C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for General

Alexandru Petria: “Hoții de timp, hoții de viață”

Timpul meu de ieri este mort, cum mort o să fie mâine cel de azi. Mai mult, cel de acum 10 minute e mort față de clipa scrierii. Și clipa o să fie moartă peste câteva minute. Ne cărăm în spate (prin amintiri, până intervine uitarea) leșurile anilor morți, până la moartea biologică, unde ne desprindem de timp, rămânând eventual în timpul prietenilor și rudelor, prin prezența lângă cel decedat și prin amintiri. De fapt, zilnic, în afara clipei, care e cea a scrierii, trăim o viață a morții, până la moartea-moarte.



Logica oricărei pușcării are în esența ei privarea de timp. Carantinarea populației în pandemia cu Covid-19 e parte din aceeași gândire. Ca să-l deții plenar, timpul e de zidit cu textura acțiunilor, altfel clipa, singura care ne aparține, e furată, de stat – în închisori, ca și în carantină, libertatea fără timp fiind ca o monedă fără valoare.

Prin măsurile dictaturii medicale, statele au rechiziționat timpul cetățenilor din rațiunea luptei cu boala. Sechestrarea sau suspendarea timpului a fost pe post de armă de apărare, de cordon sanitar pentru evitarea intruziunilor comunitare. Clipa fiind singura viață, și aceea furată, politicienii ne-au condamnat irațional la starea de zombi. Ieșirile pe balcoanele blocurilor, cântând arii din opere și imnuri naționale, sunt identice în semnificație cu bătăile cu gamela în zăbrele ale deținuților. Prin carantinarea din stările de urgență, oficialitățile ne-au omorât clipele, ca să nu murim ipotetic de-o gripă mai severă. Am exersat absența trăitului: clipa când nu e și este, iar timpul este fără să ne fie. E o experiență pe care nu o doresc reeditată.

Autor: Alexandru Petria

Sursa: Alexandru Petria Facebook

NOTA REDACȚIEI:

Alexandru Petria (n. 1968) a debutat în revista Tribuna, în 1983. A publicat următoarele volume: Neguțătorul de arome (poezii, 1991), 33 de poeme (1992), Zilele mele cu Renata (roman, 2010), Deania neagră (proză scurtă, 2011), Călăul harnic (poezii, 2012) și Rugăciuni nerușinate & alte chestii (poezii, 2013), Convorbiri cu Mircea Daneliuc (2013), România memorabilă (interviuri cu scriitori, 2013), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2014), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2017).

A contribuit cu poezie, proză și interviuri la toate revistele literare importante din țară. După 1989, devine șeful Comisiei pentru Abuzuri și Drepturile Omului în cadrul CPUN Dej și, alături de câțiva prieteni, a pus bazele săptămânalului dejean Gazeta someșeană. A fost redactor și reporter la mai multe publicații: Zig-zag, Cotidianul, Hermes, Partener, Monitorul de Someș. A fondat propria publicație, cu apariție lunară, Realitatea de Bistrița-Năsăud, Dej și Gherla. Poeziile sale au fost traduse în catalană, maghiară, franceză, spaniolă și olandeză.

I s-a tradus, în Olanda, romanul Zilele mele cu Renata/ Mijn dagen met Renata, la editura Nobelman din Groningen, în 2014. În 2018, a revenit ca poet cu volumul Până unde are oxigen dragostea, apărut la Alexandria Publishing House. Cea mai nouă și controversată apariție este Cum văd lumea. Împotriva globalizării și corectitudinii politice, despre dignitism & alte lucruri, tot la Alexandria Publishing House, la finalul lui 2018. CARTEA SE POATE COMANDA AICI.

Sorin Faur: ”În acest imperiu al tehnocrației, e foarte posibil să nu fim convocați niciodată la momentul în care ar trebui să decidem dacă UE este mai importantă decît România!”

E foarte posibil să nu fim convocați niciodată la momentul în care ar trebui să decidem dacă UE este mai importantă decît România. La britanici s-a răspuns. La noi absolut nimeni n-are curajul să pună deschis problema în acești termeni, în timp ce la Bruxelles proiectul înaintează pas cu pas.



Actualul proiect european e fără dubii dezintegrator în privința statului național. Luată cu oasele de la Caracal, foarte puțină presă neaoșă a dat la începutul anului știrea că expunerea steagurilor naționale în Parlamentul European a fost interzisă. Luată cu Cîntarea Guvernului Orban la vreme carcalacă, cam la fel de multă presă băștinașă a dat luna asta știrea despre interdicția unională de a mai scrie pe marfa de pe raft “produs în România.” Lipsesc știrile, darămite dezbaterile cît de cît serioase despre aceste evoluții care demontează netulburate națiunile europene cu obiectivul de a le transforma în niște județe ale unui nou fel de imperiu. Imperiul tehnocraților.

Nu s-a stabilit încă exact ce anume garantează succesul pe termen mediu sau lung al orbecăielilor bezmetico-centraliste ale tehnocraților europeni, în fapt niște foarte clasici birocrați bugetofagi pentru care principala preocupare este să-și mențină constante intrările deloc neglijabile pe carduri. De făcut, n-au de făcut în schimb decît să dezvolte și să ventileze o păsărească cît mai neinteligibilă prin niște birouri și în niște săli din ce în ce mai neutru, deci tot mai urît mobilate. Și să-și consolideze puterea de control prin centralizare totală.

Cel puțin vreo 15 ani am trudit cu rîvnă la chipurile cioplite ale descentralizării și subsidiarității, arzînd simultan, cu huiduieli, păpușile totemice ale birocrației naționale, însă doar pentru a ne pregăti genunchii de închinăciune la birocrația europeană zeificată mai ceva ca Olimpul, deși dumneaei practică un centralism cel puțin la fel de anihilant și aberant ca acela impus de URSS sateliților săi postbelici. Ce-i drept sovieticii n-au îndrăznit sau nu s-au priceput să stabilească pînă și curbura comercializabilă a castravetelui. Birocrații “europeni” au făcut-o demult.

Despre avantajele, beneficiile și mai ales despre deliciile unui imperiu al tehnocrației vorbesc zglobiu, zgomotos, explicit și fără perdea ultimele două luni de trai normat și regulat de către tehnocrație. Cea sanitară în cazul curent. Căci, vai!, sîntem guvernați de tehnocrați chiar în aceste clipe de neuitat. De tehnocrații care au reușit performanța să aloce puterii și opoziției politice rolul umoristic al unor decorațiuni vechi, fleșcăite, scumpe și mai ales foarte ușor abandonabile sub presiunea urgențelor Cauzei. Cauza fiind azi sanitară. Mîine, oricare alta.

