C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for General

Ion Cristoiu: ”Aducerea lui Nicolae Popa în țară – parte dintr-o mai amplă Operațiune politico-mafiotă”

Potrivit Comunicatului din 15 februarie 2019, dat publicității de Secția pentru investigarea infracțiunilor din Justiție (cel adevărat și nu cel mînărit de Augustin Lazăr), Codruța Kovesi e acuzată de mărturie mincinoasă, abuz în serviciu și luare de mită.



Despre prima acuzație am scris pe cristoiublog.ro de duminică, 17 februarie 2019. Pe 10 aprilie 2017, în cadrul anchetei declanșate de mărturiile lui Traian Băsescu despre cum a fost aranjat procesul lui Dan Voiculescu, fosta șefă a DNA, convocată ca martor, a comis eroarea capitală de a nega existența unei relații altfel decît instituționale între ea și Sebastian Ghiță, contrazicînd în fața procurorului existența fotografiei de la sindrofia invocată de exilatul la Belgrad. După depunerea Denunțului din 3 decembrie 2018, Sebastian Ghiță a oferit procurorilor fotografia și filmul petrecerii, probe zdrobitoare că fosta șefă a DNA se dăduse în stambă la ziua de naștere a lui Sebastian Ghiță.

Singura șansă a Codruței Kovesi ar fi să invoce și să probeze că era colegă de Unitate cu Sebastian Ghiță și că sindrofia s-a petrecut într-o locație SRI sub acoperire și ca acțiune operativă. Celelalte două acuzații vizează implicarea Codruței Kovesi de pe vremea cînd era procuror general în aducerea lui Nicolae Popa în țară cu un avion privat de lux și nu cu un avion de linie, așa cum cere Legea, implicare ilegală, deoarece Parchetul General nu are ce căuta într-o operațiune strict polițienească. Acuzația de abuz în serviciu se bazează pe probe menite a dezvălui, printre altele, că a dispus suportarea cheltuielilor de transport pentru persoanele care aveau obligația să asigure aducerea în ţară a lui Nicolae Popa, unele legal desemnate, altele ilegal, cum ar fi de exemplu , cei doi ofițeri SRI.

Punctul principal al acestei implicări îl constituie afacerea Sebastian Ghiță. Laura Codruța Kovesi – potrivit Secției, – ar fi pretins și obținut de la Sebastian Ghiță achitarea unei sume necesare închirierii unui avion privat de lux pentru aducerea unui extrădat. Fosta șefă a Parchetului General ar fi comis acest abuz în serviciu pentru a-și crea un beneficiu de imagine. Temeiul acestei acuzări are ca punct de plecare denunțul lui Sebastian Ghiță din 3 decembrie 2018. Potrivit acestui denunț, Laura Codruța Kovesi i-ar fi ”solicitat personal” să efectueze plata avionului în virtutea ”relației de prietenie”.

Atît denunțul, care reia acuzații formulate de Sebastian Ghiță în confesiunile sale din 2 ianuarie 2017, după fuga din țară, cît și Comunicatul Secției , concentrează exclusiv aducerea lui Nicolae Popa în chip ilegal pe seama Codruței Kovesi. Din punct de vedere juridic, o fi corect.

