C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for General

Dan Diaconu: “La ce te poți aștepta atunci când faci pe deșteptul cu armele altuia?”

În timp ce fugiți după fentă pierzându-vă energiile în tot felul de non-subiecte, în lume se petrec lucruri importante pe care așa-zișii noștri reprezentanți le ignoră conștient. Să le luăm pe rând deoarece sunt multe.



În primul și-n primul rând, vă anunț că, după ce Italia a spart piața semnând colaborarea cu China în proiectul „Belt and Road Initiative”, lucrurile s-au dezghețat teribil. Grecii s-au alăturat și ei. Mă rog, în cazul lor a fost vorba doar de parafarea acordului întrucât cooperarea dintre Grecia și China este veche și solidă.

Cei care însă și-au jucat extrem de bine cartea externă sunt croații. În urmă cu vreo două săptămâni, premierul Andrej Plenkovic, împreună cu premierul chinez Li Keqiang au inaugurat prima fază a unui proiect gigantic de infrastructutră: podul Peljesac. Este vorba despre o cooperare chinezo-croată în urma căreia se va construi un pod de nu mai puțin de 2405 m și înalt de 55m. O superbă lucrare de infrastructură menită a moderniza una dintre multiplele căi europene ale noului drum al mătăsii.

După cum lesne se poate observa, treburile încep să se miște accelerat. Dacă mai țineți minte, la fel s-au petrecut treburile și-n cazul „Asian Infrastructure Investment Bank”. Inițial proiectul a fost boicotat de toată lumea deoarece SUA făcuse tone de flexiuni diplomatice împotriva inițiativei, însă, imediat după ce englezii s-au băgat în proiect, țările europene s-au înghesuit să-și ocupe locurile care oricum li se rezervaseră. Mai țineți minte cine-a rămas pe loc? Între alții, proștii proștilor, adică românii. Sub conducerea patri(h)otică a jegurilor securiste băsescu & Ponta, România a rămas pe margine. Abia în 2018(față de 2015, anul intrării englezilor) ne-am ocupat locul pe care chinezii, totuși, ni-l reținuseră.

În timp ce AIIB reprezenta o inițiativă mai degrabă regională, BRI reprezintă o dezvoltare care va influența bunăstarea economică a membrilor sute de ani de-aici înainte. România în continuare se află în afara proiectului din cauza unor politicieni imbecili care, treptat, ne scot de pe harta lumii.

Și, înainte de a încheia, vă anunț că Turcia amenință – de data aceasta apăsat – SUA că, în cazul în care i se va refuza comanda de F-35 va cumpăra SU-57 de la ruși. Ar însemna ieșirea de facto din NATO a Turciei și recreionarea structurii strategice a zonei. Cert e că arsenalul nuclear pe care SUA îl are în Turcia va trebui mutat undeva, iar singurii candidați pentru domicilierea respectivelor arme suntem noi. Asta ne transformă în țintă prioritară pentru Rusia și ne aruncă într-un inutil război diplomatic cu grave consecințe comerciale.

Probabil, de-a lungul timpului, ne-am obișnuit să facem foamea în timp ce vecinii noștri o duc bine. Se pare însă că acum, politicienii noștri s-au gândit să încondeieze foamea cu o experiență nouă: prăjirea, mai bine spus propria noastră prăjire. Că doar la ce te poți aștepta atunci când faci pe deșteptul cu armele altuia?

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Șerban Cionoff: ”Mai dispersați băieți, mai dispersați!”

De bine ce ne obișnuisem cu ideea că (încă) președintele Klaus Iohannis și fostul premier al „guvernului său”,Dacian Cioloș vor fi candidații pe care opoziția îi va arunca în arenă la viitoarele alegeri prezidențiale și uite că vineri, la orele 14,55 fix trecute, Vladimir Tismăneanu lansează pe pagina sa de Facebook numele unui candidat-surpriză: Augustin Lazăr!



Ce-i drept, abil cunoscător al drumului spre înalta societate- că doar a lucrat și pentru Ion Iliescu și pentru Traian Băsescu- redutabilul politolog româno-american face mai întâi o tatonare a pieței, adică mimează că emite o ipoteză, în nume personal, pentru ca să vadă cine mușcă mai întâi momeala:cel pe care l-ar paște candidatura sau un anumit segment de electorat care ar dori să îl susțină.

De aceea,Vladimir Tismăneanu își ambalează oferta în niște formulări care, vezi Doamne, nu fac decât să exprime „o modestă propunere”.Citez:”Nu știu ce interese are Augustin Lazăr, dacă dorește să rămână activ în spațiul public”. După care, vine și propunerea:”Dar, mărturisesc, mi-ar face mare plăcere să candideze, sprijinit de opoziție și de societatea civilă, la funcția de președinte al României”.

Stop cadru! Ce avem noi aici?Aici avem formularea „sprijinit de opoziție și de societatea civilă”. Păi cum devine treaba asta, domnule profesor?Adică pe Klaus Iohannis, respectiv pe Dacian Cioloș, cine ar mai rămâne să îi sprijine, dacă opoziția și societatea civilă se vor mobiliza în slujba lui Augustin Lazăr? De-aici înainte încep să curgă semnele de întrebare.

Prima observație  este aceea că până la alegerile prezidențiale este de trecut hopul europarlamentarelor. De ale căror rezultate depinde, pe de o parte, clasamentul partidelor politice din țară, în funcție de numărul de candidați aleși în viitorul Parlament European, de a cărui configurație depind, la rândul lor, și soluțiile pentru ca Uniunea să depășească prelungitul impas în care se află acum. Sunt de înțeles, atunci, motivele pentru care  alte formațiuni politice, mai cu picioarele pe pământ, au ales să amâne discutarea acestui subiect- candidatul sau candidații la alegerile prezidențiale- până după cunoașterea rezultatelor alegerilor pentru  Parlamentul European.

Desigur, asta nu exclude ideea că, de pe acum, fiecare partid poate face studii de piață pentru a vedea care anume dintre variantele pe care le are la îndemână  deține cele mai multe șanse de a deveni candidat cu care ar trebui să meargă la alegeri. Așa încât, până la un punct , forfoteala –dar nu și nu emulația!- care s-a încins în laboratoarele opoziției este de înțeles. Aș zice chiar că ea trebuie văzută  ca un semnal cert că, undeva și niște cineva, și-au cam pierdut încrederea( sau, poate, și încrederea?!) în Klaus Iohannis și l-ar cam dori înlocuit la post. Asta însemnând fie că stilul său conflictual  a ajuns să nemulțumească din ce în ce mai mulți viitori votanți, ceea ce însemnă practic pierderea alegerilor de către fostul primar de la Sibiu, fie că  acesta nu a răspuns marilor așteptări, mai pe șleau spus că nu s-a achitat cu brio de niște directive pe care le-ar fi primit, cam  după același model în care Victor Ponta, pe când era premier, le-a primit din mâna lui Jose Manuel Barroso. Așa că s-a pus deja problema unei alte variante. Sau a unor alte variante…

Nu putem  omite, de asemenea,  nici supoziția că varianta candidaturii lui Dacian Cioloș nu este considerată de către toți strategii de campanie ca fiind cea mai norocoasă. În primul rând, date fiind rezultatele dezastruoase ale cabinetului său de pseudo-tehnocrați, încropit, de fapt, și cu niște peroane care mai mult au plimbat hârtii pe la Bruxelles sau pe la Strasbourg, așa că numai despre expertiză europeană nu ar fi fost cazul la ei. De unde și foarte plauzibila soluție a căutării unui alt candidat. Așa încât, candidatura-surpriză a lui Augustin Lazăr pentru postul de președinte al României, propagată de către Vladimir Tismăneanu, aduce din ce în ce mai mult cu iepurașul scos din joben. Unde mai pui că, de-acum, se lucrează la confecționarea imaginii unui  martir al luptei anticorupție în persoana fostului șef al comisiei de eliberări condiționate de la Penitenciarul din Aiud. De unde a ieșit și ideea că proaspătul pensionar confort ultra sporit  „a fost obligat să iasă din joc”, pe care o aruncă pe piață Vladimir Tismăneanu.