Autor: Sorin Faur

Sursa: Sorin Faur Facebook

Bogdana Simionescu: “Adevărul nu face audienţă”

De când a început nebunia am fost bombardaţi, în aproape toată mass-media (cu doar câteva excepţii notabile) cu “experţi” care, făcând apel la “ştiinţă” (de fapt, pseudo-știință, un real pericol îmbrăcat în hainele democrației), au propovăduit apocalipsa, au alimentat panica, au lansat teorii care de care mai stupide, au inventat deja vaccinuri, etc. Dacă aveai minte şi răbdare să te interesezi cine sunt “experţii”, o simplă căutare pe Google îţi arată că mulţi dintre aceştia sunt membri de partid. Bineînţeles ca moderatorii/reporterii care îi intervievau omiteau să menţioneze acest aspect, deşi, în acest context, cântăreşte foarte mult.



Adevăraţii experţi NU sunt invitaţi la TV. Adevaraţii profesionişti NU sunt promovaţi. Nu de acum, ci de mult timp, dar în special acum. De ce? Din multe motive dintre care, cele mai evidente (a) adevărul nu face audienţă; echilibrul nu face audienţă; raţiunea şi logica nu fac audienţă; lipsa senzaţionalului, a scandalului şi a isteriei nu fac audienţă şi (b) dacă adevaraţii oameni de ştiinţă şi de cultură, intelectualii autentici ar deveni vizibili, lumea nu ar întârzia în a face diferenţa între aceştia şi pseudointelectualii, sfertodocţii promovaţi insistent în ultimii ani. Trăim vremuri mizerabile, cu valori inversate, în care parvenitul, snobul, omul-ambalaj, arogantul, frustratul, agresivul umbresc şi uneori ceartă intelectualul, profesionistul, valoarea.

Nu ştiu pe câţi interesează (nu pe mulţi, bănuiesc…), dar, adevaraţii experţi ai acestei ţări – membri ai Academiei Române, cercetători ai institutelor Academiei Române, profesori remarcabili – au gândit şi redactat o multitudine de studii ample, pe teme diverse (economice, financiare, sociale, demografice, etc), pe care, prin intermediul conducerii Academiei Române, le vor transmite Guvernului în speranţa ca decidenţii să analizeze şi părerile unor profesionişti apolitici care nu sintetizează doar imaginea de ansamblu a situaţiei naţionale şi internaţionale actuale, dar, foarte important, oferă şi soluţii la problemele identificate. Unele dintre aceste rapoarte să găsesc deja pe site-ul Academiei Române (www.acad.ro) sub denumirea “SARC-CoV-2 : Studii ale cercetătorilor Academiei Romane”, altele vor fi postate în curând.
Sătulă de atâta impostură, mă simt datoare să contribui, la nivelul meu infim, la aducerea în atenţia publică a unora dintre opiniile experţilor autentici (fragmente) pe care, vă garantez, NU îi veţi vedea la TV.

#1 “Europa, încotro?” de acad. Gheorghe Păun:

Întrebarea i se adresează Europei, de aici, virgula din titlu, dar este și o întrebare-mirare, ușor retorică, de simplu cetățean (româno-european, aș zice), având ca obiect Europa cea Unită (UE), așa cum pare ea a trece prin pandemia provocată (motivată?) de noul coronavirus. Un revelator (ca acela fotografic) necruțător este această pandemie, făcând publice două „secrete” banale – primul e și trist: (1) așa cum este ea proiectată și realizată până acum, UE este, elegant și vag vorbind, o formă fără fond (mai puțin elegant și mai concret vorbind, este o construcție arogant-birocratică, grăbită, necoaptă și neputincioasă) și (2) statele naționale rămân unitatea de bază a lumii, mai ales în vremuri dificile, mai ales în Europa.

Multe sunt de precizat și nuanțat.

Spun că prima constatare este tristă, pentru că (iarăși două motive) (1) este utilă, ba chiar necesară o anume unire a Europei (alt subiect infinit: ce înseamnă o anume unire?) și (2) s-a pierdut atât timp cu încropirea unui edificiu european care să acomodeze, în același timp, realpolitik-ul (ca să nu spun egoismul) german, urmat de cel olandez și încă altele, cu utopiile multiculturaliste franțuzești, eficiența nordic-protestantă cu relaxarea mediteraneeană, nepriceperea est-europeană în ale pieții libere (egal: hiperconcurențiale) cu corporatocrația cinică a vestului, un Turn Babel sui-generis care nu putea duce la altceva. S-a pierdut timp, s-a pierdut încredere – măcar să învățăm ceva din experiența de până acum.
Iar pandemia i-a făcut și pe cei mai naivi copii din suita UE să strige că „împăratul este gol!”

Adaug un argument ușor colocvial, dar extrem de sugestiv, mult mai profund decât pare la prima vedere, privind dificultatea unirii Europei „în cuget și simțiri”. La vârf de corona-criză, au existat negocieri între „sud” și „nord”, Italia și Spania, pe de o parte, Germania și Olanda în primul rând, de cealaltă parte. Evident, „sudul” cerea ajutor „nordului”, iar „nordul”, deloc onorant pentru el, a refuzat cu morgă orice ajutor (scuzați termenul morgă, e probabil o contaminare TV, în urma imaginilor din Italia și Spania…). S-a invocat în context o „celebră” vorbă-argument spusă de Angela Merkel (adresată grecilor): „Seara, când noi ne pregătim de culcare [ca să ne sculăm devreme a doua zi și să mergem la muncă], voi vă îmbrăcați ca să ieșiți la petrecere… [iar acum vreți ajutor]…” Cum să existe o „națiune europeană” în asemenea condiții?!… Întăresc, cu o probă-surpriză, reproșul Doamnei Cancelar: în cele trei limbi sudice sugerate mai devreme, greacă, italiană, spaniolă, la care se adaugă portugheza, nu există „bună dimineața” – salut folosit în toate celelalte limbi europene!… Plină de învățăminte este evoluția limbilor! Dar, să nu se bucure prea mult Doamna Cancelar, pentru că adaug: Cum se întâmplă, totuși, că nordicii fac din răsputeri turism în sud, dar mult mai puțini turiști afluiesc în direcția inversă? De ce pensionarii germani au sate întregi prin Spania? Ce ne spune faptul că durata estimată de viață este semnificativ mai mare tocmai în țările care „petrec seara” și nu în cele „care merg devreme la muncă”?

