C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for General

Dan Tăpălagă la protestele din 2012: ”Oamenii ăia care ies cu copiii pe umeri în stradă sunt iresponsabili. Nu ai voie să expui un minor într-un spațiu unde violențele pot izbucni oricând”

În ianuarie 2012 , pe vremea când se protesta în stradă împotriva guvernului Boc și se cerea demisia lui Băsescu, Dan Tăpălagă (ex HoitNews), cunoscut și sub numele de Goarna Sistemului, scria un articol în care îi blama pe protestatari și se declara deosebit de îngăduitor cu jandarmii ”provocați în mod deliberat de jurnaliști sau protestatari” (Ce nu se prea zice despre aceste proteste): ”Am vazut cu ochii mei si pot sa spun: ca oamenii aia care ies cu copiii pe umeri in strada sunt pur si simplu iresponsabili. Ca nu ai voie sa expui un minor intr-un spatiu unde violentele pot izbucni oricand. Ca televiziunile care invita copii de zece ani in studio pentru a propaga prin intermediul lor mesaje politice se fac vinovate de grave incalcari ale deontologiei, exploatand cinic inocenta in scopuri propagandistice.”



Același jurnalist, în ianuarie 2017 a scris (vezi aici Ce am văzut la protest. O imagine emblematică) că a văzut la protest ”oameni ok”, articol continuat cu o ”imagine emblematică” în care vedem un tată care-și ține pe fetița pe umeri (”Redau, cu acceptul familiei din poza, aceasta imagine emblematica de la protestul de aseara insotita de urmatorul mesaj (la dorinta familiei n-am blurat imaginea fetitei)”. Și a și introdus în articol fotografia cu fetița. Ipocrizie crasă sau dublă măsură? Redăm aici conținutul integral al articolului scris în 2012:

”Am vazut cu ochii mei si pot sa spun: ca oamenii aia care ies cu copiii pe umeri in strada sunt pur si simplu iresponsabili. Ca nu ai voie sa expui un minor intr-un spatiu unde violentele pot izbucni oricand. Ca televiziunile care invita copii de zece ani in studio pentru a propaga prin intermediul lor mesaje politice se fac vinovate de grave incalcari ale deontologiei, exploatand cinic inocenta in scopuri propagandistice.

Ca jurnalisti, reporteri sau comentatori se implica trup si suflet in sustinerea protestelor dupa care dau fuga la televizor sa “relateze obiectiv” sau sa denunte oripilati abuzurile fortelor de ordine. Ca sunt jandarmi care raspund brutal la o violenta animalica, nu din placerea sadica de a sparge niste capete. Nu ca violentele s-ar justifica in vreun fel de o parte sau de alta, dar cand vorbim de ele macar sa le punem corect in pagina.

Ca jurnalisti sau protestatari provoaca in mod deliberat jandarmii, forteaza nota cat mai agresiv pentru a tipa apoi strident ca sunt victimele lor, ca sunt bruscati si abuzati exact ca intr-o dictatura pentru a fi impiedicati sa-si faca meseria. Ca nu e limpede nici astazi cine coordoneaza grupurile violente de suporteri, ultrasi si vandali de cartier. In mod evident, provocatorii n-au venit de capul lor la Universitate nici duminica, 15 ianuarie, cand s-a declansat bolovaniada, nici joi, 19 ianuarie, cand USL a organizat mitingul de partid. Ca toata recuzita tot mai profesionista utilizata in Piata Universitatii nu pare deloc produsul spontan al cetatenilor nemultumiti. Ca mesajele, lozincile, scandarile suna suspect de profesionist elaborate.

Ca majoritatea celor aflati in strada acuza o dictatura inchipuita. Este poate cea mai ridicola exagerare a mesajelor din Piata Universitatii. Ca adevaratul pericol pentru democratie este sa pui semnul egal intre dictatura si un inceput de functionare institutionala, semanand astfel confuzie. Asta dupa ce tot tu urlai deunazi pe tema disolutiei autoritatii statului. Ca se goleste de sens un cuvant – dictatura – si se confisca un simbol – Piata Universitatii.

Ca e o mare diferenta intre ce-i in strada si ce se vede la televiziunile de stiri. Ca se manipuleaza fara jena prin imagini luate in asa fel incat lasa impresia unor valuri de revolta populara, de stadioane care au umplut strazile, desi vorbim in fiecare seara de cateva sute de oameni. Ca aceste proteste sunt organizate politic, cel putin incepand cu cele de duminica, 15 ianuarie, si ca e greu de evaluat cati protestatari neafiliati ies in strada din convingere.

Ca mesajele de pe Facebook sunt propagate in special de liberali. Ca presa internationala a incadrat mecanic protestul in stereotipul revoltelor generate de criza economica desi, in Romania, revoltele nu seamna nici cu cele din Grecia, cu atat mai putin aduc a primavara araba, ci se explica intai de toate printr-o sofisticata mobilizare politica. Ca opozitia a mai incercat revolutii si nu i-a prea iesit, ca am mai vazut revolte produse mediatic si ca baietii s-au mai rafinat dupa cateva incercari grosolane.

Ca zeci de activisti de partid sunt deghizati in simpli cetateni, inseland astfel opinia publica. Ca or fi destui nemultumiti neafiliati dar ca numarul lor real, cel putin al celor din strada, e mult mai mic decat cel proiectat de televiziunile de stiri. Ca diverse revendicari particulare, aiuritor de diferite si incompatibile, sunt prezentate la pachet drept expresia saraciei si a marsului fortat prin desertul austeritatii. Ca revolutia trucata din 2012 n-are nici cea mai mica legatura cu revolta care l-a dat jos pe Ceausescu. Ca unii au luat-o razna rau de tot elaborand simpatice utopii anti-capitaliste. Ca n-am vazut prea multe figuri din sectorul privat prezente la revolutia de platou, ca lipsesc in mod semnificativ figuri reprezentative din elita societatii. Ele cum de nu se declara apasate de cumplita dictatura?