Din nou stop cadru! Unde am mai citit  noi niște asemenea lucruri? Le-am citit în biografia romanțată a Slujirii  încropită special ca să fie piesă beton în mapa profesională pe baza căreia a fost admisă pe lista scurtă a candidaților la șefia Parchetului European. Șmecherie care, din păcate pentru Nefertiti, nu i-a adus și victoria, iar subiectul a fost închis,deocamdată, urmând să intre pe agenda de lucru  a viitoarelor organisme de conducere ale UE rezultate după europarlamentare. Numai că posibila aruncare în arenă a lui Augustin Lazăr aduce în discuție ideea, intens discutată în ultima vreme, că, dacă Doamne ferește!, Laura Kovesi nu iese câștigătoare în competiția pentru Parchetul European, atunci, foarte posibil ar fi ca ea să fie candidatul-forte la prezidențiale. Și atunci, ce lucru teribil s-a întâmplat, așa încât, pe nepusă masă, a apărut, pe nepusă masă, ideea că Augustin Lazăr ar putea fi candidatul opoziției și al societății civile la alegerile prezidențiale?

S-au schimbat, deja, opțiunile sau este vorba doar despre o diversiune mascată într-o „modestă propunere”, așa cum ne asigură Vladimir Tismăneanu?Greu de spus!Un lucru devine din ce în ce mai clar și că deja se fac calcule și se caută variante. Variante în legătură cu care, de măcar câteva ori, se poate pomeni, nu chiar fără motiv, numele lui Georg Soros.

De unde și concluzia: mai dispersați băieți, mai dispersați!

Autor: Șerban Cionoff

Sursa: Jurnalul.ro

Cimitirul evreiesc din Huși a fost vandalizat de antisemiți, iar la azilul de nebuni e acum armonie

S-a căzut de acord: e mai bine politic ca dărâmarea mormintelor din Cimitirul Evreiesc din Huși să fie un atac antisemit. Înainte de orice expertiză tehnică a vreunui constructor, înainte de orice rezultat al anchetei poliției, reprezentantul „licuriciului cel mare”, Hans Klemm, ambasadorul SUA, el însuși evreu, a venit la Huși și a dat de înțeles scurt pentru „sugători”: nu poate fi altceva, în niciun caz accident cauzat de vreme, de vântul puternic de la sfârșitul lui martie! „Sugătorii” români au făcut ce știu mai bine: și-au țuguiat buzele, au absorbit exemplar și au scuipat asemenea ce înghițiseră de la „marele licurici”. Azi se numește „linie oficială”…



Primarul Hușilor, care, la început, când au fost găsite prăbușite pietrele funerare, dăduse vina pe vânt și starea precară a monumentelor și spusese că se face din țănțar armăsar când se vorbește despre antisemitism în acest caz, a amuțit… Doar nu e prost să se pună cu puterea…și încă cea globală! Nimeni nu e prost! Primarul, ca și ceilalți, a intrat în o altă „paradigmă sistemică” expusă „magistral” de același Traian Băsescu: „Nu știu dacă e bine, domnu’ chestor. Mă tem că eu v-am făcut chestor”.

Pentru edil e mai bine să se vorbească despre antisemitismul unor hușeni neidentificați, decât despre „lipsa de preocupare a autorităților locale” față de cimitirele evreiești. Ar putea deveni și mai grav, dar de data asta cu exemplu personal: El! Așa că se conformează „liniei oficiale”. Cu el a tăcut și vocea rațiunii. La azilul de nebuni e acum armonie, pacienții dansează pe muzica pe care numai ei o aud. Hușeni antisemiți, eventual și băuți, au făcut crima perfectă: au distrus 73 de morminte, dar nu au lăsat niciun semn, nicio amprentă, nicio urmă de pantof. Profanarea de la Huși nu seamănă cu nicio altă profanare. Polițiștii ar putea spune acest lucru. Dar numai dacă i-ar întreba cineva. Profanatorii, dacă nu au fost prinși până acum, nu vor mai fi prinși niciodată.

Cei care nu se aud vorbind sunt tocmai cei mai indicați să se pronunțe, specialiștii, constructori sau polițiști. Foarte probabil că ar fi chiar o greșeală să fie întrebați și ar fi o și mai mare greșeală pentru ei („..Nu știu dacă e bine, domnu’ chestor”) să se exprime liber și să se pună împotriva curentului. Însuși ambasadorul Klemm a venit la Huși și a lăsat un „vânt”. Dacă cineva va încerca să „spele” povestea împotriva „vântului”, cu ce-i cade la îndemână, va rămâne… „pătat”. Eroii în zilele noastre se mai găsesc în cimitire, dar doar „dedesupt”. Deasupra acum e doar despre supt.

La final, aceasta va fi o altă narațiune, de acum clasică, în care adevărul a devenit irelevant. În epoca postadevăr, adevărul e circumstanțial și determinat de putere. Ce trebuie să știm este că antisemitismul ne pândește de după morminte, ca o veritabilă fantomă! Iar așa se scrie și istoria. Și nu trebuie să ne fie de mirare dacă în manuale se va vorbi despre „recrudescența fenomenului antisemit” (doar asta e expresia standard) cu exemplul cel mai „concludent” Cimitirul Evreiesc din Huși. Doar ambasadorul Klemm l-a confirmat. Și nici nu mai e nevoie de altceva. Nu de specialiști, polițiști sau constructori…

Teatru absurd sau „film cu proști”

Dar să recompunem narațiunea, care are toate elementele unei povești de succes, dar doar în nota teatrului absurd sau a „filmelor cu proști”, însă luând-o de la celălalt capăt, de data asta, pentru a-i observa și mai bine evoluția și felul în care se autopotențează.