Iar lucrurile chiar devin serioase (eficiența ca scop în sine, consumismul, obsesia creșterii economice, banul la urma-urmei): în fond, pentru ce trăim (care sunt valorile)? Cine are dreptate? „Cine sunt eu, Doamne?” (Fericitul Augustin)

Fără a căuta paradoxuri, vin și spun: au dreptate și unii, și alții. Și nordicii cei riguroși-serioși-previzibili, și sudicii cei „dionisiaci” (de la germanul Nietzsche citire), entropici, veseli, ole! Adaptare la mediu ajunsă până în genom, până în cultura de adâncime. Și de-asta nu pot fi ei închiși într-o graniță comună – fie aceasta și granița unei Europe unite. Să-i lăsăm așa cum sunt, la ei acasă, la ei în țară. Suverani – un cuvânt intens blamat până mai ieri (vezi inclusiv discursuri jenant de agresive ale lui Macron, numit uneori Macroleon, căci deștept evoluează limbile…), dar reabilitat cu mare pompă de UE, prin hotărârea, anunțată chiar de președinta Comisiei Europene, de a suspenda Pactul de Stabilitate financiară, returnând, altfel spus, ceva suveranitate statelor membre… Scape cine poate, în formulare elegant-birocratică.

Având astăzi și experiența ultimelor decenii, putem improviza, la nivelul generalităților: un UE minimal, ca număr și mărime a instituțiilor centrale (multe sunt acum și toate obeze!, autonomizându-se continuu, că asta e una dintre preocupările birocrației), cu reglementări precise ale atribuțiilor (tot minimale!), deci cu păstrarea maximală a suveranității statelor componente; integrare graduală, treptată, naturală, organică (Eminescu); flexibilitate, tratate-cadru, eventual cu particularizări pentru țări particulare; integrare-colaborare pe domenii (militar, științific, parțial economic, sanitar, juridic și ce se va resimți ca necesar și fezabil, fără un parlament generalist, discreționar).
Repet: generalități (de simplu cetățean), contând pe buna-credință a tuturor partenerilor, contând pe scoaterea din uz a proiectelor gen „două viteze”, a obișnuințelor nerușinate gen „gazul vostru e și-al nostru…”, contând, mai ales, că, în relațiile cu Europa, oamenii noștri de stat sunt (1) oameni de stat (nu politicieni!) și (2) ai noștri, lucrând pentru România adică… Nu-i vorbă, nivelul politicienilor din toată lumea este în scădere, dar parcă laboratoarele lor îi aleg și îi antrenează mai cu grijă pe cei pe care-i promovează la vârful puterii decât laboratoarele noastre…

Post scriptum: Lovit de coronavirus, nici ONU nu se simte prea bine (lasă că nici până acum nu prea se mai auzea despre ea): OMS (Organizația Mondială a Sănătății) și-a dovedit din plin pompoasa ineficiență. Dar, acesta e alt nivel, altă discuție…

Autor: Bogdana Simionescu

Sursa: Bogdana Simionescu Facebook

Andrei Marga: “Trecerea la prostocrație”

Tot felul de nepregătiți lovesc în România actuală oameni de valoare. Un suplinitor dădea „lecții de drept” lui Tudorel Toader, un trepăduș îl voia plecat pe Raed Arafat, un subinginer fără slujbă îl elimină pe profesorul Streinu-Cercel, alt trepăduș dă șah unui șef de promoție, fost ministru la agricultură, cu prețul distrugerii ei. Lista este lungă. Se umplu ecranele cu „linia partidului și statului”, de parcă au renăscut Bobu și Postelnicu.



Aproape cotidian se prezintă „succesele” în campania Covid 19, când sunt evidente trei fapte. Primul este acela că, nefiind sugativă turistică și nici centru economic, România putea fi mai ferită de pandemie, măcar precum țări vecine, dar a fost infectată mai larg ca urmare a obsesiilor „președintelui”. Acesta a trecut peste nevoia examinării medicale a diasporei la întoarcere, din socoteli meschine. Mai târziu, i-a cerut să nu mai vină, dar infectarea, cum se vede bine la Suceava și în alte locuri ce pot exploda oricând, era împlinită. Al doilea fapt – insul a tergiversat testarea populației, care ar fi arătat proporțiile dezastrului. Al treilea, același compara efectivul de infectați din România cu țări cu populații mari (Germania, Franța, Italia), în loc să observe că România este la urma Europei la testarea populației.

Că cineva spune prostii, ține de cât îl duce capul, dar că îi ia de fraieri pe alții este chestiunea fiecăruia cât acceptă. Cum ziariștii au observat, insul promite că nu se va ieși din localitate nici după 15 mai a.c., dar el face naveta pe Valea Oltului, ignorând ceea ce semnează! Frizeriile fiind închise sub semnătura sa, el răspunde senin jurnaliștilor că s-a tuns acasă. Cu și fără probe, românii trec uneori drept mincinoși. Acum se vede bine de unde începe molima.

Din 2014 încoace, singura obsesie, într-o Românie pe care a umplut-o din nou de abuzuri și securism, sunt „alegerile” care să dea neapărat „guvernul meu”. I s-au dat – prin încălcarea oricărei legitimări constituționale – „guvernele lui” în 2016 și în 2019! Pesemne că poți să-i dai guverne pe viață, că tot nu iese nimic. Din ce să iasă?

Poate să nu-ți placă un partid sau altul, dar atacarea suburbană a psd-ului, mai nou, și a udmr-ului, când tu nu ai fost în stare să faci ceva, trădează înțelegerea primitivă a politicii. Și incompetență și impostură!

Se poate vedea pe documente că până și cel care a creat în anii treizeci tactica lovirii fără scrupule a rivalului, Carl Schmitt, și cel care a inspirat-o, Hans Frank, sau aplicat-o, Hjalmar Schacht, au regretat-o ulterior. Nici chiar în politică ura nu poate înlocui priceperea. Cine o practică, în cazul de față „diletantul (der Dilettant)”, cum titra exact presa germană, creează, însă, trebuie să o spunem, handicapuri unei țări care are nevoie de democrație, de cultură și de schimbări ca de aer!

În orice caz, o mai rudimentară înțelegere a politicii pe aceste meleaguri și cu efecte întinse nu a fost de la stalinism încoace! Și nici atâtea încălcări ale legii fundamentale, oricare a fost aceasta! Aproape tot ce face „președintele” nu este constituțional! Mai nimic nu este în regulă! Nu întâmplător, „Liberation” a semnalat deunăzi confuzia în chestiuni simple, după ce din anturaj se semnala că nu se înțelege Constituția, iar la „referendum” nu a putut explica ce a întrebat.