Ca exista o baza reala de nemultumire in crestere dar ca multi dintre cei care ar iesi, poate, in strada nu accepta sa joace in rolurile distribuite in filmul tot mai prost transmis live din Piata Universitatii. Ca piata colcaie de mesaje de o vulgaritate inspaimantatoare, nationalism primitiv (am auzit pe cineva racnind ca sanatatea se duce de rapa deoarce guvernul a dat-o pe mana maghiarilor!), sexism feroce, mesaje dezgustatoare cu care orice om rational sau de minim bun simt nu se poate asocia fara sa se simta pur si simplu murdarit.

Ca tot felul de insi incearca sa profite istet de mesajele anti-sistem ca sa iasa putin in fata desi traiesc bine de pe urma sistemului, sunt parte din el. Ca vezi oameni cu care te-ai solidariza pe loc, simti toata compasiunea pentru ei dar ca sunt la fel de numeroase figurile de care iti vine sa fugi mancand pamantul sau sa le intorci spatele.

Am vazut toate astea cu ochii mei si nu pot sa nu spun.” (Dan Tapalaga)

Chris Terheș: ”Cine nu învață din greșelile istoriei le va repeta!”

Multi s-au intrebat dupa revolutie de ce in perioada interbelica atatia oameni au sustinut fascismul: intelectuali, carturari, tineri, ba chiar si preoti. Uitati-va cu atentie la usurinta cu care in Romania mii de oameni se raliaza in spatele unui cuvant, slogan, imagini si actioneaza fara sa mai treaca prin filtrul criticii ratiunii ceea ce fac. Asa a fost si in perioada interbelica cu adeptii miscarii legionare, dictaturii carliste ori antonesciene.



Curentele extremiste atrag, iar nu de putine ori aceste curente sunt intretinute intr-un stat de serviciile altor state, deoarece asa tin societatea dezbinata si pot controla ori influenta acel stat mai bine.

Intr-un moment istoric extrem de greu pentru Romania, in plin razboi mondial, in loc ca societatea romaneasca sa fi fost unita, romanii se bateau intre ei la sfarsitul anilor 30 pe diverse curente doctrinare, exact cum fac acum. Asta a slabit enorm Romania atunci si a facut-o prada mai usoara Germaniei lui Hitler.

Asa a pierdut Romania atunci, in urma intelegerii dintre Hitler si Stalin, Basarabia si Nordul Transilvaniei fara sa traga un foc de arma.

Ceea ce putina luma stie azi este ca serviciile germane erau implicate din plin in intretinerea scandalului din societatea romaneasca interbelica.

In timp ce politicienii romani isi dadeau in cap unii altora, Hitler lua petrolul romanesc de la Ploiesti, de care avea nevoie pentru invadarea URSS.

Cum s-a intamplat in perioada interbelica se intampla si azi.

Cine nu invata din greselile istoriei le va repeta. Cu atat mai mult daca nu invata din propriile greseli.

Autor: Chris Terheș

Sursa: Chris Terheș

Un procuror militar recunoaște că a fost în Piața Victoriei: ”Situația a degenerat progresiv!”

Scandalul legat de prezența sau absența procurorilor militari în Piața Victoriei, în data de 10 august, ia o amploare nebănuită.



Ministrul de Interne, Carmen Dan, spunea că toată acțiunea a fost coordonată de un procuror militar, în timp ce Parchetul Militar arată că nu a fost mandatat niciun procuror să meargă în Piața Victoriei.

În cele din urmă, procurorul Pîrlog Bogdan Ciprian, de la Parchetul Militar, admite că a fost în Piață, dar arată că s-a autosesizat din ceea ce a văzut la televizor și nu a mers la chemarea Jandarmeriei.

Autor: Lucian Negrea

Sursa: Stiri pe surse

Președintele, ANTIFA și înalta trădare

Ce legătură există între președintele Klaus Iohannis și o mișcare anarhică extrem de periculoasă, care acționează în întreaga lume și care s-a implicat cât se poate de oficial și în ultimele evenimente desfășurate în România? Mișcarea numită ANTIFA își propune destabilizarea prin demonstrații de tip violent și anarhic a diferitelor regimuri politice. A fost extrem de activă în această perioadă în România, transmițând chemări la rebeliune. E greu de crezut, dar totuși poate fi adevărat, că această mișcare a acționat în conivență explicită sau implicită chiar cu președintele României.



O asemenea legătură, în măsura în care poate fi demonstrată și cu argumente juridice, nu numai cu argumente de presă, sa va putea afla la baza demiterii președintelui României pentru înaltă trădare. Una este –  și oricum extrem de grav – ca un președinte să îndemne el însuși cetățenii la acțiuni care-și propun destabilizarea majorității parlamentare și dărâmarea Guvernului legitim al țării, a cărei stabilitate a jurat să o apere, și alta este să te transformi tu însuți într-un agent sau într-un complice a unei organizații aflate în străinătate și care vizează obiectivul prezentat mai sus. Dar ce certitudini și ce incertitudini avem până în prezent legat de această prezumtivă și explozivă complicitate?

1). Cu aproape doi ani în urmă, președintele Klaus Iohannis a ieșit în stradă, punându-se în fruntea unei demonstrații prin care se solicita demisia premierului și schimbarea compoziției politice a Guvernului. Sub imperiul emoției colective, create sub imperiul tragediei de la Colectiv această operațiune a reușit, astfel încât președintele Klaus Iohannis și-a îndeplinit dorința, exprimată cu mai mult timp înainte, de a avea un Guvern al său. Și a fost Guvernul Cioloș.