Înainte de a ajunge în Cimitirul Evreiesc din Huși (nu după!), ambasadorul Klemm a trecut pe la Primăria Huși, unde „a discutat cu autoritățile locale și județene despre modalitățile de creștere a nivelului investițiilor în zonă, inclusiv alături de partenerii americani”, cum relatează presa. Să-și fi „uns” ambasadorul astfel drumul către cimitir și să-i fi „uns” pe demnitarii vasluieni pentru a-i susține ceea ce avea să devină varainta oficială acceptată? Ne putem măcar întreba, dacă tot suntem în lumea speculațiilor…

Ajuns la cimitir, ambasadorul expune o logică pe cât de minimalistă, pe atât de „infailibilă”: „Nu ştiu cum aţi putea explica asta. Aceste este clar un cimitir evreiesc, acestea sunt morminte ale unor evrei, marcate clar, fac parte dintr-o comunitate evreiască. Mi-e greu să găsesc altă explicaţie, altceva decât nişte acte antisemite”.

E simplu! De acum nu se mai admit dezbateri, iar orice semn de întrebare ar putea cădea el însuși sub incidența antisemitismului.

Deputat de Vaslui și vicepremier, Ana Birchall trebuia să fie la locul și momentul potrivit pentru cariera sa, dar mai ales să spună ce trebuie: „Vandalizarea celor peste 70 de monumente funerare din Cimitirul Evreiesc din Huşi reprezintă un gest profund regretabil la adresa victimelor şi supravieţuitorilor Holocaustului şi un act antisemit incalificabil pe care îl condamn în mod categoric”. Povestea devine astfel despre Holocaust. Nimeni nu stabilise direct o asemenea legătură, era imperceptibilă. Este meritul Anei Birchal, care, astfel, s-a evidențiat.

Ana Birchall mai încheie un târg în cimitir, care pare „la botul calului”, dar nu este câtuși de puțin așa, ci un acord tacit, deliberat. De unde, altminteri, putea foarte bine să fie muștruluit pentru starea în care se găsește cimitirul, primarul Hușiului este acum gratulat de însăși ministru „pentru intervenţia promptă în cazul vandalizării Cimitirului Evreiesc”. E o afacere pe care este clar că edilul nu o poate refuza. Să mai pună acum semne de întrebare în privința variantei distrugerii deliberate, a antisemitismului, așa cum a făcut la început, ar însemna să ridice cuvânt împotriva administrației județene, a Guvernului, dar și a Ambasadei SUA, care se pronunțase cu câteva zile în urmă printr-un comunicat: „Distrugerea a zeci de morminte evreieşti este nu doar un atac împotriva comunităţii evreieşti, ci şi un atac împotriva diversităţii întregii societăţi româneşti”.

Ambasada SUA nu ținuse cont cu nimic în comunicatul său tocmai despre comunitatea în numele căreia pretindea că vorbește. Cu alte câteva zile în urmă, Costache Clim, președintele Comunității Evreiești din Huși, refuzase varianta antisemitismului, a atacului deliberat împotriva comunității, punând prăbușirea mormintelor pe seama huliganismului: „Numai din cauza faptului că după Revoluție s-a creat în țara noastră haos. Lipsa de educație își spune cel mai mult cuvântul. Copii sau oameni care sunt certați cu orice conduită normală. Aici, în cimitir, aș putea să îmi dau cu părerea că au fost persoane, care au fost sub influența drogurilor, de exemplu. Asta e părerea mea personală. Astfel, dacă era un om sănătos, nu putea să facă ceea ce a făcut”. Nimeni nu l-a mai auzit de atunci pe Clim…

Cred că am luat-o razna cu toții”

Din mijlocul hușenilor și din afara politicului, evreul din Huși îi deresponsabilizează pe concetățenii săi de acuzația de antisemitism. Același lucru îl făcuse, cu alte câteva zile în urmă, și Episcopul Hușilor, de altfel singurul care a răspuns primelor insinuări care trimiteau la antisemitism, produse, în treacăt, de deputatul Silviu Vexler, reprezentantul minorității evreiești, care a vizitat cimitirul la câteva zile după apariția știrii prăbușirii monumentelor: „Domnul Silviu Vexler, în urma vizitei făcute în oraşul nostru, doreşte să le transmită un mesaj subliminal locuitorilor din Huşi, care, majoritatea, sunt ortodocşi: atâta timp cât Corneliu Zelea Codreanu s-a născut la Huşi, înseamnă că huşenii, în mod aprioric, sunt ‘potenţiali antisemiţi’”.

În vizita sa prin cimitir, alături de un alt coleg deputat de Vaslui, primar și autorități județene, Vexler aruncase primul ancora politizării, spunând: „Dar Corneliu Zelea Codreanu unde s-a născut? Nu la Huși?”.

„Cred că am luat-o razna cu toții, încercând să facem din țânțar armăsar”, a putut reacționa atunci, spontan și sincer, primarul Ioan Ciupilan al Hușiului. Încă în afara politicului, Ciupilan a putut explica, în deplinătatea facultăților: „Pietrele funerare sunt căzute mai demult. Dacă ne uităm bine de-a lungul cimitirului, vedem că au mai căzut și altele. Aici (unde erau cele mai multe morminte căzute – n.) este un grup compact. M-am uitat la ele și nu pot să mă pronunț că sunt date de un om, că-s date de vânt, că-s date de alunecare de teren. Pentru acest lucru avem specialiști ai statului, specialiști în domeniu, care vor face anchetă și vor trage concluzie, în urma unei expertize. Din punctul meu de vedere, nu cred că este vorba despre un act de vandalism sau antisemitism. Niciodată nu aș putea să cred asta. Cred că cel mai bine ar fi, din partea tuturor, să nu tragă concluzii pripite, să apară tot felul de declarații în presă, că a fost o mână criminală, că nu știu ce… Din punctul de vedere al modului în care sunt realizate sunt foarte subțiri, deci fără niciun pic de rezistență. Aceste modalități de prindere, pe un fier beton de 5 centrimetri, pe o pastă de beton, de ciment, mai bine zis, e posibil oricând, în urma înghețului-dezghețului, să se desprindă, iar codul portocaliu de vânt, pe care l-am avut acum două săptămâni, sau când a fost, e posibil să le fi dat jos, uitându-mă că multe sunt în același sens căzute”.

Deci, Cimitirul Evreiesc din Huși se află într-o zonă de deal neîmpădurită, predispusă la alunecări de teren, pietrele sunt vechi și greșit asamblate, neîngrijite de foarte multă vreme. Chiar și numai din fotografii se vede clar că nu există intenția distrugerii, ele sunt doar prăbușite. Un antisemit cu intenții „serioase”, de a face un gest demonstrativ sau a devasta, nu le-ar fi „îmbrâncit” doar. Sunt doar PRĂBUȘITE! Vă dați seama cu ce vandali și dezaxați… cumpătați avem de-a face?! Căderea lor s-a produs după o serie de furtuni puternice, care, întâmplător, luaseră pe sus în oraș o statie de autobuz în aceleași zile, după cum scria un cotidian.

Dar acești clovni penibili sunt dispuși să se așeze la poze printre morminte, să joace rolul îngrijoraților și sideraților, și să arunce acuzația de antisemitism asupra unui oraș întreg, a unui județ și chiar țări, doar pentru că au stabilit că politic le convine tuturor să fie cu antisemitism. Pentru că este clar că astfel de acuzații, mai ales în lipsa unor vinovați, responsabili identificabili și calificabili („băuți”, „drogați”, „teribiliști”), calificare care clasifică și dispersează responsabilitatea, rămân să atârne asupra unei comunități întregi. Fără niciun fel de probe, fără nicio expertiză, politrucii ușurateci locali și naționali acceptă necondiționat niște silogisme cel puțin infantile venite de la înălțimea „licuriciului cel mare” care dictează de multă vreme de acum în țara noastră ce e adevărat și ce e fals și chiar unde avem voie să avea îndoieli. RUȘINE LICHELELOR!