Consecințele acestei situații sunt dezastruoase. Nu există ceva pe care „președintele” să fi pus mâna și să nu se fi stricat. Nu se mai fac alegeri câtuși de puțin respectabile (adică fără Securitate și fără penibilități!), statul este mai securist (înfiltrând până și partidele) ca oricând, economia se pune pe butuci (nu doar prin pandemie!), finanțele eșuează în recorduri de îndatorare, asistența socială se destramă, oamenii sunt împinși la soluții disperate, relațiile externe s-au redus la excursii. Promovarea celor mai slabi („der Untersten”, cum spunea Thomas Mann) este fără precedent în istoria României. La ilegalități și la corupție (cum semnala și „Washington Post”) se stă tot mai bine! În plus, tocmai reprezentanții elevilor trebuie să corecteze inepțiile decise pentru educație. România nu mai are nici o discuție publică a propriei situații, iar de dezbateri fuge chiar „șeful”. Orice țară din jur vine cu o propunere, cu proiecția unor valori – România stă!

Neisprăviții nu au răspunsuri la probleme, dar scot etichete. Cetățenii calificați, care spun lucrurilor pe nume, sunt ba „penali”, ba „securiști”, ba „informatori”, ba „neromâni și vânduți”, ba ar ține de „guvernări proaste”, ba „vând Ardealul”. Mai durează încă aruncarea vinei pe „niște”. De la „niște evrei” s-a trecut la „niște psd-iști”, mai nou la „niște zilieri”, în ultimele zile la “niște străini”! Se debitează prostii, ca și cum se poate trăi din atacarea competenței și a civismului!

Unde este meritocrație, pluralismul este viu, spiritul pulsează, bogăția este prezentă. Unde nu este, vedem ceea ce avem în față – nedreptăți fără sfârșit, pervertirea a orice și, mai nou, vânzarea de oameni. După vânzarea sașilor, a venit vânzarea de copii și de tinere, acum este vânzarea pentru munci ocolite de alții.

Am căutat mereu antonimul meritocrației. M-au stârnit, recunosc, trei fapte. M-a stârnit anticiparea făcută de Habermas, în Parlamentul Spaniei, în 1984, că Europa va fi confruntată cu o criză de lideri. Apoi analiza din Franța, care a dovedit declinul pregătirii celor care ajung în fruntea statului. M-a stârnit un ziarist autohton, care a arătat că în ultimii ani notele de 6-7 lovesc în România notele de 9-10.

Căutând antonimul, m-am mulțumit o vreme cu propunerea „mediocrației”. Nietzsche (Așa grăit-a Zarathustra, partea III) a vorbit aspru de „mediocritate (Mittelmässigkeit)”, care face ca unii să-și ia „lașitatea” drept „virtute”, încât devin „cele mai bune animale de casă pentru alții”.

Mai nou, „mediocrația” a fost echivalată cu partea slab calificată, dar descurcăreață a societății, care s-a strecurat la decizii. Astăzi, mediocrația nu mai este compusă, precum în revoluțiile socialiste ale anilor cincizeci, din „intelectuali autodidacți și buticari complexați, care se încearcă laborios în cunoștințele și artele rezervate altădată elitei”(Alain Deneault, La mediocratie, Lux, Quebec, 2015, p. 27). Între timp, ea cuprinde nu „devotați”ai cauzelor, cât inși care fac „ceea ce se cere”. Ea generalizează „prostia funcțională”.

Proliferează, ne spun analizele, mediocrul care zice că nu pactizează cu ce este în jur, dar, lipsit de idei, face pe revoltatul pe la colțuri. Îl acompaniază mediocrul care ia notă de propagandă, dar, îngrozit de ce vede în realitate, se refugiază în narcotice. Vine apoi „mediocrul zelos”, care luptă pentru favorurile autorităților, convingerile fiindu-i indiferente. Nu lipsește mediocrul conștient de degradare, dar care se gândește că are de plătit rate, de aranjat rude și-și aplaudă șefii. Următorul este „mediocrul care justifică ce fac șefii” și jubilează când aceștia îi aruncă din mers un favor.

Oricine mai poate adăuga ceva la aceste tipuri, căci mediocritatea s-a diversificat. Se poate adăuga, de pildă, mediocrul secătură – absolvent de valoare îndoielnică, mărginit, dar care s-a „aranjat” și se ploconește în stânga și în dreapta.

Altceva mi se pare, însă, esențial. Anume, există ceva mai grav decât mediocrația. Este vorba de prostocrație, care constituie veritabilul antonim al meritocrației.

Mediocrația se formează în jurul „respectului” legilor, în care, se știe, formalismul contează. Aici, reușita ajunge să fie socotită merit, căci nu contează valoarea. Prostocrația este, în schimb, acțiunea reușită a nepregătiților de a acapara decizia în societate și, mai ales, de a impune prostii cu mijloacele statului.

Cine este, însă, autorul prostiilor? Clasicul în temă, Carlo M. Cippola (Allegro ma non troppo, 1988, text reluat în Whole Earth Review, 2013), ne-a dat un criteriu: „prostul este o persoană care cauzează pierderi altei persoane sau unui grup de persoane, în vreme ce el însuși nu derivă câștig și nici măcar nu-și poate compensa pierderile”. Se pot indica, însă – în România actuală în mod sigur – proști care cauzează pierderi altora, în timp ce ei nu pierd decât ceea ce-i lasă reci, cum ar fi onoarea. Este plin de cei care au făcut pagube celorlalți, dar și-au însușit case, fabrici, comenzi de la stat, posturi bugetate, rezerve din bănci! De aceea, în opinia mea, prost este cel care luptă cu orice mijloc să intre în funcții publice, dar, fiind depășit, cauzează pierderi celorlalți.

Nu avem măsurători indiscutabile ale inteligenței. Ar fi de văzut, poate, care sunt notele școlarității și facultății celui care vrea să dicteze soarta altora. Oricum, în tradiția în care trăim, „nepriceperea”, „incapacitatea”, „incultura”, „lipsa de judecată adecvată”, „lipsa de bun simț” și „insensibilitatea” sunt indicii ale prostiei.

Azi știm că prostia își are legile ei. Carlo M.Cippola a găsit deja cinci.

Prima lege a prostiei este aceea că “totdeauna și în mod inevitabil fiecare subestimează efectivul de proști aflați în circulație”. Nu face nimeni excepție!

Potrivit celei de a doua legi, „probabilitatea ca cineva să fie prost este independentă de orice altă caracteristică a persoanei respective”. Prostia nu are de a face cu clasa socială, cu naționalitatea, cu studiile, cu sexul. Nici cu politica. Sunt destui proști care se dau liberali sau aristocrați.