Din punct de vedere al Adevărului, e incorect, și putem suspecta întreaga tărășenie drept o circumscriere forțată a unei Operațiuni complexe, în care Codruța Kovesi a fost doar una dintre rotițe, la o singură persoană. Că e vorba de o Operațiune de circumscriere, în genul celor folosite pe larg de Binomul SRI- DNA pentru scoaterea din joc a unui personaj (vezi dosarul Referendumului în care Liviu Dragnea pare a fi singur în România) ne avertizează amănuntul cu cele două cadre SRI. Potrivit dosarului deplasarea lor a fost plătită prin osîrdia Codruței Kovesi. Dar acceptul de a se deplasa cine l-a dat? Sau mai precis, fiind vorba de ofițeri SRI, ordinul de la deplasare cine l-a dat? Că doar n-o să credem ipoteza unei Codruțe Kovesi care comanda și SRI! Apoi Ministerul de Interne, aflat în subordinea partidului de Guvernămînt care era atunci PDL-ul lui Traian Băsescu, acceptă în chip ilegal să acopere cu acte false achitarea unei părți din sumă de către Sebastian Ghiță Nu trebuie cine știe ce agerime a minții pentru a-ți da seama că aducerea lui Nicolae Popa pe alte căi decît cele legale a fost o Operațiune în care au fost implicate și alte instituții decît Parchetul General și mai ales o Operațiune ordonată de Președintele de atunci al României, Traian Băsescu. Doar o astfel de acțiune explică implicarea și a altor instituții – SRI, Ministerul de Interne- în afara Parchetului General. Care Parchet, între noi fie vorba, prin Codruța Kovesi, era o anexă a SRI în cadrul Binomului SRIParchetul General. Din punct de vedere al Adevărului, Dosarul scîrție la capitolul explicarea motivelor. Codruța Kovesi nu numai că pare singură în toată România, dar și un fel de factotum al Sistemului. Cît despre beneficiul de imagine el a revenit la vremea respectivă exclusiv lui Traian Băsescu. Să ne reamintim că din aducerea infractorilor Traian Băsescu își făcuse un punct de glorie, iar din afacerea FNI, un moment crucial al mandatului. E limpede că Laura Codruța Kovesi a acționat în cadrul unui plan ordonat de Traian Băsescu în realizarea căruia s-au implicat Florian Coldea, coordonatorul Operațiunii, dar și Sebastian Ghiță, în calitatea sa de om de afaceri prin care SRI își rezolva multe probleme altfel decît pe cale oficială. Plata avionului n-a fost făcută la rugămintea Codruței Kovesi (vi-l imaginați pe Sebastian Ghiță, omul fără sentimente, mașinăria de putere, sedus de rugămințile persoanei feminine Codruța Kovesi?), ci în cadrul planului coordonat de SRI. Operațiunea Aducerea lui Nicolae Popa cu un avion privat a avut drept scop nu numai sporul de capital politic pentru Traian Băsescu.

Autor: Ion Cristoiu

Sursa: Evenimentul zilei

Diaspora și omul providențial

Din capul locului, se impune o nuanţare. Se vorbeşte, în general, despre românii stabiliţi sau angajaţi în străinătate folosind termenul de Diaspora. Sensul iniţial al cuvântului vine din grecescul împrăştiere. Nu este greşit, dar nici nu indică natura „împrăştierii“, care – în cvasitotalitatea cazurilor – nu a fost una benevolă, ci forţată, din cauze politice, economice etc. Aşadar, Diaspora română (nu o includem aici pe cea istorică) are o puternică amprentă de exil.



Tradiţional, Exilul este anti-comunist şi anti-securist. Golgotele întâmplate timp de 45 de ani nu se pot uita, majoritatea fiind pline de privaţiuni, umilinţe, traume de părăsire a familiilor, a prietenilor, într-un cuvânt – tot coşmarul abandonării forţate a spaţiului nativ. Sunt foşti deţinuţi politic, persecutaţi, transfugi, azilanţi politic şi urmaşii lor sau, pur şi simplu, oameni liberi care n-au mai suportat însclavizarea şi dictatura. Nimeni n-a plecat de bine, în afară de odraslele unor nomenclaturişti, care – plictisiţi de-atâta bine – au vrut să plece la şi mai bine.

A urmat exodul de emigraţie de după decembrie ’89. Aici motivaţiile se diversifică. S-a plecat, la început, tot din cauze politice: desantul minerilor şi celelalte vicisitudini ale administraţiei Iliescu. Imediat, au început să prevaleze motivele economice. Sărăcia şi prostul management al treburilor ţării se prelungesc de decenii. Unul din cinci români apţi de muncă se află în alte ţări ale UE. Între timp, mulţi şi-au dat seama că în România de la porţile Orientului nu va fi niciodată democraţie în adevăratul sens al cuvântului, iar drepturile omului vor fi un lux. Şi poate au dreptate, întrucât, după 26 de ani, ministresa de Justiţie Prună din Guvernul Cioloş chiar asta ne-a spus – că drepturile omului sunt un lux, devoalând fără să vrea baza de gândire  neomarxistă a „noii politici“ USR+PLUS.