Autor: Cristian Pătrașcu

Sursa: Anonimus.ro

Anghel Buturugă: ”Noua limbă a noului bolșevism”

Noul bolșevism practică un limbaj specific, care reia conținutul vechiului în forme ajustate și adaptate. În limba română încă nu s-a făcut acest export lingvistic, ceea ce denotă și o rămânere în urmă a stângii noi.



Termenul cheie al acestui noul bolșevism de extracție americană este „wokeness”, adică un fel de „trezire”. A fi „woke”, treaz, înseamnă a fi conștient de nedreptățile sociale, care, în acest caz, sunt identificabile în exploatarea rasială și masculină. Faptul că o condiție destul de banală, cum ar fi aceea de conștientizare a unor mize sociale, este denumită astfel, ține și de preferința pentru acest termen de slang afro-american (provenit de la un grup exploatat, are, așadar, mai multă legitimitate), dar și de fervoarea religioasă cu care este încărcat.

A fi „woke” este similar unui proces de convertire în care ți se deschid ochii. A fi „woke” înseamnă să te dezbari de toate prejudecățile găzduite, până la momentul convertirii, inconștient, de către tine. Înseamnă a vedea în orice aspect al vieții, oricât de banal, o manifestare a puterii, un comportament de dominație și o luptă. Rasismul este omniprezent, ubicuu. Nu este doar ceva factual ușor identificabil și dovedibil. Nu, este ceva inerent actualei structuri sociale și actualei culturi. La fel și masculinitatea toxică/dominantă. Nu este ceva identificabil, concret, ci este o structură și o cultură – respectiv, ce a mai rămas din cultura occidentală.

Valorile centrale ale noii religii politice a trezirii/conștientizării sociale sunt egalitatea și diversitatea. Orice discuție despre diferențe (femei, bărbați, hetero etc.), fie ele și biologice (sau, de fapt, mai ales biologice), este atacată cu furie ca dovadă de bigotism exploatator, reacționar. Mijloacele de promovare ale acestei noi revoluții sunt corespunzătoare acestui fel sectar și fanatic de a pune problema: activism violent simbolic îndreptat asupra limbajului, cunoașterii, organizării (adică asupra centrului, fie universitar, fie politic), intimidarea și amuțirea „reacționarilor”, excomunicarea celor insuficient de „puri” din mișcare.

În acest sens, wokeness este, de fapt, mai vechea „conștiință revoluționară” a comuniștilor pe stil vechi. Și în vechiul marxism, comunistul de nădejde era cel care dobândea această conștiință socială revoluționară care reducea orice aspect al vieții și societății la dihotomia exploatatori-exploatați și care denunța reacționarismul burghezo-moșieresc. Darel E. Paul observă că marxism-leninismul este substituit cu teoria critica rasială, capitalismul cu „rasa albă” (whiteness) și justiția rasială cu dictatura proletariatului.

Aliatul surprinzător al acestui curent fanatic este, însă, liberalismul. Ryszard Legutko, un conservator polonez, arată cum această nouă patologie politică este născută de democrația liberală. „În concepția actualilor liberal-progresiști, statul nu este singura entitate menită să vegheze asupra regulilor de colaborare şi să combată toate elementele necooperante. De fapt, ei consideră că această sarcină se află pe umerii tuturor şi că toţi suntem responsabili atât de identificarea a ceea ce nu este corect, cât şi de introducerea a ceea ce este corect. Din acest punct de vedere, democraţia liberală a ajuns unde ajunsese și comunismul – sau poate chiar mai departe. În comunism era nevoie de constrângerea statului, puterea acţiona brutal faţă de cei nesupuşi, iar originile sângeroase ale regimului au lăsat urme asupra comportamentului generaţiilor următoare. În democraţia liberală, însă, o mare parte a procesului se înfăptuieşte spontan, voluntar, iar elementele de constrângere juridică şi politică nu se pot compara cu cele comuniste, ci apar, cumva, ca răspuns la o nevoie a societății și nu ca o violenţă asupra acesteia. Din acest motiv, apar o mulţime de indivizi dornici să acționeze în spirit liberal-progresist, vânând cuvintele, faptele şi intenţiile din jur pe care le consideră neloiale. Fariseismul lor, uluitor prin insistenţa şi primitivismul gândirii, devine din ce în ce mai greu de suportat şi mai răspândit.” Recomand întregul text – îl puteți accesa AICI.

Adevăratul dușman al democrației liberale nu este, așadar, „iliberalismul”, nume vag dat unor curente diferite pentru a le invalida politic, ci acest nou bolșevism care, doar aparent paradoxal, este chiar copilul legitim al acesteia. Mai mult decât atât, wokeness-ul este văzut de unii comentatori ca strategie (mai mult sau mai putin constienta) de auto-amagire a oligarhiei si de protejare a statutului sau de elita, prin adoptarea egalitarianismului. Paradoxul fiind ca aceasta elita caracterizeaza reactia „commoners”-ilor, a „populistilor”, drept inegalitara si reactionara. Nu de puține ori Carlson Tucker denunță astfel de „vigilenți” ai „trezirii” ca privilegiați care își folosesc puterea pentru a delegitima reacțiile de contestare sau de afirmare a grupurilor de la margine (albii săraci orașele dezindustrializate, religioșii etc.).

Autor: Anghel Buturugă

Sursa: Anghel Buturugă Facebook

Revoltător: ”Scufiţa Roşie” e considerată o poveste sexistă!? Alte 200 de basme pentru copii au fost eliminate, din acest motiv, din rafturile unei mari biblioteci

Școala Tàber din Barcelona a eliminat din biblioteca sa 200 de volume considerate sexiste și marcate de stereotipuri, după o cercetare efectuată asupra conținutului cu probleme din lucrările pentru copii, relatează The Guardian, potrivit Mediafax.



Secția pentru copii mici a bibliotecii instituției educaționale, care deține aproximativ 600 de opere, a fost folosită de organizația Associació Espai i Lleure în cadrul unui proiect dedicat evidențierii conținutului sexist. Specialiștii au studiat personajele din fiecare carte și acțiunile și rolurile pe care le au. Ei au descoperit că 30% dintre lucrări erau extrem de sexiste, conțineau stereotipuri puternice și, în opinia lor, nu aveau valoare pedagogică.

Printre lucrările criticate de asociație s-au numărat mai multe versiuni ale poveștilor cu Scufița Roșie și cu Sfântul Gheorghe. Cele din urmă sunt o lectură populară pe 23 aprilie, ziua sfântului, cunoscută în Catalonia ca Diada de Sant Jordi. Cărțile au fost eliminate, iar versiunile cu mai puține stereotipuri au rămas pe rafturi.