2). Guvernul Cioloș nu a rezistat, pentru că a fost foarte slab, iar un motiv – nu singurul – pentru care a fost atât de slab este că nu a avut în spate susținerea prin vot a populației, așa cum se întâmplă cu guvernele declarativ politice instalate de majoritățile parlamentare.

3). După ce a căzut Guvernul Cioloș, același președinte Klaus Iohannis a pornit o veritabilă canonadă de critici și acuzații la adresa majorității parlamentare, solicitând de aproape 10 ori într-un interval de timp relativ scurt demisia celor trei premieri care s-au succedat la Palatul Victoria.

4). Observând că nu are succes și confruntat cu performanțele reale sau doar declarate în mod sistematic de către Guvernul Dăncilă, Klaus Iohannis a declanșat sau a susținut mișcări radicale de protest, care incitau la violență. Numai cine este legat la ochi nu observă că. în prezent în România acționează veritabile hoarde de persoane, într-un mod extrem de asemănător cu fasciile din Italia anterioare venirii la putere a lui Mussolini sau, mai târziu, asemenea batalioanelor de asalt coordonate de Hitler, care i-au alimentat acestuia, prin destabilizarea statului, venirea la putere în baza unui vot popular.

5). E clar că președintele Klaus Iohannis, care în această calitate nu a conceput, demarat, nu a lansat absolut nicun proiect de țară și care nici măcar nu-și îndeplinește așa cum trebuie obligațiile elementare presupuse de funcția pe care o deține, vizează puterea absolută, care să-i asigure insinuarea și în funcția de premier. Iar calea este dărâmarea prin forță și violență a Guvernului PSD.

6). Pentru ca Guvernul PSD să poată fi dărâmat prin forță, dar în același timp nu pe calea unei insurecții armate, Klaus Iohannis își propune declanșarea, din nou, a unei puternice emoții colective în baza căreia, sub o puternică presiune psihologică a unei mase uriașe de cetățeni, majoritatea parlamenraă să accepte să se predea fără luptă electorală. Această emoție colectivă, în accepțiunea lui Iohannis, nu poate fi declanșată decât ca urmare a unor violențe ale instituților care asigură ordinea publică, îndreptate împotriva populației. Aceste violențe, pentru a fi declanșate, trebuie provocate. Iar pentru a fi provocate, sunt necesare elemente radicale, extreme, care să creeze o masă critică în rândul manifestanților.

7). Cea mai calificată organizație de acest fel, care acționează pe plan internațional și care s-a implicat în mod direct și în România, este ANTIFA. Admițând că președintele Klaus Iohannis, în mod direct sau prin interpuși, nu se află în legătură cu această organizație, este totuși de remarcat faptul că nu avea cum să nu știe de existența acesteia. Este cu neputință ca Servicul Român de Informați să nu-l fi informat. În aceste condiții, nu poate fi decât extrem de suspect nu numai faptul că președintele Klaus Iohannis nu a semnalat existența acestor elemente de tip anarhic și că nu și-a luat distanța cuvenită față de acestea, ci și sau mai ales că el încurajeză în continuare în mod repetat, pe diverse căi, o revoltă populară care să conducă la luarea cu asalt a Palatului Victoria.

8). Prin atitudinea lui, președintele Klaus Iohannis aduce uriașe prejudicii nu numai Guvernului Dăncilă, nu numai majorităii parlamentare, ci întregii Românii, prin faptul că o destabilizează și generază un curent de opinie negativ în întreaga lume. Cum ar putea reacționa partenerii noștri euroatlantici atunci când președintele ales democratic al unui stat membru afirmă repetat, cu subiect și predicat, faptul că forțele de ordine acționează împotriva propriului popor, pentru a submina procesul democratic?

Având în vedere considerentele de mai sus, majoritatea parlamentară are toate argumentele pentru a trece la procedurile vizând demiterea președintelui României pentru înaltă trădare. Numai că, atenție: președintele mai are un balon de oxigen cel puțin până la începutul lunii septembrie, când forumul legislativ se reîntoarce din vacanță. Pentru că numai Parlamentul îl poate demite. Deci, până la 1 septembrie, Klaus Iohannis va acționa în forță. Până acum am asistat doar la pregătirea terenului.

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: Sorin Rosca Stanescu Blog

Cenzura ca doctrină

Alex Jones nu face parte dintre preferaţii mei. Cu toate acestea este un individ cu o anumită viziune asupra lumii, drept care ar trebui respectat oricui. Alex Jones nu face parte din categoria celor care îndeamnă la violenţă, al obsedaţilor care distribuie pornografie infantilă sau a teroriştilor periculoşi. Crima sa este aceea că vede lucrurile diferit faţă de cum le văd ceilalţi. Iar acesta este şi motivul principal pentru care e cenzurat.

Uneori poţi considera că evenimentele prezentate de Alex Jones sunt exagerate. Ceea ce e însă surprinzător e faptul că, de multe ori, se dovedeşte că a avut dreptate. Cine-ar fi crezut în anii 90 că o pădure din California găzduieşte în fiecare an un ritual satanic la care participă cei mai importanţi oameni ai lumii, că întreaga tărăşenie este păzită cu stricteţe de FBI, CIA şi o groază de alte servicii secrete? Alex Jones urla că majoritatea puternicilor zilei fac parte dintr-o ultrasecretă organizaţie satanistă.

Toată lumea privea cu neîncredere alegaţiile lui Jones, în timp ce „mainstream media” îi creiona un portret de nebun obsedat de teoria conspiraţiei. În anul 2000, Alex Jones a detonat bomba, prezentând imagini filmate din miezul acţiunii. Acela a fost momentul în care marele public a aflat despre existenţa Bohemian Grove.