Acum, formal, comunişti nu mai există, iar copiii nu pot şi nu trebuie să fie ţinuţi responsabili de nenorocirile cauzate de părinţi. Dar nici nu te poţi aştepta ca fiii să-şi nege sau renege părinţii, iar nepoţii să-şi renege unchii, ar fi contra firii. Situaţia poate fi de tragedie greacă, dar e mai curând de famiglie italiană. Trecutul continuă să brăzdeze cu răni mocnite eposul şi conştiinţa publică, otrăvindu-le. Printre altele, ostilitatea faţă de foştii securişti şi urmaşii lor provine şi din inechitatea întronată la startul competiţiei capitaliste, în anii ’90, când s-a reaşezat societatea, dar tot strâmb.  Prin natura ocupaţiei, respectivii aveau contactele cu străinii, aveau valuta, aveau ponturile, aveau nu numai how-how, dar şi know-how – adică exact toate condiţiile pentru a deveni antreprenori de succes. Cu alte cuvinte, după răsturnarea lui ­Ceauşescu, aceiaşi funcţionari ai terorii s-au plasat printre ­privilegiaţi, iar paria au rămas tot paria. ­Această frustrare remanentă este, pe bună dreptate, un factor ­senzitiv în psihologia Diasporei, peste care nu se poate trece în niciun fel de analiză.

Toate s-au adunat, s-au întrepătruns şi s-au înmul­ţit, ca într-o cutie de rezonanţă, dând naştere unui mental încărcat şi vulnerabil, cu tresăriri de revanşă faţă de ţinte greu de distins prin atâtea cearceafuri întinse la uscat în curte. Dacă în ţară disponibilitatea pentru analiză este mică, iar emoţionalitatea explozivă este mare, în Diaspora aceste tare se exacerbează: analiza (unei realităţi deja îndepărtate geografic) devine aproape imposibilă, iar emoţionalitatea, intoleranţa ignorantă, pasiunile, prejudecăţile, etichetările devin cvasigeneralizate. Contrar aparenţelor, Diaspora – ca entitate – nu este o altfel de Românie. Ca şi în ţară, se vorbeşte mult şi se votează puţin. Din cele 3,5–4 milioane de suflete aflate în străinătate în 2014, au votat doar 378.000, mult sub rata de participare din ţară.

Dacă foştii lucrători şi atârnătorii lor au reuşit să formeze grosul establish­mentului de afaceri, situaţia se schimbă în politică şi în societatea civilă: nu există un monopol al deţinerii scheletelor Securităţii prin debarale.  Debarcaţii s-au răspândit, s-au împrăştiat peste tot, s-au topit în decor. Nu doar un partid sau altul, ci toate partidele îi au. La 30 de ani, încă mai apar personaje legate, într-un fel sau altul, de funesta instituţie. Dar existenţa fizică a ultimelor vestigii – care, mai devreme sau mai târziu, se vor stinge biologic – nu e încă totul. Problema cu adevărat esenţială pentru prezent şi viitor este dacă nu cumva Securitatea a lăsat în urmă o cultură a arbitrariului autoritarist, care s-a impregnat în ţesutul existenţial al spaţiului carpato-danubian ca un fel de a doua matrice etnică, producând o substituire a mecanismelor democraţiei autentice – nu numai în ADN-ul statal, dar şi în mentalul public, ajuns să-şi dorească satisfacţie prin orice mijloace, inclusiv (cine ar fi crezut?) securistice.

Ne amintim, în context, că şi pe vremea lui Ceau­şescu legile – din punct de vedere sintactic – erau corecte, şi totuşi se trăia în cel mai totalitar regim de dincoace de Cortina de Fier (minus, poate, Albania lui Enver Hodja).  Statul are tradiţie în a „fenta“ legile în loc de a li se supune. Ba chiar de a le încălca. Mai precis, este vorba de o mână de dregători care, odată ajunşi în posturi, devin, prin transfer freudian, un fel de noi ceauşei şi, folosind pârghiile statului, îşi impun fel de fel de interese şi scopuri – de la cele mai politice la cele mai meschine. Dl Băsescu a caracterizat succint situaţia ca fiind, cităm, „un stat mafiot“, în timp ce era chiar preşedinte providenţial.