Potrivit Associació Espai i Lleure, copii mici care văd portrete pline de stereotipuri cu privire la relații și comportamente în cărțile citite vor considera că aceste atitudini sunt normale. Anna Tutzó, unul dintre părinții aflați în echipa de cercetare, a declarat pentru publicația El Pais că, deși societatea se schimbă, iar oamenii devin din ce în ce mai conștienți de problemele de gen, evoluția nu este reflectată în povești. “Caracterul masculin este asociat cu competitivitatea și curajul și în situații violente, chiar dacă este vorba doar de mici farse, băiatul acționează împotriva fetei”, spune Tutzó. Aceasta afirmă că acest tip de povești arată cine poate fi violent și împotriva cui.

Alte instituții de învățământ din Barcelona au decis să acorde o mai mare atenție conținutul cărților din propriile biblioteci. Școala Montseny plănuește să elimine cărțile pe care le consideră a fi sexiste, iar asociația părinților de la școala Fort Pienc a înființat o comisie dedicată egalității de gen, care să studieze cărțile.

“Tipurile de cărți pe care le citesc copii sunt foarte importante, deoarece operele tradiționale imită stereotipurile de gen, și este bine să avem lucrări care sparg aceste norme”, a spus Estel Clusella, lider al asociaței părinților de la Fort Pienc. “La vârsta de cinci ani, copiii au stabilit deja rolurile de gen, ei știu ce înseamnă să fi băiat sau să fi fată. Așa că este esențial să lucrăm cu o perspectivă de gen încă de la o vârstă fragedă.”, a continuat aceasta.

Școala Tàber va analiza, în continuare, cărțile dedicate claselor primare. Reprezentanții organizației Associació Espai i Lleure au afirmat că vor aborda diferit lucrările de la această categorie, deoarece copiii mai mari sunt capabili de analiză critică și de a reflecta asupra stereotipurilor. “În primii ani, copiii absorb totul din jurul lor, fapt ce permite normalizarea stereotipurilor sexiste”, a declarat Tutzó pentru El Pais. “Elevii de școală primară (cu vârste cuprinse între șase și 12 ani] au, totuși, o gândire critică mai dezvoltată, iar cărțile pot fi folosite ca o oportunitate de a învăța, ca ei să poată recunoască elementele sexiste.”, a continuat aceasta.

Autor: Ioana Necula

Sursa: Știri pe surse

Șerban Cionoff: ”Poziția mutului, reacție în dialogul social?”

Ne-am fi așteptat ca recentele declarații  ale unor marcante personalități ale vieții noastre publice care și-au anunțat, zilele acestea, autosuspendarea, retragerea sau chiar demisia din GDS, ca urmare a intens contestatei decizii de a i se acorda premiul pe anul 2018 lui Augustin Lazăr, să fi fost comentate, așa cum se cuvine, pe pagina revistei „22”, oficiosul recunoscut al grupului. Așteptare firească dacă luam avem în vedere celeritatea cu care a fost dat publicității mesajul prin care GDS anunța că nu îi retrage premiul acordat celui care (încă) deține calitatea de Procuror General al României. Asigurându-l, totodată, pe fostul șef al comisiei pentru eliberare condiționată de la Penitenciarul Aiud de deplina solidaritate în lupta anticorupție.



Până aici, nimic de zis despre privește viteza de reacție și transparența de care era și de așteptat să dea dovadă această entitate a societății civile pot-decembriste care și-a înscris pe firmament sintagma ,,dialog social’’. În plus, tot din ediția electronică a revistei „22’’- această veritabilă continuatoare a intransigenței politico-ideologice  cu care milita, pe vremuri, revista „Lupta de clasă’’-, aflăm și poziția GDS față de decizia lui Daniel Morar de a renunța la premiul ce îi fusese atribuit în 2011, precizându-se, de asemenea, că „prestația ulterioară a domniei sale, ca judecător la CCR, dezminte rațiunile pentru care premiul i-a fost acordat, de aceea returnarea este binevenită”.

Să admitem că GDS consideră că returnarea de către Daniel Morar a premiului acordat acum opt ani este binevenită, dar poate că nu strica să ni se spună (sau să ni se reamintească)în comunicatul de presă consacrat  acestui subiect și care este motivarea invocată de către laureatul din 2011 întru susținerea gestului său?Motivare care, de altfel, se găsește în Scrisoarea adresată de către Daniel Morar membrilor Grupului pentru Dialog Social și din care reiese că renunțarea la premiu poate fi înțeleasă și ca o delimitare față de premierea în persoana lui Augustin Lazăr a unei persoane care a făcut parte din sistemului represiv al regimului politic al partidului unic. Oare chiar să nu conteze, în opinia diriguitorilor GDS, aceste motive? Sau pur și simplu ele vin în contradicție cu declarația de adeziune a grupului la lupa anticorupție a Ministerului Public pe care (încă) îl conduce Augustin Lazăr și atunci este de preferat să fie ignorate?

În aceeași ordine de idei trebuie să spun că  mi se pare de neînțeles și tăcerea pe care revista ,,22’’ și editorul său, Grupul pentru Dialog Social, o păstrează în jurul deciziei lui Radu Filipescu de a se autosuspenda, a lui Mircea Dinescu, de a fi radiat din lista celor care au nășit grupul, precum și a demisiei pe care a anunțat-o Laura Ștefan. Și asta din mai multe motive. În primul rând pentru că aste vorba despre trei personalități prestigioase ale mediului cultural și civic, a cărora prezență activă și susținută a fost de natură să confere GDS un foarte serios câștig de imagine, de credibilitate și de autoritate publică. În același timp, este de reținut faptul că, în toate aceste trei cazuri, nu mai este vorba doar despre renunțarea la un premiu al GDS, fiind vorba despre renunțarea, temporară sau definitivă, la calitatea de membru al acestui grup.

Necesar și firesc fiind ca, din partea Grupului pentru Dialog Social, să avem un punct de vedere, clar și temeinic, din care să  înțelegem care este poziția sa față de aceste poziționări ale celor trei personalități, ca și asupra modului în care se preconizează că va fi gestionată situația creată spre a nu se ajunge, în ultimă instanță, la o situație de criză. Or, după cum menționam încă de  la începutul acestor notații, până acum, nici revista ,,22’’, nici elita conducătoare a GDS, nu ne-au oferit precizările așteptate, așa încât tare mă tem că, fie și în cazul în care ele vor veni până la urmă, s-ar prea putea să nu își mai aibă rostul. Adică să nu mai prea convingă pe nimeni.

Cât privește cauzele acestei tăceri mai mult decât surprinzătoare- ca să nu îi spun îngrijorătoare- și aici am putea avansa mai multe ipoteze. Dintre care, două mi se par cele mai apropiate de adevăr: 1. GDS adoptă poziția mutului , așteptând să treacă acele trei zile după care orice știre bombă își pierde actualitatea și lasă locul alteia pe firmament; sau 2. Pur și simplu GDS-ul nu și-a revenit din starea de puternică derută cauzată de cele trei decizii ale (de-acum) foștilor săi membri și face eforturi disperate pentru ca deciziile acestora să nu genereze alte reacții în lanț.