A treia lege spune că există o „putere a prostiei”. Adică, „persoanele esențialmente proaste sunt periculoase și dăunătoare…. Cum spunea Schiller, <contra prostiei chiar bunul Dumnezeu luptă zadarnic>”. Iar exemplele abundă.

A patra lege este acea că „oamenii care nu sunt proști subestimează totdeauna puterea de a dăuna a indivizilor proști”. Într-adevăr, cel care nu este prost este tolerant, prostul dă cu barda – pentru el pe lume este una, oablă!

Potrivit celei de a cincea legi, „un prost este cel mai periculos tip de persoană”. El nu este propriu doar societăților în declin, ci și celor în urcare. Doar că, în societățile cu slabă exigență, se petrec două fenomene: „ceilalți membri ai societății permit proștilor să preia conducerea, iar compoziția tipurilor umane lasă să crească ponderea proștilor”.

Oricine poate examina aceste legi. Este clar că mediocrul poate avea diplome, dar în urma lui sunt compromisuri. Prostul are și el diplome, iar dacă nu le are, le procură, fie și la schimb. El face excursii, „participă”. „M-ați votat, deci eu decid!”, spune prostul, chiar și atunci când în urma lui sunt doar ocazii ratate sau daune.

Dar, să coborâm de la distincții, pe pământul realității. Cum se vede prea bine, România actuală se afundă în mediocrație și, mai ales, în prostocrație. În multe locuri din lume sunt erori și exagerări, poate gafe, dar mai puțină prostie. Poate și pentru că funcționează pluralismul și controlul cetățenesc. În România actuală, avem ziua și prostia.

Prostia are atâtea fețe câte sunt direcțiile din care vine. Nu ai cum să nu le vezi, oricât de moderat sau generos vrei să fii.

Prima este nepriceperea. Ce poți spune când în Constituție se prevede „stat de drept democratic”, iar cineva o ține una și bună cu „stat de drept”, care, se știe, poate fi oricum? Când Uniunea Europeană este în schimbare, dar îi atacă pe cei care cunosc situația, ca „antieuropeni”? Când în campania covit-19 rezultatele încep să fie întrecute de pagubele deciziilor eronate?

A doua față este incapacitatea de a articula o idee. Ce poți spune când cineva vrea să facă politică, dar nu înțelege că politica presupune să te dedici celorlalți? Când promite – „proiect de țară”, „proiect de educație”, „guvernare bună” – dar toate vor fi doar dacă le vor face alții? Când nu a propus ceva și nu pricepe că incitările nu duc la liman?

A treia față este incultura. A fost, de pildă, Centenarul țării și al unor instituții. Nimic nu era mai obligativ decât să aduci în discuție „democrația curată”, la care s-a aspirat cu ardoare acum un secol și care ar fi fost salutată de oricare cetățean matur. Ce poți spune când Centenarul s-a transformat în șuete cu papion și tinichele și atacarea de concetățeni, în loc să fie, ca în orice altă țară, ocazia unei relansări?

A patra față este vizibila lipsă de judecată adecvată. Ce poți spune văzând aruncatul paltonului peste capotă? Ce-ți spun dispariția în locuri exotice, ignorarea obligațiilor, exasperarea partenerilor cu lipsa de opinie, semnarea de documente oneroase, revendicarea de merite inexistente, ducerea ieftină de nas a populației cu ce nu au făcut rivalii? Când Papa vine la București și pledează pentru frățietate, dar, cum pleacă avionul, se trimit milițenii la porți?

A cincea față este lipsa de bun simț. Ce poți spune când se vede bine că justiția nu merge, iar cineva o ține una și bună cu independența justiției, pe care nimeni nu o respinge?Când vrea voturile unei diaspore rău informate, dar nu este în stare să facă ceva pentru ea? Când declară stare antipandemică și scoate armata prostește pe străzi, dar rătăcește revenirea la normal?

A șasea față este insensibilitatea. Ce poți spune când se crede justiție ar fi cea care este dată de „protocoalele” lui Lazăr și Kovesi? Când la vânzarea de tinere s-a reacționat cu întoarcerea spatelui? Când se trimit sute de mii de necăjiți la muncă în alte țări, în vreme ce în propria țară nelucrarea este la cote record?

Foarte mulți concetățeni spun că „este vorba de niște proști ajunși să decidă și asta este!”Numai că au fost în istorie proști care nu au împiedicat dezvoltarea. De aceea, nu aș înlătura explicația că este vorba și de un efort de sustragere durabilă de la justiție – de la justiția justă. Cum s-a spus în pătrunzătoarea presă germană, ar fi fost cazul ca „președintele” să ceară să se examineze faptele de care l-au legat cei cărora le-a cerut votul din România: averea obținută, contiguitatea cu comerțul cu oameni, lipsa de reacție la devalizări de păduri, scindarea societății în interes personal, încălcarea repetată a Constituției , etc.. Iar, acum, se adaugă abuzurile ce au favorizat extinderea covid-19.

Desigur, ce face un ins ține de capul lui. Sistemul poate fi, în principiu, altul. Numai că, în România actuală, s-a intrat într-un cerc vicios: inși incapabili se agită și „aleg” un ins depășit de funcție, care, la rândul său, abuzează de Constituție și de instituții și dă funcții neisprăviților, care trompetează cât de „bun guvern” sunt, în vreme ce țara nu a realizat cu ei decât pierderi! Din nefericire, la această oră, aici prostocrația a ajuns sistem.

În joc este oricum mai mult decât „diletantul”, „confuzionarul” și „necivilizatul”, semnalați de presa internațională. Iar la orizont se anunță costuri enorme, pe care le vor plăti nu alții decât cetățenii României. http://www.andreimarga.eu

Autor: Andrei Marga

Sursa: Cotidianul

De-ar fi pușca iarbă verde!

Acesta este titlul unui cîntec de dragoste la mare modă după război. Și, cu gînduri la vremuri mai frumoase, l-am putea fredona și acum, chit că nu se pupă de nici un fel cu ce trăim și cu hiturile hiper-cretine difuzate acum pe radiouri. Dar pușca nu este iarbă verde! Este mai scurtă și cu foc automat, la gîtul soldaților scoși în stradă de Klaus Iohannis și Marcel Vela! Probabil că țîncii se veselesc pe la ferestre și s-ar bucura să se poată cățăra pe mașinile militare. Nu despre reacțiile lor naive este vorba.