Dacă te-apuci să citeşti gunoaiele promovate de Soros, ajungi să crezi că trăieşti în cea mai bună dintre lumi. Libertatea, ne spun grupările acestuia, e dreptul cel mai important al omului. Orice ONG, orice grup sau club care are o atingere cu structura mafiotă a lui Soros clamează libertatea şi-o dă într-o continuă masticare a termenului. Ai zice că libertatea e mai presus de orice. Cu toate acestea însă, organele de presă fidele principiilor respectivului individ se ocupă oficial cu cea mai imbecilă practică inventată vreodată de societate, anume cenzura.

Aşa se face că Alex Jones este, în acest moment, cenzurat de cele mai mari firme ale internetului. Nu-l mai vezi pe Youtube, nu-l mai vezi pe Facebook, nu mai are dreptul să-şi încarce produsele media în Apple Store sau în Google Play. Firmele care au peste 80% din traficul pe internet au oprit brutal materialele media difuzate de Alex Jones. Este una dintre cele mai mari operaţiuni de cenzură din toate timpurile.

Motivul oficial pentru care e cenzurat Alex Jones este acela de utilizare a „hate speech”. Aproape că te doare capul întrucât nimeni nu poate defini termenul. Mai mult, absolut niciunul dintre cenzori nu vine cu exemple concrete de „hate speech” din materialele publicate de Alex Jones. În schimb toţi îşi rotunjesc gura atunci când îl acuză că le-a încălcat termenii şi condiţiile. Zău? Când domini o piaţă, când practic ai o poziţie monopolistă, mai ai oare dreptul să impui celorlalţi un model pe care-l consideri tu şi cei care te conduc din umbră ca fiind corect? E o întrebare, mai ales în condiţiile în care „principiile” clamate sunt atât de vagi încât efectiv nu trec de proba bunului simţ.

Ce înseamnă „hate speech”? Ce înseamnă „fake news”? Când toată media oficială din SUA propagă fără ruşine doar „fake news” toată lumea închide ochii deoarece, nu-i aşa, acelea sunt „instituţii serioase de presă”. Aia e linia oficială. Când CNN sau Washington Post ard creierii consumatorilor produselor lor media cu tot felul de imbecilităţi – de la „Rusia e de vină” până la „Marx e un zeu” – nu se pune. Dacă însă apare un individ, care n-are nici pe departe audienţa respectivilor, care spune lucruri nespuse până atunci, aia devine ori „hate speech” ori „fake news”. Mai ales atunci când tezele sale „ne supără”.

În fapt, adevăratele motive pentru care e cenzurat şi pedepsit Alex Jones sunt altele. Cea mai mare vină a sa este aceea de a fi contribuit la victoria electorală a lui Trump. Apoi, faptul că dă în vileag adevăruri care nu trebuie cunoscute de către marele public e un alt element de neacceptat. Nu în ultimul rând, popularitatea site-ului Infowars şi creşterea susţinută a audienţei site-urilor de acest tip e un element de îngrijorare pentru şobolanii din spatele mainstream media. Nu de alta, dar dacă o parte foarte mare a publicului părăseşte canalele controlate ale mediei oficiale, lucrurile se pot îndrepta în direcţii imposibil de intuit şi controlat.

Realitatea în care trăim se dovedeşte una de-a dreptul înfiorătoare. Nu doar că o mână de golani au introdus oficial cenzura clamând libertatea, dar – ceea ce e şi mai îngrijorător – lumea tratează cu lejeritatea această situaţie. Înainte puteai acuza un stat abuziv pentru cenzură. În anii comunismului ura publicului se îndrepta către cenzorii sistemului, una dintre cele mai urâte categorii (după securişti, desigur). Chiar dacă atunci cenzura era practicată pe scară mare, publicul era vigilent la şopârlele cu multiplu sens strecurate de unii autori. De multe ori, elemente la care nu se gândiseră nici măcar autorii deveneau vedete şi intrau în limbajul cotidian din cauza sensurilor multiple pe care le aveau. Astăzi lucrurile sunt schimbate: nu doar că lumea nu înţelege ce e cenzura, dar a devenit şi parte a ei. Azi publicul acceptă cu uşurinţă orice şi-ţi aruncă în ochi fraze goale de sens izvorâte din manualul de „corectitudine politică”. Asta în timp ce, teroarea „noii lumi” ne sufocă din ce în ce mai tare.

Cazul Alex Jones ar trebui să se constituie pentru oricine într-un exemplu al cenzurii abuzive. Cenzura care devine din ce în ce mai brutală şi mai intruzivă. Sper ca tehnologiile viitoare să anuleze această îngrămădeală de audienţă, acest monopol brutal instituit de giganţii internetului. Nu de alta, dar efectiv nu se mai poate respira.

Sursa: trenduri.blogspot.com

Aurel I. Rogojan: ”Un om împotriva unui sistem”

Am fost solicitat să scriu câteva rânduri prin care să prezint acest volum al operei politice a domnului deputat Ion Stan, poate cel mai consistent şi fervent critic al coaliţiilor de putere din perioada 2005-2012 şi, în acelaşi timp, a preşedintelui României.


istoria nu va putea să nu pună în lumina adevărului şi partea de luptă a omului politic de stânga, Ion Stan, împotriva unui sistem, o luptă în care a rămas singur, abandonat şi de partidul în care a crezut. (…)

Consecinţa politicilor antinaţionale şi a marilor trădări ale intereselor ţării, din ultimul sfert de veac, rezidă într-o realitate crudă, dureroasă şi greu de exprimat. Numeric, în această perioadă, românii sunt cel mai mare popor migrator, după valurile migraţiilor istorice din primul mileniu al erei noastre.