Autor: Șerban Cionoff

Sursa: Jurnalul.ro

Despre datele morale și politice ale tefelismului

Pentru cei care încă nu știu, să precizăm că termenul tefelism, de dată recentă,  provine de la trei inițiale: t-f-l, corespunzând sintagmei „tinerii frumoși și liberi”. Sunt de obicei tineri din mediul antreprenorial, liber-profesioniști, copiii îmbogățiților postrevoluționari sau pur și simplu exponenți ai clasei mijlocii conectați la finanțările externe, sub forma programelor derulate de către organizațiile nonguvernamentale, a proiectelor de cercetare sau a burselor de studii.



Genului proxim i se subsumează în linii mari două specii: așa-numiții corporatiști și hipsterii. Corporatiștii, adică salariații corporațiilor internaționale, se caracterizează prin aerul de superioritate al unei presupuse expertize și prin veleitățile manageriale. Hipsterii afectează vocația nonconformismului agrementat artistic și se autoimaginează în postură de contestatari principiali ai puterii. Tefeliștii nu se identifică integral cu generația lor, dar alcătuiesc un segment de vârstă activ în spațiul public, în sensul că promovează în mod foarte vocal, chiar strident,  anumite orientări morale și politice cu relevanță generală în zilele noastre. În această calitate credem că merită câteva notații clarificatoare, mai ales că obișnuiesc să își livreze orientările respective sub frazeologia specioasă despre libertatea individului și lupta împotriva corupției.

Ca să înțelegem mai bine profilul și implicațiile tefelismului, să amintim că până acum individul a fost conceput într-o manieră esențialmente relațională. Pentru creștinism, de pildă, individul (termenul mai corect ar fi persoana) se integra în comunitatea euharistică a Bisericii, sau în varianta protestantă – comunitatea credincioșilor. În viziunea liberalismului clasic și a democrației liberale, individul participa împreună semenii săi la constituirea corpului civic și la reglementarea normativă a vieții tuturor. Naționalismul îl insera într-o unitate de limbă, tradiție și istorie, în termenii apartenenței organice la corpul etno-statal. Din perspectivă funcționalistă, să zicem marxistă sau durkheimiană, existența omului era inteligibilă în contextul sistemului de producție și al diviziunii muncii. În toate aceste ipostaze, fie că individul apărea supradeterminat ori că i se atribuia o funcție volițională și creatoare, era plasat într-un raport de comunicare și cooperare cu restul colectivității.

Tefelismul nu este nici religie, nici doctrină, este un profil psihologic și totodată un joc de rol, sau altfel spus – o atitudine. Prin urmare, nu poate fi documentat cu trimiteri la vreun corpus teoretic sau la vreun autor. Este cognoscibil numai prin observație directă la nivelul comportamentului cotidian, eventual prin intermediul lozincilor vehiculate de reprezentanții săi. Pe această cale inductivă, observăm că tefelismul refuză circumscrierile morale și sociale, pe care le consideră vetuste sau opresive și ca atare inacceptabile. Afirmă, în schimb, un individualism autosuficient, refractar la ideile de solidaritate și îndatorire, concentrat pe satisfacerea dorinței de parvenire și de acumulare a unor bunuri de prestigiu (haine de firmă, telefoane mobile de ultimă oră, mașini scumpe și altele). Amoralismul, tradus prin lipsa de compasiune sau chiar ura față de persoanele defavorizate – în particular față de pensionari și „asistații sociali”, considerați poveri pentru tinerii întreprinzători –, asimilează tefelismul, cel puțin în exprimările sale extreme, darwinismului social. Prin omologarea subiectivității, a ființei, cu surplusul material, tefelismul corespunde consumerismului. Din întrepătrunderea darwinismului social și a consumerismului decurge, antropologic vorbind, un regres al umanității de la imperativele etice și limitările rezonabile specifice culturii, la impulsul de a domina și de a poseda caracteristic naturii. Împrejurarea nu survine întâmplător: în măsura în care individul este abstras din cadrul realațiilor bazate pe similitudinea de interese și colaborarea organizată, ajunge în situația de a lupta fără scrupule pentru supraviețuire și supremație pe piața nereglementată, cunoscută și sub denumirea sugestivă de capitalism sălbatic.

În accepțiunea tefelismului, libertatea individului echivalează așadar cu atomizarea și cu destructurarea țesutului social. Consecința este că se delegitimează afectiv și imaginar posibilitatea concertării oamenilor în sindicate sau asociații profesionale. Câtă vreme aceștia nu se  simt legați între ei, câtă vreme nu se regăsesc pe terenul unor revendicări comune, nu au disponibilitatea de a acționa împreună. Desigur spre satisfacția patronatului, îndeosebi a companiilor străine în care lucrează mulți tefeliști, care pot să exploateze forța de muncă fără a se mai teme de greve sau măcar de perspectiva neplăcută a unor negocieri colective privind salarizarea. În acest fel, tefelismul servește în fond capitalismului, îndeosebi capitalismului internațional, care nu dorește să se confrunte în România cu ceea ce se cheamă bariere nontarifare, în primul rând cu reglementările privind asistența socială. Ciudat este că tefeliștii angajați în corporațiile multinaționale se identifică până-ntr-acolo cu ele (de parcă le-ar aparține), încât nu realizează ce deserviciu își fac singuri. În absența protecției sindicale companiile respective îi supun unui program epuizant, de natură să-i ducă pe mulți în depresie. În plus, peste câțiva ani îi vor putea concedia rapid, înlocuindu-i cu alții mai tineri, dispuși să lucreze la fel pentru o retribuție mai mică.

Subtextul procapitalist se întrevede și în manifestările publice ale tefeliștilor, cu precădere în așa-zisa luptă împotriva corupției. Printre ei se numără neîndoielnic și persoane oneste, care cred într-adevăr că luptă împotriva corupției din politică și pentru apărarea statului de drept. Numai că miza reală a luptei împotriva corupței nu este corupția ci legislația socială, atâta câtă mai există în România. Raționamentul cauzal implicit este următorul: Partidul Social-Democrat este un partid al corupților; Partidul Social-Democrat este un partid de stânga; rezultă că stânga și corupția sunt consubstanțiale. O concluzie absolut conformă aserțiunilor dreptei de inspirație friedmaniană, care postulează că statul este un rău adminstrator și exaltă virtuțile pieței nereglementate. Lăsăm deoparte identificarea nejustificată a social-democraților autohtoni ca fiind de stânga. Raționamentul este vicios fiindcă alocă unei circumstanțe particulare – corupția din România – o semnificație generală. Așadar, dacă politicile de stânga sunt generatoare de corupție, stânga în principiu apare compromisă. În acest fel se legitimează de fapt statul minimal, ale cărui atribuții fundamentale sunt privatizarea proprietății (întreprinderi, zăcăminte), reducerea impozitelor aplicate marilor firme și elaborarea unei legislații a muncii favorabilă patronatului.