După cum ţara este împânzită de colaboratori ai multor entităţi – nu toate româneşti –, nici Diaspora nu poate avea alt regim. Sunt mulţi lideri locali. Majoritatea celor care se doresc formatori de opinie sunt de bună-credinţă, având gena activismului sincer. Alţii, veleitari, se bagă şi ei în seamă, ca peste tot. Şi probabil mai sunt şi câţiva care primesc ordin – contra cost. La anumite momente, de obicei în preaj­ma alegerilor, se creează curente de opinii, partide noi sau filiale noi ale partidelor deja  existente. Rechiziţionând nemulţumirile comunităţilor în care trăiesc, agitatorii de profesie le îndrumă gândirea, o canalizează în anumite direcţii care servesc intereselor de putere. Ale cui? Nu cumva chiar ale ţintelor mâniei analizate mai sus, ţinte ascunse în spatele unor păpuşi providenţiale, scoase în faţă, la marea derută?

Deunăzi, dl Băsescu – care s-a declarat pro-Iohannis – a pretins că dl Cioloş, într-o discuţie cu Jean-Claude Juncker, s-ar fi arătat dispus să sară în barca socialiştilor numai să i se mai dea un al doilea mandat de comisar european. ­Acuzaţia, negată de către Cioloş, s-ar potrivi cu profilul său de amoralitate politică (domnia sa fiind în stare să sară în orice barcă numai să-şi vadă sacii în căruţă). Cu toate acestea, nu ştim care este adevărul pentru că nu putem să-l credem nici pe unul, nici pe celălalt. Cert este că avem de-a face cu un atac din tabăra Iohannis împotriva lui ­Cioloş. Miza? Doar unul dintre ei va intra în turul doi la prezidenţiale.

Se ştie că partizanii dlui Cioloş sunt, în marea majoritate, cei care au votat, în 2014, cu dl Iohannis şi ulterior s-au simţit trădaţi în aşteptările lor. Ca urmare, li s-a oferit  o figură prezentată drept providenţială, apărută din spuma mării – Cioloş, pe care să o voteze cu aceeaşi neobosită ­speranţă cu care l-au votat în urmă cu 5 ani pe dl Iohannis, în urmă cu 10 ani pe dl Băsescu şi în urmă cu 15 ani tot pe dl Băsescu – ambii prezentaţi, la vremea lor, tot aşa, drept oameni providenţiali, apăruţi cu câteva luni înainte de alegeri, ca din senin, pe turnantă. Rezultă că, la fiecare cincinal, cu ocazia alegerilor, apare câte un om providenţial. Nu apare niciodată între alegeri, ca să rezolve din problemele ţării, ci taman la alegeri. (Vedem ce fac providenţialii Salvini şi Di Maio în Italia: ţara a intrat în recesiune. Iar pro­videnţialul Macron – mentorul dlui ­Cioloş – a întors Franţa la Comuna din Paris.) La scamatoria din România, nimeni nu se gândeşte că, de fapt, dl Cioloş este doar o dublură a dlui Iohannis. Dacă ne uităm la mesajele celor doi, nu diferă aproape deloc. Promovează aceleaşi idei nespecifice (minus mesianismul yoghin), au aceiaşi amici externi (cu diferenţa Fran­ţa – Germania) şi aceiaşi inamici interni.

De ce este nevoie, atunci, de doi candidaţi asemănători, cu riscul de a-şi canibaliza electoratele? Răspunsul scurt este: pentru ca dezamăgiţii lui Iohannis să nu nimerească – din lipsă de alternativă – în braţele unor  candidaţi neîncartiruiţi. De aceea, ca ­substitut, a fost inventat Cioloş. Dacă intră în turul doi, ­suporterii dlui Iohannis i se vor alătura volens-nolens, iar dacă intră preşedintele, suporterii dlui Cioloş se vor întoarce de unde au plecat.