Angajat pe frontul politic al demascării corupţiei instituţionalizate, autorul declaraţiilor politice şi al interpelărilor parlamentare demască practicile mafiote din afacerile cu energie, ale Loteriei Române, din industria de apărare şi înzestrarea Armatei, resorturile ascunse din spatele Fondului „Proprietatea”, mafia drepturilor litigioase şi a retrocedărilor ilegale, corupţia mascată de contractele de consultanţă, punerea funcţiei publice în serviciul clientelei politice şi alte racile ale vieţii politice dominate de clanurile de putere transpartinice.

Astăzi ni s-a relevat ce intuiam ieri. Entităţi precum CIA, BND şi altele asemenea, unele din cealaltă emisferă, îşi caută ieşirea din iţele încurcate, ţesute în scandalurile de mare corupţie transnaţională, precum afacerile cu licenţele Microsoft, contractele cu EADS pentru securizarea frontierelor, achiziţii „second hand” dubioase, aferente sectorului securităţii şi apărării, din „stocul rece” al unor parteneri, concomitent cu sabotarea şi subminarea segmentelor competitive şi rentabile ale industriei de apărare româneşti (Cap. XVIII, „România, o ţară fără apărare”, Cap. IV, „Corupţia instituţionala a dictaturii portocalii”, Cap.XIX, „Sănătatea naţiunii între politică şi afaceri”). Mai mult, vedem şi cum companii dintre cele implicate au populat niveluri decizionale ale puterii cu beneficiari ai burselor şi sponsorizărilor acordate. O altă faţetă, cea academică a corupţiei.

Instituţii creditate în produsele unor institute de sondaje cu multă şi foarte multă încredere sunt percepute de simţul politic al deputatului Ion Stan în ipostazele lor mai puţin fericite (Cap. XV, „Biserica Ortodoxă Română şi politica”, Cap.II „Destructurarea şi polititizarea sistemului securităţii naţionale”, Cap.VIII”Controlul parlamentar asupra sectorului de securitate – o garanţie necesară pentru consolidarea democraţiei şi a statului de drept”, Cap. XI „Depolitizarea serviciilor de informaţii – un deziderat îndepărtat”).

Un capitol al volumului (Cap. V „Marea dosariadă: Influenţa politică se negociază prin controlul dosarelor securităţii şi ale fostei nomenclaturi comuniste”) este rezervat celei de-a doua „dosariade”, deschisă de Trăian Băsescu nu din nevoia de adevăr, ci ca miză politică şi campanie de imagine. Inducerea Arhivelor Securităţii în jocurile politice nu este specific caracterelor puternice şi nici ceva onorabil între gentlemeni. Prima „dosariadă” a fost aruncată pe piaţa diversiunilor politice de către Virgil Măgureanu. Paradoxul, dar şi ridicolul celor două „dosariade” constau tocmai în incompatibilitatea iniţiatorilor cu identificarea şi definirea scopurilor oneste ale unor astfel de întreprinderi.

Cele 11 luări de poziţie ale deputatului Ion Stan în chestiunea dosarelor securităţii, incluse în acest volum, se bazează pe o intimă cunoaştere a mizelor ascunse ale unei venale coterii politice, la care au achiesat, fără excepţii notabile, toate partidele.

Puţini au fost, însă, cei care cunoşteau că replici electronice ale dosarelor care contau „au zburat” către antipozii politicii mondiale, din chiar primele zile ale lunii ianurie 1990. Scandalurile interne din România în chestiunea dosarelor serveau foarte bine acoperirii adevăratelor mize.

Încă de la debutul activităţii sale parlamentare, Ion Stan a făcut parte din “Comisia comună permanenta a Camerei Deputaţilor şi a Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii” (preşedinte 2001-2004; secretar 2005-2008 şi vicepreşedinte 2009-2012). În această ipostază a acţionat pentru implementarea efectivă a unui sistem de supreveghere şi control democratic asupra sectorului de securitate, fiindu-i cunoscute punctele de vedere independente în raport cu interesele liderilor propriului partid, care nu i-au susţinut iniţiativele legislative complete de reformare instituţional-juridică a domeniului securităţii naţionale şi al activităţii serviciilor de informaţii.

Menţionăm că iniţiativele legislative ale deputatului Ion Stan, agreate de comisii parlamentare omoloage străine din Germania, Marea Britanie şi Italia, au întâmpinat rezerve şi opoziţie, atât în Partidul Social Democrat, cât şi din partea unor grupuri de interese din sistemul de securitate, care s-au dorit libere de constrângerile legislative, considerându-se deasupra legii. În legatură cu piedicile puse adoptării unei legi privind regimul interceptării comunicaţiilor şi protecţia drepturilor persoanei în cadrul procedurilor intrusive de obţinere a informaţiilor, deputatul Ion Stan declara: “(…) anumite centre de putere doresc menţinerea situaţiei actuale, adică folosirea interceptărilor în lupta politică; anumite autorităţi ale statului nu ar mai putea folosi interceptările după bunul lor plac; unele societăţi private de securitate ar fi si ele incomodate; nu se doreşte nici controlul concret şi permanent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Toate aceste presiuni au făcut ca şi presa să prezinte distorsionat iniţiativa legislativă.” (Ziarul “Realitatea”, 27.07.2005 )

În calitate de parte în “comisia tripartită” – Parlament, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi Serviciul Român de Informaţii -, având certificat de acces la informaţii strict secrete de importanţă deosebită, s-a aflat în situaţii delicate şi, în acelaşi timp, ingrate. Ce se putea şi trebuia spus public nu a ezitat să o facă. Avem ca dovada presa din perioada celei de-a doua mari dosariade, deschisă în anul 2005.