Toată lumea ține minte că mișcarea de „rezistență” împotriva corupției a debutat în ianuarie 2017, cu ocazia unei ordonanțe în care se prevedea, printre altele, că pentru certificarea infracțiunii de abuz în serviciu trebuia să se înregistreze un prejudiciu de minimum 200 000 lei. De aici bănuiala că se încearca scoaterea unor lideri politici, începând cu Președintele Partidului Social-Democrat – Liviu Dragnea, de sub incidența legii penale. Nu mulți își mai amintesc însă că tot atunci guvernul hotărâse creșterea salariului minim pe economie. În aceste circumstanțe, lupta împotriva corupției, mai precis a corupților, pare să nu fi fost altceva decât pretextul moralist pentru a declanșa o campanie contra guvernului care deranjase, prin creșterea salarială, mediul de afaceri. În definitiv, cu ajutorul unei lozinci asemănătoare, și anume „Corupția ucide”, a fost înlăturat în 2015 și primul-ministru Victor Ponta, înlocuit, foarte convenabil pentru oligarhia financiară internațională, cu fostul comisar european Dacian Cioloș. Chiar dacă doi ani mai târziu nu a fost vorba decât despre o coincidență, adversitatea tefeliștilor față de principiul redistributiv rămâne evidentă. Unii o exacerbează până la absurd, considerând inclusiv impozitul progresiv pe venit o măsură de factură comunistă.

A critica programul stângii constituie o posibilitate în cadrul pluralismului democratic. Numai că tefeliștii contestă practic, pe lângă democrația socială, și democrația politică, democrația pur și simplu. Se întâmplă așa fiindcă individualismul lor autosuficient, refractar, cum arătam, la ideile de solidaritate și îndatorire, devine în mod firesc egoism. Or, tipul egoist are proprietatea de a se flata pe sine și de a se crede superior celorlalți. Lustrul de suprafață al studiilor superioare îl alimentează pe tefelist în această convingere, deși la o privire mai atentă se dovedește adeseori abia mediocru din punct de vedere intelectual. Cu cât are o părere mai bună despre el însuși, cu atâta se arată mai puțin dispus să le accepte altora, considerați ireductibil inferiori, dreptul de a se manifesta. O mostră de gândire (să-i spunem totuși gândire!) politică tefelistă ne-a parvenit de curând. Este conținută în recomandarea transmisă congenerilor săi de către un anume Andrei Nicolae Popa, se pare liderul studenților de la Facultatea de Științe Politice din Universitatea București, de a nu-și lăsa „părinții și bunicii mai slabi la minte” să participe la referendumul privind definirea constituțională a căsătoriei. Bietul de el, deși este de presupus că se proclamă liberal, democrat și europenist, probabil nici nu realizează că a reluat punctul de vedere leninist referitor la rolul conducător al minorității conștiente. Oricum, credem că distinsa doamnă Raluca Alexandrescu și domnul profesor universitar doctor Ioan Stanomir, care predau cunoștințe și pesemne formează caractere la facultatea respectivă, ar trebui să fie încântați de un asemenea emul promițător pe terenul elitismului egolatru!

Motivațiile subiective ale tefeliștilor sunt diverse. Ele țin de experiența emoțională a fiecăruia, de încadrarea profesională și accesul la resurse, de afinitățile morale și politice. Cu siguranță mulți nu ar fi dispuși să se recunoască în prezentarea noastră, crezând sincer că sunt democrați și că luptă împotriva corupției și pentru statul de drept. Din păcate însă, implicațiile obiective ale atitudinii tefeliste rămân acestea, indiferent că vor sau nu să accepte. Cum remarca un autor celebru: ei n-o știu, dar o fac.

Autor: Alexandru Mamina

Sursa: Argumente si fapte

Să trăim frumos, demn și fără belciug în nas!

Notre Dame si ce ne definește. Observ de cinci zile reactiile oamenilor la Lunea Neagra a Parisului. Unii deplâng patrimoniul cultural, altii il bagatelizeaza, unii se indignează pt. donațiile altora, altii le admira, unii se înfurie pt donatiile alor nostri, altii (se) ii promoveaza, unii compară reactiile de ajutorare financiara prompte cu apatia la adresa foametei din Africa, la genocidul sirian, la incendiul de la Al- Aqsa sau la degradarea Casinoului din Constanța. Unii acuza imigratia, musulmanii care ard biserici ( desi se stie ca in Franta catolicismul este sub asaltul secularismului militant si agresiv, dar ce mai contează…? Detalii!)



Fiecare vede prin prisma propriei imagini despre lume, a temerilor proprii, a emoțiilor in genere. E firesc. Fiecare intelege cât îi permite nivelul de educație, de experiente, natura acestora, deci unghiul din care e nevoit să vadă ce privește.

Eu sunt nevoită să privesc prin ochiul celui care a facut cinci ani de comunicare si relatii publice si s-a îngrozit de ce anume inseamna asta, mai ales in politic. Despre cât suntem de ușor de manipulat, cum se creaza si se folosesc “evenimentele”, valurile de emoție indusă, si despre cum se foloseste presa pt asta pentru interesele cui își permite. Acum si social media. Indiferent de costuri. Cum câștiga un lider inflamand artificial cu teama, indignare si furie propriii votanti, de ex. (cazul maghiarimii la ora actuală) .

Pe de altă parte, ca psiholog, inteleg oamenii si anxietatea extrema intr-o lume tot mai complexa si mai bine ascunsă sub văluri de imagine meticulos construită, o lume impredictibila in care viata proprie, supraviețuirea si bunastarea depind tot mai putin de ei insisi. O lume de însingurati suprasolicitati si confuzi (in cazul fericit, cand nu au ajuns inca in groapa cu certitudini). O lume de “ai nimănuia” … Normal ca vor sa aparțină! Oricui, chiar si unui grup vag conturat , dar sa existe ceva comun! ( reteta clasica si cea mai facila: acel ceva sa fie definit prin împotrivirea la ceva, te scapa de efortul de creare a unui miez comun, de a convinge pe cineva rational; e suficientă o țintă pt turma sprea a descărca frustrari si temeri)

Din tangența cu Ortodoxia inteleg ca omul cu adevărat nu e doar carne, instinct si gand.
Si din tot zgomotul asta mediatic asurzitor ca de fier contorsionat mi se ridică usor un gand, ca un norisor care inca nu a prins trup. Un gând vag, adică.

La cel mai elementar nivel, omul nu se mai identifica cu umanitatea din el. Parca in imaginarul propriu, definirea sinelui începe cu “sunt iubitor de x”, ” deținător de y”, “fan al z”, ” angajat la w”. Tot ce tine de alti oameni sunt elemente periferice ale imaginii de sine, si de obicei au mai mare forță aspectele care neagă, delimitează sau se justifică defensiv. S-au inversat valorile, adică. Omul rupt din comunitate, din familiile lărgite sau nucleare sau chiar din mijlocul poporului sau, din structurile sociale predictibile, nu mai are ancora si tihna de a se cizela in chip real. Educația nu mai educa spre cultură și spre personalitate ampla, sănătoasă, ci spre performanta, spre utilitarism si spre un si mai util set de ochelari de cal/ viziune de tunel.