Cine are de câştigat în ambele cazuri? Mai înainte sunt alte câteva întrebări: 1. Cei care l-au sprijinit pe dl Iohannis îl mai sprijină sau l-au abandonat?; 2. Pe dl Cioloş tot ei l-au inventat, just in case, sau alţii?;  3. E vorba de lupte fratricide nemimate sau de ramuri diferite ale aceluiaşi trunchi? Cert este că trunchiul joacă la două capete, remorcând porţiuni mari de electorat, care, fără să ştie, sunt prinse într-o rechiniadă. Diaspora votează puţin, e un pion. Dar pionul, având şi familii influenţabile în ţară, dacă este împins pas cu pas, se poate transforma la final în regină.

Ca probă a modului cum sunt transformaţi în masă de manevră căutătorii de „oameni providenţi­ali“, cităm declaraţia din 9 februarie a preşedintelui USR, Dan Barna: „Dacă vom ajunge în turul doi şi Dacian Cioloş va fi candidatul alianţei USR+PLUS, voi vota cu Cioloş. În altă secvenţă, în care ar fi Klaus Iohannis şi alt candidat, voi vota cu Iohannis, e evident“.

Foarte evident. Nu degeaba Voltaire spunea că politica este mijlocul folosit de oamenii fără scrupule pentru a domina oamenii fără memorie.

Autor: Eugen Șerbănescu

Sursa: România liberă

Noaptea ca hoţii, cu vălul pe cap, Carmen Iohannis a fost audiată la Parchet

Ştirea aceasta, venită pe surse, conform căreia Carmen Iohannis a fost audiată „noaptea, ca hoţii”, la Parchetul general vine ca o măciucă în capul preşedintelui Klaus Iohannis. Vă daţi seama, a venit de la Sibiu, probabil cu maşina blindată a soţului, însoţită de bodyguarzi, şi-a pus un văl pe cap pentru a nu fi recunoscută şi a intrat „noaptea, ca hoţii” în biroul procurorilor!



Ce e asta, domnule Iohannis? Cum şi cu cine aţi aranjat scena aceasta de un grotesc teribil? Cu prietenul dvs. Augustin Lazăr? Că doar nu o să ne spuneţi că habar nu aveaţi că soţia dvs. a venit la Parchetul general! N-o să ne spuneţi, sper, că dînsa a venit la Parchet de capul ei, s-a trezit în faţa jandarmului de la intrare care a legitimat-o şi, sărmanul!, era să facă infarct cînd a văzut cine era în faţa lui…

Să recapitulăm:

– prima oară, Carmen Iohannis a fost citată la Parchetul general pe 15 noiembrie 2018. Soţul său, preşedintele României Klaus Iohannis, ne-a spus atunci că Georgeta Carmen Iohannis nu se va prezenta la audiere pentru că s-ar afla într-o… vizită de stat, deşi cei doi au fost prezenţi la un şpriţ cu ocazia zilei de naştere a Prinţului Charles (ştire difuzată de Digi 24)!

– a doua oară, Carmen Iohannis a fost citată pentru ziua de 10 decembrie 2018, dar a trimis la Parchet un certificat medical, invocînd o gripă (ştire Mediafax)!

– a treia oară, Carmen Iohannis a fost audiată în ziua de 6 februarie 2019, după cum informează „ziare.com”, fără ca acest lucru să mai fi fost anunţat înainte, aşa cum s-a întîmplat în cele două citări anterioare!

Aşadar, despre a treia chemare, nimeni din presă nu a mai aflat pentru că procurorii au păstrat secretul. Ce înseamnă asta? Că, în realitate, Carmen Iohannis s-a temut nu atît de audierea de la Parchet, ci de eventuala, dar sigura, prezenţă a jurnaliştilor, care ar fi tăbărît pe dumneaei cu armele acelea periculoase – microfoanele, aşa cum au tăbărît pe Liviu Dragnea, pe Victor Ponta, pe Călin Popescu Tăriceanu, pe Elena Udrea, pe Alina Bică şi chiar pe Codruţa Kovesi!