Armata a fost scoasă pe străzi în urma Ordonanței Militare no 3. Adică la decizia lui Marcel Vela, care își imaginează că poate scoate blindate și camionete militare pe străzi cum ar scoate țiganii din Caransebeș cu căruțele prin centrul orașului său (bucuros că a scăpat de dînsul!).
Iohannis, Vela și Despescu (presupun că Raed Arafat nu și-a vîrît nasul în decizie) au hotărît să convingă populația cu armata.

Adică șomerii, pensionarii și copiii (căci ei trebuie să stea acasă, ceilalți avînd dreptul să meargă la muncă). Presupun că trupele noastre NATO n-au fost scoase și prin centrul comunelor, unde țăranii au dreptul să iasă la cîmp doar pentru a speria babele, moșnegii, bețivii și copiii, lăsați fără supraveghere.

Să revin la prezența trupelor noastre dotate la standarde NATO și scoase pe străzile Bucureștilor cu scopul de a sprijini Poliția Română. Era neaparat nevoie de prezența Armatei pe străzi?? Au strigat bucureștenii după polițiștii care i-au legitimat, „Băi, bulangiilor!“, jignindu-i nepermis? Le-au luat caschetele și pistoalele? N-am văzut și n-am auzit de asemenea grozăvii! Au refuzat oamenii să respecte prevederile Ordonanței? Și de-aia au chemat Armata la sprijin? Nu aveau sufiecinte trupe de jandarmi pentru a impune pe străzi prevederile noii OM3? Se grăbesc Iohannis, Orban, Vela și toată trupa asta de incompetenți să îngroape în nisip rahatul cu întîrzierea măsurilor de pregătire a României, cu neglijarea contractării dotărilor necesare, cu tîrîirea țării într-o dispută politică tembelă, cea cu anticipatele? Altfel de ce au scos Armata pe străzi? Ca să trecem repede peste gafa președintelui cu blocarea celor peste 65 de ani în locuințe? Și, dacă tot aveau nevoie de sprijinul Armatei, mai ales la descărcarea sacilor cu măști, medicamente și combinezoane, de ce i-au scos pe soldați cu automatele la piept? Nu sunt periculoși? Sau sunt false? Sunt numai de decor? Sau sunt din cele bune dar au gloanțe de plută? Pentru că îmi imaginez că nu au nevoie de muniție de război pentru a legitima un cetățean răzvrătit sau un pensionar rătăcit?

Dincolo de chibițatul situației comice în care ne-a împins Klaus Iohannis, trebuie să-l întrebăm pe președinte despre baza legală a „încruntării” sale militare?
Constituția României prevede clar, la Articolul 118:
”(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii.
(2) Structura sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare, se stabilesc prin lege organică.
(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi celorlalte componente ale forţelor armate stabilite potrivit legii.
(4) Organizarea de activităţi militare sau paramilitare în afara unei autorităţi statale este interzisă.
(5) Pe teritoriul României pot intra, staţiona, desfăşura operaţiuni sau trece trupe străine numai în condiţiile legii sau ale tratatelor internaţionale la care România este parte”.

În ce împrejurări se poate face apel la Armată? Ne precizează Art. 18 (3) și (4), coroborat cu Art. 3 lit. a): ”existenţa unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea naţională ori funcţionarea democraţiei constituţionale”.
Iar folosirea Armatei în împrejurările de mai sus (nu la sperierea pensionarilor și a șomerilor sau la apărarea democrației de virusul corona 19) se poate face numai cu aprobarea CSAT. Or fi luat-o Klaus Iohnnis și Marcel Vela sau nu o consideră necesară, din moment ce, în aceasta apariție, Armata face figurație și sperie populația cu scopul de a-i proteja starea de sănătate? Adică așa îi face bine. Problema este că Armata nu poate fi folosită decît în operațiuni pentru care este pregătită. Mi se pare demn de respect gestul și viteza cu care MApN a montat un spital de campanie în curtea Insitutului de geriatrie „Ana Aslan”. Dar ce instruire are Armata Romană (cît este ea de pregătită la nivel NATO) la legitimat oameni, la impresionat populația în cazuri de pandemie? Presupun că soldații nu fac teste virusologice cu automatele acestea scurte, care pot fi, la fel de bine, și purtătoare de microbi?
Sau le țin numai pentru a putea cînta „De-ar fi pușca iarbă verde?/De trei ori pe zi m-aș pierde!”
Dar nu la Cotroceni!

Autor: Cornel Nistorescu

Sursa: cotidianul.ro

„ELEMENTAR, WATSON… MICUL CARAMITRU E UN GENIU ȘI-UN MARTIR!”

Între timp, de când COVID 19 umblă slobod prin atmosferă și lumea stă în case, m-am gândit să văd cu ce se mai ocupă și cum ne mai luminează spiritual micul Caramitru. De altfel, mi-ar fi fost și imposibil să nu aflu, căci geme FACEBOOK-ul de înțelepciunea și maturitatea sa exemplară. Iar după ce m-am familiarizat cu ultimele idei ale neobositului gânditor și strateg din „off” al USEREULUI, mi-am dat seama că n-aș avea inimă să-i tulbur clipele de reflecție.

Așa că i-am scris, pe pagina de FACEBOOK a Teatrului Național, fericitului său tată, adică lui Ion Caramitru, care tocmai filmase un clip impresionant în care ne cerea tuturor solidaritate cu TNB și „puțintică răbdare” publicului -adică să înțeleagă spectatorii și să nu ceară contravaloarea biletelor care au fost deja vândute, în timp ce spectacolele nu mai pot avea loc. Eu am înțeles mesajul și m-am gândit să-i răspund.

„Stimate domnule Caramitru, așa este, e nevoie de solidaritate și tot ceea ce spuneți este corect. Mă gândesc că printre cei care vor înțelege apelul dumneavoastră sunt și oameni în vârstă. În general, cei în vârstă sunt mai toleranți pentru că au trecut prin mai multe -e firesc.

De aceea, atunci când citesc «panseurile» unui tânăr care scrie pe pagina lui de FACEBOOK:

«In orașele mici și sate majoritatea nu respecta nimic, se plimba pe străzi ca idioții. Bine, nu ma mira deloc. Majoritatea in orașele mici și sate Votează cu PSD. Asta e nivelul lor de prostie. Și sunt și in vârsta majoritatea – deci au un risc urias sa moară. » (am păstrat ortografia acestui înțelept pentru că este savuroasă, la fel cum savuros este textul) mă gândesc că domnia sa, săracul, nu poate mai mult.

Dar în același timp aș spune că, poate, el reprezintă și eșecul educațional al părinților săi. Falimentul «celor 7 ani de acasă». Cred că și tatăl său este vinovat pentru asta.

