, neputând să plăteşti, jumătate din pământul tău e al meu. În plus, tu mi-ai poluat pământul cu petrol, astfel încât voi avea costuri serioase cu ecologizarea. Nici nu ştiu dacă le voi acoperi valorificând restul de proprietate. Aşa că, marş afară în morţii mă-tii de nemernic. Distrugi bunurile oamenilor ca un ticălos!

Pe uşă intrară vreo zece haidamaci tăiaţi pe faţă. Îi prinseră pe Ion, pe nevastă şi pe copii şi-i aruncară pe stradă. În spatele lor zburau boarfele pe care smardoii le scoteau din casă. Asta în timp ce roşcovanul urla de mama focului că ticăloşii i-au distrus proprietatea.

Şi uite-aşa, mergând trist pe sub cerul liber, Ion învăţă încă o lecţie a lumii în care trăia: investitorii străini.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Dan Diaconu
Desen: Katsiaryna Martsinovich (Belarus)

Partid vs Securitate: the tide is turning

Am povestit multora, vă povestesc și vouă, teoria mea despre lume și viață. Ca în bancul cu Vasile: viața e ca o fîntînă. Pufoșilor, istoria e ca un pendul. Știu, au mai zis-o și alții înaintea mea, nu sînt primul. Pufoși geniali, dialectică, nu intrăm în amănunte. Ne concentrăm pe ce e important pentru noi. Cîmpul tactic, cum ar veni.



Istoria recentă a statului modern, de vreo sută de ani încoace, este ca un pendul de tensiune între partea politică: partide și partea șerpiliano-absconso-tehnocrată: serviciilii. Uite-așa se învîrte pendulul de ceartă și trosneală partid – servicii: fîța-fîța, și apoi înapoi la loc, cu semn schimbat: fîța-fîța.

Și în Rusia – cazul exemplar, paradigmatic, pentru a folosi cuvîntul ăla magic care nu trebuie să lipsească din nici o cuvîntare a științelor sociale. Dar și în America, și în Franța, și în Israel. Avem tot soiul de exemple despre felul în care cînd partidul călărește securitatea, cînd securitatea călărește partidul. E inevitabil, e scris în stele (da, știu: ce glume fac și eu, îmi vine să plîng cît de genial m-a făcut mama).

Inevitabil, e scris și în stelele românești să avem parte de această trosneală sistemică (pun intended). În România, de la 1918 toamna tîrziu încoace, și la noi s-a manifestat acest conflict specific modernității. Îndeosebi după ce am învățat meserie de la ruși, de prin anii 50 încoace, am făcut și noi ca ei: cînd ăia pe ăilalți, cînd ăilalți pe ăia.

Ăsta dorindu-se un text scurt, n-o să intru în amănunte, gen Stalin și Beria și Brejnev și Andropov și Gorbaciov și Putin și dinastia Bush, mînca-i-ar mama pe ei de civili, sau Iliescu și cu Roman și cu Stolojan și cu Năstase și cu Băsescu și cu… O să scriu, poate, un text mai mare. Acum să ne fie suficient că identificăm această mișcare de pendul în zilele astea.

Vreo 10 ani imediat după Loviluția de Loviluție de Stat, Partidul a călărit și mermelit Securitatea. Epoca Iliescu. Pe urmă, Securitatea a renăscut din propria-i cenușă, a scos capul de la cutie și a călărit ea vreo 10 ani și a mermelit Partidul. Epoca Băsescu.

Acuma, pendulul dă să miște înapoi. Ieri, pentru prima dată după mult timp, Partidul a băgat și el un gol în poarta Securității. Că o fi doar un gol de etapă, că o fi un semn de schimbare de paradigmă – na, că iar am zis cuvîntul ăla magic – că o fi și un pic de cauză de Trump, nu știm încă. Dar cert se întîmplă ceva.

Nu e o coincidență că ambele mari partide ale României, atît PSD, cît și PNL, încep să se pună capră și să nu mai accepte călărirea. Automoțiunea de cenzură e clar un asemenea episod. Dar și alegerea lui Orban tot aia înseamnă, dacă aveți ochi să vedeți.

Cum va continua meciul? Nici Kodruța nu știe. Sărăcuța de ea, începe să fie vînată. Nu uitați: predicția e dificilă, mai ales cînd se referă la viitor. Dar asta îndeosebi pe momente scurte, unde lebedelor negre le vine ușor să ciugulească iarba incertitudinii. Pe termene mai lungi, pendulul e mai predictibil, iar lebedele negre pot ele să se zbată degeaba, plasa viitorului le prinde și le pune la grătar, să fie mîncate, mama lor de lebede negre.

Să nu ziceți că nu v-am spus. Pendul. Partid. Securitate. Fîța-fîța. The tide is turning, cum ar zice Gandalf. Un securist și Gandalf ăsta, mama lui de esoteric.

Autor: Mirel Palada

Sursa: Turambar