Înţelegem grija lui Klaus Iohannis pentru psihicul soţiei sale, femeie cu simţirelul sensibil, dar de ce numai Carmen să beneficieze de o astfel de protecţie? De ce preşedintele nu le-a cerut procurorilor acelaşi tratament şi pentru ceilalţi „audiaţi” sau măcar pentru femeile care au suportat momentul acela dificil de la intrarea în Parchet? Spune cumva Constituţia că toţi cetăţenii sînt egali în faţa legii, mai puţin soţia Preşedintelui?

Să mai precizăm că Augustin Lazăr şi-a luat nişte măsuri de siguranţă înaintea acelei audieri la miez de noapte, declarînd pe 16 ianuarie 2019: „procurorul de caz este suveran, interventia procurorilor ierarhic superiori in efectuarea urmaririi penale sau in adoptarea solutiei fiind interzisa”. Adică, nu el ar fi decis ca Carmen Iohannis (sic!) să fie audiată „noaptea, ca hoţii”, ci procurorul de caz!

Aceleaşi surse judiciare, citate de Antena 3, care au dezvăluit că Carmen Iohannis (sic!) a fost audiată în noaptea de 6 februarie 2019, au mai precizat că „prima doamnă a intrat în sediul Parchetului General purtând un batic pe cap pentru a nu fi recunoscută și a stat foarte puțin” (Libertatea, 15 februarie 2019)! Din moment ce sursa este aceeaşi şi audierea în miez de noapte s-a confirmat, este clar că şi „baticul” a fost pe capul lui Carmen Iohannis.

Cititorii noştri îşi amintesc, desigur, că a mai fost o persoană care s-a deghizat pentru a merge la o întîlnire ca să nu fie recunoscută: este vorba despre Elena Udrea, cea care a urcat în maşina lui Sebastian Ghiţă avînd pe cap tot un batic, pentru a nu fi recunoscută că intră în biroul personal al lui Victor Ponta, unde avea să-i transmită mesajul lui Traian Băsescu, acela de a o numi din nou pe Codruţa Kovesi în funcţia de şefă a DNA!

Aşa ceva? Carmen Iohannis, soţia preşedintelui, să adopte tactica folosită de Elena Udrea pentru a se deghiza? Nu se poate aşa ceva! De aceea, Klaus Iohannis trebuie să ne spună cum au îndrăznit procurorii s-o cheme „noaptea, ca hoţii” pe soţia lui, cînd puteau să facă acest lucru ziua, în amiaza mare, să vadă toată ţara cît este prima doamnă de răvăşitoare! Cum, aşa ceva? „Doamne, Dumnezeule”, vorba lui Augustin Lazăr!

P. S.: Iată ce declara Klaus Iohannis la bilanţul pe 2018 al Parchetului general: „Observăm în unele discursuri politice şi mediatice o tot mai mare grijă faţă de soarta unor inculpaţi şi condamnaţi penal care sunt, evident, deranjaţi că sistemul judiciar îşi face treaba în ceea ce îi priveşte tulburându-le liniştea şi afectându-le bunăstarea. Se încearcă în mod fals acreditarea ideii că procurorii sunt inamicii societăţii. Dimpotrivă, procurorii sunt de aceeaşi parte a baricadei cu cei care vor aplicarea legii, iar de cealaltă parte se află câţiva indivizi certaţi cu legea care au tot interesul să decredibilizeze justiţia. (…) Constituţia României nu face nicăieri vorbire despre dreptul la linişte al celor care încalcă legea. Legea fundamentală prevede explicit că nimeni nu este mai presus de lege, că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Şi atunci, de ce „noaptea, ca hoţii” să-i fie audiată consoarta?

Autor:  Ion SPÂNU

Sursa: Cotidianul

Ilie Șerbănescu: ”America vs Germania este, fără îndoială, marele conflict al lumii zilelor noastre. Marii emergenți n-au ales încă tabăra”

Dacă n-ar fi așa, ar fi fără explicație valul de atitudini, declarații politice și acțiuni americane, dar și britanice, de la manevrele de pe piețele financiare la declanșarea afacerii „Dieselgate”, de la campaniile sistematice de cel puțin 5-6 ani ale canalelor TV Discovery și National Geographic de demontare a nazismului și de evocare a luptei împotriva acestuia la amendarea unor mari firme și bănci germane, de la Brexit-ul britanic din UE la apariția pe firmament a criticului fără menajamente al Germaniei, Trump.