Fac parte dintre «idioții» din orașele mici care au votat cu PSD, adică aceia depistați cu atâta inteligență și gentilețe de tânărul despre care v-am scris mai sus. Și-mi pare tare rău pentru nereușita tatălui său.” (20 martie 2020, pagina de FACEBOOK a TNB)

Pe 14 august 2018, Ion Caramitru, care din pricină că era în Elveția n-a putut participa direct la „revoluția” care avusese loc cu patru zile în urmă în Piața Victoriei, a declarat pentru DIGI 24:

„Compoziţia pieţei, aşa cum o ştiu, PENTRU CĂ FIII MEI AU FOST ACOLO, era una de bună calitate. Cu ce să facă lovitură de stat oamenii ăştia care au venit? Cu ce arme?”

Ei bine, tocmai asta m-a încurajat să-i scriu -căci dânsul trebuie că nu are ADN-ul zdruncinat, precum al micuțului Cara, participant direct la revoluția din 10 august 2018 și agresat cu substanțe gazoase care i-am modificat dramatic polinucleotida esențială!

Cât despre armele folosite în lovitura de stat, mă tem că revoluționarul Andrei Caramitru nu i-a făcut o expunere convingătoare binecunoscutului său tată și de aceea doresc să-l informez eu: pietre din pavaj, bare metalice din gardurile de protecție, cocteiluri Molotov, ciubere cu arbuști ornamentali în flăcări, bâte, răngi, cuțite, bucăți de asfalt și pungi de culoare maro cu ultima cină a participanților, dar numai după ce a parcurs sinuosul traseu al digestiei complete.

În fine, pentru intimidarea adversarului, băieți cu pantalonii-n vine, arătându-le forțelor de ordine ce au ei mai expresiv…

Oricum însă, Ion Caramitru poate să se gândească doar așa, teoretic, la ceea ce am scris eu, deoarece e imposibil ca fiul său, Andrei, să scrie pe FACEBOOK astfel de lucruri. Căci Ion Caramitru îl descrie micul Cara după cum urmează:

„El este o eminență privilegiată în ceea ce privește analizele economice la cel mai acut simț științific pe care îl poate oferi cineva astăzi în România (oooo!!!! mai tare ca Vasilică Cîțu? n.n.). Analiza lui economică vizavi de ce se întâmplă în România este perfectă (fără cuvinte! în sfârșit, avem ceva perfect în România! n.n.). S-a orientat, pentru că a venit în România, plecând dintr-o carieră care i-ar fi asigurat un venit de milioane, de zeci de milioane de euro, poate, în lume să trăiască unde voia el, să își ia iahturi, avioane, sau nu știu ce, să vină în România lângă familia lui și să facă ceva pentru țara asta.”

Ei, acum sesizați eroarea pe care era cât pe ce să o comitem, cetățeni? Păi, dânsul e un MARTIR, iar nu un infatuat ridicol și lipsit de cea mai elementară bunăcuviință, cum, poate, fost tentați să credem!

GENIU și MARTIR! „Elementar, dragul meu Watson, elementar!”

Autor: Luminita Arhire

Sursa: Luminita Arhire Facebook

COVID Big Brother: În Israel a început supravegherea în masă a telefoanelor – fără mandat – pentru a combate coronavirusul

Serviciul de informații interne, Shin Bet, a fost autorizat să realizeze o vastă operațiune de culegere a datelor, fără a fi obligat să ceară mandat în justiție.
Guvernul israelian a aprobat duminică o propunere pentru a permite Shin Bet, serviciul de informații interne (echivalentul SRI de la noi), să realizeze supravegherea în masă a telefoanelor din Israel fără a cere un mandat în justiție, cu scopul de a opri răspândirea coronavirusului.
Biroul premierului a promis inițial că Shin Bet se va limita doar la culegerea anumitor informații și că a stabilit care vor fi persoanele din cadrul guvernului care vor avea acces la ele.


De asemenea, s-au dat asigurări că informațiile strânse vor fi folosite exclusiv la combaterea epidemiei de coronavirus. Oficialii guvernamentali au încercat să liniștească populația că aceste măsuri, specifice operațiunilor antiteroriste, au drept scop salvarea vieții oamenilor (!). Măsura a stârnit totuși reacții critice din partea organizațiilor pentru drepturile omului, deoarece ea va permite ca orice persoană de pe teritoriul Israelului să fie supravegheată de Shin Bet, un serviciu care nu are obligația să manifeste transparență publică.

De asemenea, propunerea depășește toate măsurile de supraveghere luate de alte țări pentru a combate epidemia.

Taiwanul și Singapore au folosit și ele datele telefoanelor mobile pentru a se asigura că cetățenii lor respectă dispozițiile de carantină impuse.

Poliția israeliană și Ministerul israelian al Sănătății fac deja același lucru de o bucată de vreme, scrie Times of Israel.

Însă măsura adoptată pentru Shin Bet este altceva: serviciul secret a fost autorizat să utilizeze datele telefoanelor pentru a urmări retroactiv mișcările celor care au fost descoperiți ca purtători ai COVID-19, pentru a vedea cu cine au interacționat în zilele și săptămânile dinaintea testului care a dus la punerea lor în carantină.

Shin Bet ar trebui să transmită aceste informații Ministerului Sănătății, care le va expedia un mesaj persoanelor care s-au aflat la o distanță de doi metri de persoana infectată timp de 10 minute sau mai mult, trimițându-i în carantină.

„Informațiile nu vor fi comunicate decât Ministerul Sănătății, unor persoane care dispun de abilități de securitate și ele vor fi șterse imediat după utilizare”, a declarat un înalt oficial al Ministerului Justiției la Canalul 13.

Luni, comisia parlamentară de supraveghere a serviciilor secrete a  respins propunerea guvernului, însă acest lucru nu a împiedicat executivul lui Netanyahu să o adopte, ocolind Knessetul, scrie același ziar israelian.

Parcă pentru a spori și mai mult îngrijorarea față de posibile abuzuri, guvernul a anunțat că renunță și la limitarea aplicării măsurii de supraveghere pe o durată de numai 30 de zile. Conform documentului aprobat, ea se va prelungi până la sfârșitul stării de urgență care se află în vigoare și în Israel.

În plus, datele suplimentare colectate prin această măsură nu vor fi șterse imediat după anunțarea oamenilor de a intra în carantină, cum se promisese inițial, ci vor fi păstrate pe o durată de încă 60 de zile pentru „realizarea unei anchete interne privind acțiunile desfășurate de Ministerul Sănătății”.