Declaraţiile politice şi interpelările parlamentare, declaraţiile şi conferinţele de presă, interviurile şi alocuţiunile deputatului Ion Stan au fost pregătite, într-o primă intenţie de publicare, în anul 2007, sub titlul “Idealuri social democrate”. Din nejustificată modestie şi pentru a nu deranja vanităţile unor colegi din staff-ul partidului, mai puţin combativi, săraci în idei, dar concesivi şi oportunişti în raporturile cu sfera puterii, unii chiar bănuiţi de trădarea idealurilor social democrate, deşi se aflau în conducerea Partidului Social-Democrat, proiectul editorial a fost abandonat.

În anii ce au urmat, societatea românească a continuat să cunoască traume politice profunde, fiind continuu ameninţate şi grav periclitate valorile constituţionale supreme, context în care atitudinea politică a deputatului Ion Stan a evoluat şi s-a radicalizat, pe măsura abuzurilor puterii împotriva cetăţenilor şi a fundamentelor constituţionale ale statului român.

În faţa evidenţei faptelor puterii, având un puternic suport în informaţii secrete de primă mână, pe care, însă, nu le-a compromis, fiind, de altfel, principalul iniţiator şi autor al “Legii privind protecţia informaţiilor clasificate”(2002), deputatul Ion Stan a cuantificat acte de guvernământ, atitudini, gesturi şi comportamente politice ca având caracter antinaţional, susţinând cu argumente punerea sub acuzaţia de trădare, respectiv înaltă trădare, a potenţialilor vinovaţi.

Aşa s-a ajuns ca cea de-a doua parte a operei politice să impună şi titlul adecvat “Idealuri social democrate versus trădare naţională”.

În prezent, autorul scrierilor politice “Idealuri social democrate versus trădare naţională” are calitatea de inculpat într-un proces aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind judecat în stare de libertate. Camera Deputaţilor, în configuraţia rezultată după alegerile din decembrie2012, arespins cererea de încuviinţare a arestării preventive.

Nu am putea omite din prezentarea acestui volum faptul că deputatul Ion Stan a constituit un interes special, atât pentru ambasadorul Statelor Unite ale Americii la Bucureşti, Mark Gitenstein, cât pentru ambasadorul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord în România, Martin Harris. Ambii agenţi diplomatici au ignorat prevederile Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, 18 aprilie 1961 (ratificată de România prin Decretul nr. 566/1968, publicată în B.Of. nr. 89/8.07.1968), făcând referiri publice cu caracter de imixtiune şi influenţă asupra voinţei autorităţii reprezentative supreme a poporului român, sugerând Camerei Deputaţilor să voteze încuviinţarea arestării preventive a deputatului Ion Stan. Mai mult chiar, Mark Gitenstein s-a deplasat personal, în acest scop, la preşedintele Camerei Deputaţilor, în chiar ziua şi momentul dezbaterii cererii de încuviinţare a arestării preventive. Aceste imixtiuni au fost aduse la cunoştinta tuturor reprezentanţelor diplomatice ale statelor membre al Uniunii Europene la Bucureşti.

Raţiunile unui astfel de interes puteau fi, oare, cei 30.000 lei avansaţi de Departamentul Naţional Anticorupţie agentului provocator, în scopul regizării unui flagrant, care nu a avut loc?!

Evident că nu! Raţiunile trebuie căutate în strigenţa necesităţii ca deputatul Ion Stan să fie redus la tăcere, deoarece prin declaraţiile sale politice a deranjat caracatiţa corupţiei transnaţionale, ale cărei tentacule sufocă România. Corupţie transnaţională în care, aproape fără excepţie, unii dintre ambasadorii acredidaţi la Bucureşti au avut roluri ambivalente. Au susţinut combaterea corupţilor „non…” şi au promovat interesele corupătorilor „made in….”.

Aşa de exemplu, vehemenţa cu care fostul ambasador al SUA la Bucureşti Michael Guest ataca Guvernul României pentru ineficienţa combaterii corupţiei s-a risipit, precum râul într-un deşert, imediat ce premierul Adrian Năstase a participat oficial la inaugurarea filialelor din România a unei reţele multinaţionale de distribuţie a medicamentelor şi prestări servicii medicale. Ghinionist, sau dimpotrivă, viitorul va decide, deputatul Ion Stan, peste un numar de ani, avea să iniţieze un ciclu de cinci declaraţii, prin care demasca fraudarea fondurilor pentru sănătate. Întâmplător sau nu, agentul provocator utilizat pentru înscenarea flagrantului în care se planificase a fi prins deputatul Ion Stan era, la rândul său, un mare evazonist al pieţei medicamentelor.

Deputatul Ion Stan nu ar putea fi bănuit de faptul că ar fi sancţionat doar ingerinţele Vestului în balanţa politicii româneşti. Dânsul a făcut o declaraţie foarte critică, demascatoare a interferenţelor mafiei ruse în viaţa politică: “O mână de oligarhi, ale căror interese economico-financiare sunt dependente de ofensiva mafiei ruse asupra Europei, exercită puterea reală în România. Această oligarhie acţionează ca un guvern din umbră, cel real, alternativa criminalităţii organizate a vieţii politice democratice, sufocată de tumoarea malignă a corupţiei, stăpână în cancelariile de la Bucureşti”.