De cand exista advertising agresiv si comunicare politică pt mase, omul pare ca a gasit un puzzle străin si artificial din care să-și compună masca pe care o denumește identitatea sa. Si sa o schimbe periodic, cand are nevoie de un suflu nou. Acum niste ani identitatea se compunea din calitatea relatiilor profunde, a iubirilor, a prieteniilor, din amintirea unor clipe de prezenta completa. Se mai compunea din nivelul de cultură, din numarul si calitatea cartilor citite SI INTELESE/ INTEGRATE (sau chiar scrise), din felul de a vorbi, de a se exprima, din talente si abilități, din puterea lăuntrică (sau absența ei ), din marimea ( sau micimea) de suflet in raportarea la ceilalți, la creație, la viata, la munca. Era o împletitură între cine ma strădui să fiu si ce zic altii ca sunt. Si era un puzzle muncit lăuntric, trecut prin durerile facerii. Nu era luat de la piața si afisat cu ostentație. Ce aveai, ce nume purtai era oarecum periferic, exceptând regalitatea, sa zicem.

Azi marketingul vinde identitate (si/sau apartenență) via orice produs. Iar omul se străduie să se convingă pe sine (si adeseori ii reuseste!) că daca poarta/ deține cutare obiect, își face vacanta in cutare loc sau e in jobul potrivit atunci el ESTE in chipul proiectat de respectivele branduri. Cand astea pălesc și se scorojesc pe la margini, începe identificarea agresivă cu diverse curente de gândire, partide, cu simboluri, trupe, subculturi, cu religii sau națiuni. Esenta e ca tensiunea lăuntrică cere mereu o stare de alertă, de defensivă, de paranoia. Un om identificat sănătos (!) cu națiunea, religia si ideologia sa e împăcat si demn. Nu cauta mereu sa macine piper sub nasul “celorlalti”, nu creaza incontinuu in afara fiintei proprii echivalentul tensiunii lăuntrice. Iar aceea exista pt ca spiritul e conștient de fals si intolerant fata de acesta , conștient de golul real si panicat de instabilitate si lipsa de ancore. Deținuții nazismului si ai comunismului, cei dusi dincolo de orice nivel de anduranta psihica imaginabila, relatau ca singurele lucruri care i-au ținut în viață și departe de dezintegrarea psihica a fost identitatea clar conturată, valorile limpezi si legăturile profunde. A stii cine esti, fara umbra de indoiala, fara sovaire, pentru eternitate, sa stii pt ce/cine trăiești si pt ce/cine esti dispus sa mori. Apple, Porsche si 5mil. de vizionari pe Youtube /amici de Fb/Tinder nu cred ca dau asta. Nici 500 de pct ISDN. Nici 5 mil.intr-o banca in Elvetia.

Tot, tot, tot e despre imagine azi. La prostuti si panicati. Si despre bani, pt cei mai deștepți si nemernici.
La Notre Dame unii donează milioane pt ca au facilitati fiscale inimaginabile, pe aceleași parghii care țin francezul de rand in foame. Altii, bani mărunți si inutili fie pt imagine ( sa vada altii/votantii cum sunt) fie pt identificare ( sa vad eu cum sunt, ce element magnific si admirat de altii ma compune) .

Donarea pt Africa presupune chiar sa scoti bani din buzunar ca si corporatie. Si nici nu are asa impact emoțional ca un simbol in flăcări – proasta afacere! Se poate spune că acele corporații au luat din buzunarul francezului de rand (via banii publici) pentru a stinge focul de paie din miezul identității pustii a aceluiasi francez; cu mari beneficii pe termen lung si ft mari șanse de ocupare a locului vacant, devenit oricum tot mai putin frecventabil datorita …ieșirii din garantie/moda a creștinismului. Francezul mediu nu iubeste si nu se identifică de la egal la egal cu africanul scheletic, deci ar fi irelevant din pdv al imaginii brandului. Pt Siria e si mai complicat ( haloul negativ al imigrației, islamului, etc), pt monumentele noastre e inutil oricum, ba chiar periculos, la cât ne uram deja Tara si ce litera stacojie a devenit nationalismul ( si cum i s-a schimbat complet sensul in cel mai pur stil comunist )

Omul nu e afectat de durerea altui OM pt ca nu se identifică cu celălalt. Se ferește de priveliștea durerilor celuilalt pt ca nu vrea sa resimtă (prin neuronii oglinda) aceeasi durere. Suntem împietriti de prea multe orori văzute și auzite la tv, în filme, în jocuri video, în desene, în toate. Ajungem la sila de cerșetoria ranceda si nemernic – falsa care impietrește delicatețea de petala a inimii sensibile. Este excizata tacticos si temeinic empatia. Deci si apropierea, si identificarea cu celălalt, cu relatia cu acela, cu umanitatea sa.

Brandurile și corporațiile , în schimb, sunt mereu pozitive, strălucitoare, motivationale si dezirabile. Si la nevoie facil interșanjabile. Simbolurile, la fel. Toate elementele exterioare fiintei pot fi nespus de ușor puse la portdrapelul identitatii si la fel de ușor se pot schimba. Problema e cand asteptam de la oameni acelasi comportament si ii tratam la fel… Cand ii aruncam la primul semn de umanitate (mi -a refuzat un moft, trece printr-o durere, s-a îngrășat, nu câștigă suficient, asteapta de la mine ceva, nu place tuturora, etc).

Omul nu se mai identifica cu umanitatea din el… Nici nu o recunoaste pe a celuilalt. Viata in sine demuult nu mai e valoare absoluta. Am ajuns in halul in care daca vezi un om căzut in strada, reflexul de a-l aduna pt simplul fapt ca e om, si puteai fi tu însuți in locul lui, este precedat de analiza: imi este similar? Daca nu, trecem mai departe cu mai putina vinovăție decât prin iarba de după semnul “Nu călcati pe iarba!”

Suntem divizati pe caprarii (tineri vs batrani, corporatisti vs. bugetari, șoferi vs biciclisti, hipsteri urbani vs fraieri fara bani, francofoni vs. filogermani, etc) prin instrumente de inginerie socială și politica elementare de-a dreptul ( ft ft utile politic!). Dar ACCEPTAM divizarea asta din lașitate si narcisism, din golul cât un hău ce șuieră in noi… Si suntem perfect inconștienti de costul acceptării: anxietate, permanenta stare de aprehensiune, depresie.

Va invit sa lăsăm să facă fiecare ce vrea cu banii proprii, sa nu ne comparăm fața de dimineață cu poza de insta a vedetei x, sa cumpărăm o caserola de capsuni batranei singure de la parter (si sa nu zicem apoi nimănui!), sa vizitam Voronetul, sa vorbim de Herculane, sa vizitam casele memoriale, sa ne citim clasicii si istoria, sa ne analizăm reactiile si comportamentele, sa ne cunoastem adevăratul sine, sa ne cultivam nu doar mintea si trupul, ci si spiritul. Si sa-l cizelam, cu adevărat. Daca dam sute de euro pt a apartine si a ne identifica cu Untold, Electric, TedEx sau diversi speakeri bine marketati de haihui, haideti sa dam cateodata cate zece si pe o piesă de teatru, o carte, un dar, un copil cu cancer sau pomana pentru sufletele părinților noștri. Indiferent cine ne vede. Cu sau fara tag si check-in.

Sa trăim frumos, demn si fara belciug in nas!

Autor: Andrea Ilyas

Sursa: Ilyas Andrea Facebook