Autor: Adrian Pătrușcă

Sursa: evz.ro

VIJULII MAI LUNGI, MAI DESE, CHEIA MARILOR SUCCESE!

MOTTO: „De unde știe el că sunt sănătoși sau nu dacă nu-i testează?…. Nu lăsați coronavirus pe mâna lui Arafat! A avut Apuseni, a avut Siutghiol, a avut maternitatea Giulești, a avut Colectiv… vă rog, nu-i lăsati și CORONA!” ( Violeta Vijulie despre Raed Arafat, 8 martie 2020).
Măi liberali, măi băieți… spuneți-i și Vijuliei când se schimbă macazul, ca să nu se mai facă de baftă în direct și la ore de vârf! Spuneți-i că acum Raed Arafat e MINUNAT! și nu mai e „băiatul rău” de acum două-trei luni, când ministrul Marcel Vela îl certa de-l lua mama dracului!


„Să ne înțelegem! Nu ne jucăm cu viețile oamenilor, nu facem doar paradă la televizor, ce grozav organizăm noi salvarea oamenilor și sâmbătă era să moară un copil. Din neglijență sau proastă organizare, să zic pe românește…Ce ați făcut, domnule Raed Arafat, de 20 de ani, să faceți rost de piloți? Nu îmi răspundeți, că știu! Deci avem elicoptere, avem medici, dar nu avem piloți. Dar avem oameni accidentați care mor. Români care mor pentru că noi nu avem piloți. Angajați piloți! Care e problema?” ( 31 decembrie 2019, ședința ministrului de Interne cu prefecții) .

Na! că Violeta n-a știut că între timp Arafat s-a îndreptat și dânsa a crezut că e ordin de la partid să-l spurce în continuare… Adică, pe ea nimeni nu s-a gândit să o informeze că s-a schimbat câte ceva, pe ici-pe colo, prin părțile esențiale, din 28 noiembrie 2015, dată la care cumnatul Stelian Tănase scria pe blog:

„Sigur că dr Raed Arafat (atunci ca și acum) este și era un excelent PR. Știe să-și livreze imaginea proprie și să apară într-o lumină f. bună. De ani de zile este una din vedetele mediatice. Are un cult al propriei persoane pe care îl intreține singur, dar la care participă mulți alții. Azi este unul dintre personajele controversate, pentru care nimeni nu mai bagă mîna în foc.”*

Așa că, în ciuda „vântului schimbării” care-i ridica periculos poalele fustei, bătăioasa și inspirata Violetă nu a priceput apropoul ci a continuat să-l ia în serios pe celebrul George Mioc, editorialist la PODUL.ro care publica, pe 17 decembrie 2019 un cutremurător apel la ușuirea lui Arafat:

„Au trecut șase săptămâni de la instalarea guvernului Orban, iar domnul Raed Arafat continuă să fie secretar de stat în ministerul de Interne.

Se apropie momentul în care guvernul PNL va trebui să aleagă: este de partea sutelor de mii de români care au ieșit în stradă în noiembrie 2015, după cumplita tragedie de la Colectiv, sau de partea grupurilor de interese care-l susțin pe Raed Arafat?

Raed Arafat a devenit un simbol.

Un simbol al morții și al eșecului statului român.

Nu am uitat dezastrul intervenției din munții Apuseni, când Aura Ion a murit de frig, așteptând salvatorii.

Nu am uitat accidentul aviatic de pe Sutghiol, când salvatorii s-au dus în misiune cu o barcă nefuncțională.

Nu am uitat tragedia de la Colectiv, când guvernul Ponta a blocat trimiterea la tratament în străinătate a marilor arși, deși știa că în România sunt zero condiții – zero! – să fie tratați corespunzător.

Domnule Orban, poate știți sau nu, dar Raed Arafat conduce sistemul de intervenții de urgență de peste 11 ani. Băsescu, Cioloș și chiar și Dragnea s-au confruntat cu el. Toți au pierdut, iar Raed Arafat a rămas stăpân absolut al sistemului de stat pentru intervenții de urgență. Aveți curajul să-l dați jos pe Raed Arafat, domnule Orban? În fața cui răspundeți: a românilor sau a grupurilor de interese din spatele doctorului Arafat? De aceste răspunsuri s-ar putea să depindă cariera dvs. politică.”

Ei, aici, la sfârșit, avea dreptate și Mioc… să vedeți ce frumos ar fi depins cariera politică a lui Orban de această decizie istorică, pe care a evitat-o din motive de murmur în opinia publică și de CORONA, punând o frână cu un mare scrâșnet din dințișori!

Căci ce s-ar fi făcut ei, băieții, când ar fi ieșit la conferință de presă cu un lung șir de „ngî” și „nga”, fără Arafat și Străinu-Cercel? Pe când așa, uite ce mândri și ce siguri de sine au stat Vela („ti amo, Raed! am glumit când voiam să te dau afară”) și Costache (premiant, pianist și campion la ju jitsu dar și la alergarea vitejească spre lift de teama întrebărilor incomode), între cei doi repudiați!

Violeto, râd ăștia de tine! Cred că au pus un pariu și apoi au cântat, veseli, în jurul mesei: „…foaie verde pe de rost/ să vedem cine e prost/ cine este cel mai prost, măăăăi…!!!” iar tu te-ai grăbit, fată, să răspunzi apelului!

Ei, nu fi tristă pentru un mic eșec de comunicare, lasʹ că te vor alege primăriță cetățenii Sectorului 3, cu cățelul liberal Nieve, cu tot, însuflețiți de superba ta urare:

„Am dăruit flori doamnelor. Echipa a fost completă cu Nieve, cățelul liberal! O primăvară frumoasă pentru oameni și câini!”( 8 martie 2020, pe FACEBOOK)

Am privit atent fotografia. Cățelul Nieve părea, într-adevăr, cel mai liberal dintre liberali, dragă!

…………………………………………………………………………..

(*NOTĂ: Am postat textul lui Stelian Tănase așa cum a fost publicat. Eu cred că Stelian Tănase e un „îndoielnic alfabetizat” deghizat în: „…scriitor, eseist, istoric, politolog, publicist, scenarist, regizor, realizator de televiziune și analist politic român.”, așa cum este prezentat de WIKIPEDIA. Iar dânsul depune necontenit eforturi pentru a-mi confirma această opinie. De exemplu: „…cult al propriei persoane pe care îl intreține singur, dar la care participă mulți alții…” e o bomboană de formulare, cu un moț baban deasupra!

Autor: Luminita Arhire

Sursa: Luminita Arhire Facebook