Preşedinţii partidului l-au încurajat şi susţinut în toate manifestările de opoziţie politică parlamentară. Chiar şi Victor Ponta, dar numai până la un punct. Punctul în care unei companii puternice, urmare a declaraţiilor politice ale deputatului, i-a fost dejucată, de către ministerul de resort, trucarea unei licitaţii. Compania respectivă lucra în subsidiaritate cu un mare concern internaţional de pe piaţa industriei de apărare, al cărei avocat şi lobbyist a fost (mai era?!) ambasadorul Statelor Unite ale Americii în România. Compania s-a arătat extrem de generoasă faţă de incomodul deputat, ultimul preţ avansat pentru cumpărarea tăcerii fiind de 2 milioane de euro, în cont bancar extern. Nu au nimerit omul. Ambasadorul american a dorit să cunoască incoruptibilul. A fost refuzat. Acesta a fost momentul în care Victor Ponta l-a predat pe Ion Stan.

Mai puţin se cunoaşte că omul politic Ion Stan a fost şi o voce critică distinctă şi incomodă în interiorul propriului partid, deşi timp de 17 ani a fost preşedintele filialei judeţene Dâmboviţa a Partidului Social Democrat. Spiritul său critic a fost acceptat, până când partidul a fost acaparat de o uniune familială prinsă în reţeaua toxică a unor dependenţe transpartinice şi transnaţionale, inclusiv economice. Din momentul respectiv, “erezia” nu i-a mai fost tolerată, fiind condamnat la moarte politică.

După reţinerea ilegală, prin violarea imunităţii parlamentare, anchetatorii i-au făcut lui Ion Stan aluzii la o sesiune prelungită de colaborare, vreo doi ani şi jumătate (aluzie cumva la condamnarea deja stabilită!) pentru a-i ajuta la instrumentarea cauzelor privindu-i pe fostul şi actualul preşedinte al Consiliului judeţean, pe ministrul Rovana Plumb şi, nu în ultimul rând, pe liderul social-democraţilor, premierul Victor Ponta. Deputatul Ion Stan le-a replicat că pot avea destulă treabă serioasă de făcut, dacă s-ar sesiza din oficiu în legătură cu cele semnalate prin declaraţiile politice şi interpelările parlamentare, accesibile oricui. Anchetatorii i-au spus că nu pot intra pe acele piste, fiindcă se ard.

Fapt fără precedent, cazul deputatului Ion Stan a fost invocat, în mod repetat, şi subliniat în câteva conferinţe şi declaraţii de presă ale preşedintelui Traian Băsescu, ca o “problemă de stat”, de care ar depinde poziţia Uniunii Europene faţă de România.
Nu putem să nu observăm strădaniile, demne de o cauză mai bună, pe care puterea, deranjată de dezvăluirile incomode ale deputatului care a refuzat să dea curs invitaţiilor lui Traian Băsescu, să se întâlnească la Palatul Cotroceni, le-a făcut pentru a nu se mai face publicitate în jurul acestui caz. Exceptând publicaţia online cotidianul.ro si o emisiune TV Antena 3, Punctul de întâlnire”, realizată de Radu Tudor cu avocatul Doru Viorel Ursu, întreaga presă a ocolit subiectul foarte fierbinte şi extrem de incomod al “cazului Ion Stan”, după cum la şedinţele de judecată a procesului ce i-a fost intentat, în afară de gazetarul Cornel Nistorescu, suplinit în absenţă de veteranul Cotidianului, consecventul întru adevăr şi dreptate, Lucian Gheorghiu, nimeni nu s-a arătat interesat ce probe se aduc în faţa instanţei, cu ce argumente operează acuzarea şi câtă atenţie şi valoare se acordă apărării şi echităţii procesului.

Cine este în cunoştinţă de cauză în legătură cu felul în care s-a desfăşurat instrucţia penală şi constată cum şi cu cât respect faţă de principiul caracterului public al justiţiei s-a realizat o parte din cercetarea judecătorească a faptelor imputate, dacă este jurist, nu poate să nu-şi reamintească de teoriile raţiunii politice ale “dreptului socialist”, studiate în primul an al Facultăţii de Ştiinţe Juridice. Conform respectivelor teorii, categoriile juridice “drept” şi “justiţie”, “adevăr” şi “dreptate” pot fi convergente, iar justiţia independentă, numai în măsura în care interesele grupului care deţine puterea politică sunt, în acest fel, protejate. Când interesele grupului politic dominant sunt ameninţate de lege, legea se schimbă, ori se reinterpretează peste litera şi spiritul ei, sau, pur şi simplu, este ignorată.

Unora dintre mâinile lungi şi secrete întinse peste Justiţie li s-a cerut să devină inerte, fiindcă din cauza prea multor şi obstinante “inabilităţi” (un eufemism pentru brutalitatea impunerii comenzilor politice) s-au compromis şi s-ar putea să fie demascate public. Dacă vom credita “informaţiile de presă”, cu certe izvoare în “zone strict rezervate”, asemenea mâini palmează probele până şi la cea mai înaltă instanţă.

Am la îndemână o pildă. Una cu valoare nu numai de avertisment, dar şi de “studiu de caz” asupra independenţei justiţiei în România postdecembristă. Circumstanţele sale speciale nu-mi permit să-l prezint decât generic. Într-un Ajun de Crăciun, un fost condamnat la un sfert de veac de închisoare aude clinchetul insistent şi repetat al soneriei apartamentului. S-a uitat prin vizor şi s-a şocat. Dincolo de uşă era judecătorul care l-a condamnat, fără să fi fost administrată vreo probă! I-a deschis şi l-a poftit să intre. De ce a venit judecătorul? Să-şi ceară iertare, deoarece povara marii nedreptăţi săvârşite, sub imperiul comenzii politice şi al ordinului, îl apăsa şi nu-i mai lăsa clipă de linişte. Victima l-a înţeles. Judecătorul a mai insistat ca şi soţia sa să primească, direct de la victimă, confirmarea dezlegării de păcat, căci acesta li se pare ca un blestem asupra întregii familii. Victima a fost, iarăşi, generoasă. Judecătorul, ceva mai împăcat sufleteşte, a mai trăit cât să-şi rânduiască trecerea Styxului. A fost chemat şi el la judecată. La judecata Tatălui Ceresc.

(Fragment din textul ”Un om împotriva sistemului”, publicat pe post de prefaţă la volumul ”Idealuri social democrate versus trădarea naţională”, Editura Semne, 2015)

Sursa: Cotidianul

Între interesul național și vacanțele la Miami

Preşedintele Klaus Iohannis a retrimis, joi, Parlamentului, spre reexaminare, legea care reglementează măsurile de exploatare a gazelor naturale din Marea Neagră.



“Exploatarea zăcămintelor de petrol şi gaze naturale din perimetrele offshore, situate în zona economică exclusivă din bazinul Mării Negre, are o importanţă deosebită pentru România, din perspectiva dezvoltării pieţei interne, a contribuţiei benefice la prosperitatea economiei şi a cetăţenilor români, dar şi prin prisma consolidării securităţii energetice regionale. În acest sens, la nivel de principiu, este necesar un cadru normativ eficient şi durabil, capabil să asigure o distribuţie echitabilă a beneficiilor între stat şi investitori, care să contribuie la stabilirea unui parteneriat pe termen lung între cele două părţi, precum şi la consolidarea încrederii în perspectivele economiei naţionale. Pentru aceste motive, considerăm că legea supusă reexaminării se impune a fi reanalizată de Parlament din perspectiva stabilităţii şi predictibilităţii pe termen lung a cadrului legal aplicabil acestui sector şi pentru evitarea potenţialelor efecte negative”, se arată într-un comunicat de presă al Administraţiei Prezidenţiale.

Jocurile președintelui

Legea off-shore în formula actuală a fost adoptată de Parlament în sesiune extraordinară. Au fost 175 de voturi pentru, 30 împotrivă şi 30 abţineri, PNL şi USR fie s-au abţinut de la vot, fie au votat împotrivă, iar PMP a votat împotrivă.

Principalele amendamente aduse de PSD legii au fost: introducerea unui impozit pe veniturile suplimentare făcute de companiile care exploateză, jumătate din producţia de gaz să fie tranzacţionată pe piaţa din România iar sumele încasate din impozitul pe veniturile suplimentare şi redevenţe să meargă într-un fond special pentru parteneriatul public-privat.

După aceste amendamente s-a dezlănțuit iadul. Companiile petroliere au început o campanie media împotriva PSD și a lui Liviu Dragnea pentru că după ultimele amendamente statul român câștiga 20 de miliarde de doalari iar marja lor de profit ar fi scăzut.

Campania media nu a ținut, opinia publică a înțeles că Guvernul a ținut piept, poate pentru prima dată, ofensivei din exterior și a fost alături de PSD. În acest context, a intrat în luptă lobby-ul petroliștilor și al ambasadelor direct interesate.

Astfel, Klaus Iohannis a intrat în luptă de partea petroliștilor în dauna interesului național. Retrimiterea în Parlament a legii off-shore arată că președintele preferă să piardă puncte electorale cu un an înaintea alegerilor decât să piardă companiile străine bani. Acest lucru ne dă dimensiunea lobby-ului făcut în această speță.

Calculele lui Iohannis sunt simple: resursele naționale nu merită efortul unei lupte cu marile companii petroliere, stricarea relațiilor cu ambasadele care-l sprijină și, mai ales, întreruperea concediilor la Miami.

Autor: Alexandru David

 

Scandalul vaccinurilor contrafăcute îi scoate pe chinezi în stradă

Scandalurile recente privind vaccinurile vor pune în pericol ambițiile Beijingului de a deveni un lider internațional în domeniul farmaceutic – chiar dacă guvernul președintelui chinez Xi Jinping încearcă să atenueze furia publică.

Revolta oamenilor a izbucnit după ce un vaccin împotriva rabiei produs de Changchun Changsheng Biotechnology – unul dintre cei mai mari producători de vaccinuri din China – s-a dovedit ca a încălcat standardele de siguranță.

Mai mulți părinți au manifestat luni la Beijing în fața Ministerului chinez al Sănătății după acest scandal privind vaccinuri necorespunzătoare, astfel de proteste fiind extrem de rare în China, relatează AFP.

Manifestanții s-au instalat în fața gardurilor Ministerului Sănătății, purtând banderole prin care cereau sancțiuni pentru vinovații de acest scandal care a izbucnit la mijlocul lunii iulie.

Conform unor înregistrări video publicate pe rețelele de socializare, manifestații au scandat  „Este nevoie de o lege privind vaccinurile”.

Descoperirea în cursul lunii iulie a unui proces de fabricare ilegală de vaccinuri împotriva rabiei într-un laborator din nord-estul țării a stârnit furie în rândul opiniei publice, pe care autoritățile nu au reușit în totalitate să o aplaneze, în ciuda controlului strâns pe care îl exercită asupra internetului și rețelelor de socializare.

Laboratorul farmaceutic Changchun Changsheng este suspectat că a falsificat registre de producție și că a modificat parametri de fabricare. 15 persoane au fost arestate, printre care și președintele director general al laboratorului.

Președintele Xi Jinping a fost constrâns să reacționeze denunțând practicile “odioase și șocante” ale companiei farmaceutice incriminate. A fost deschisă o inspecție națională asupra laboratoarelor de producție de vaccinuri.

Autoritățile au dat asigurări că vaccinuri necorespunzătoare nu au părăsit uzinele Changchun Changsheng, însă numeroși părinți spun că nu mai au încredere în diferitele tipuri tipuri de vaccinuri administrate copiilor lor.

Autor: Ștefania Brândușă

Sursa: activenews.ro