De fapt, Brexit-ul a intervenit după ce, încă de mult, în America se declanșase bătălia, nu la televizor, ci în viața reală cu al IV-lea ­Reich. În timp ce cercurile financiare nu erau deloc dispuse să treacă peste planul Merkel care le răpea cei mai buni clienți de pe piețele financiare, invitându-le să se sufoce bine-mersi, cercurile politice abia așteptau un moment să aducă aminte Germaniei cum aceasta a tras clapa americanilor în episodul „datoria Greciei”. Și, mai ales, deranja ajungerea în trombă a Germaniei la Mediterana, unde această nouă prezență putea schimba raporturile de forță geostrategice. Ceea ce se întâmplase în episodul „datoria Greciei” vorbea și de o atitudine de tipul „una spunem, alta facem”, în contradicție cu legenda probității și mitul corectitudinii tradiționale germane.

Implicarea directă și totală în confruntarea americano-germană a președintelui Trump, odată cu apariția sa în prim-planul politicii americane și mondiale, nu este o noutate care inaugurează o schimbare de paradigmă. Confruntarea americano-germană s-a conturat de mult și doar s-a articulat în mandatul lui Trump. Președintele Trump dă expresie publică unor acumulări mult mai vechi. Iar majorarea tarifelor la importurile de oțel și aluminiu și cele eventuale la importurile de automobile constituie probabil doar începutul războiului.

Acțiunile lui Trump sunt taxate de adversarii săi ca iresponsabile, împotriva comerțului liber, ca o reînviere desuetă a protecționismului și ca un potențial distrugător de locuri de muncă și de prosperitate. Determinarea lui Trump are însă baze solide: oricum, America este cel mai mare actor din comerțul mondial și ceilalți actori mai mici sunt potențial tocmai mari pierzători de pe urma unui război. ­Marele atu al Americii într-un război comercial este că, în raport cu toți principalii actori comerciali ai lumii, America este în deficit. Deocamdată, toți câștigă și America pierde. În caz de conflict, rolurile se inversează: toți au de pierdut, America n-are ce să piardă! Într-un război comercial, deficitul reprezintă chiar puterea Americii! Pe aceasta mizează și Trump!

Războiul în formula lui fizică nu poate începe totuşi până când marii emergenţi nu vor fi ales să nu mai fie neutri. Organic, ar fi să se îndrepte împotriva Americii, singura care deocamdată îi opreşte de a fi mai importanţi decât sunt. Dar înnodarea financiară cu dolarul şi piaţa americană îi înfrăţeşte pentru moment mai mult cu America decât cu Germania. De fapt, stau în expectativă, aşteptând ca timpul să erodeze imperiul american. Eroziune care se va produce inevitabil, prin dezarticularea verigii celei mai vulnerabile: angrenajul financiar.

Pentru scopurile lor pe termen lung de întronare la masa puterii, marilor emergenţi le este chiar deranjantă Germania, cu viziunea ei de capitalism de producţie, o Germanie care munceşte aplicat şi disciplinat, fiindu-le dimpotrivă folositoare America, rentierul ce taie acum cupoane financiare, dar care va fi scos automat din joc când alţii nu-i vor mai da cupoane de tăiat!

Cazul cel mai semnificativ este China.

Dimensiunile țării și uriașul arsenal demografic au constituit obstacole în calea supunerii coloniale a Chinei. Și, fără îndoială, și cel nuclear a jucat în același sens dacă nu și mai și! Nu se poate spune că toate centrele de putere colonială nu au încercat. Înțelepciunea conducătorilor chinezi, respectul lor de tip divin față de țara lor, politica cu ținte pe termen lung (pe sute, dacă nu mii de ani), le-au tras clapa tuturor acestor centre de putere colonială din lume. Tras clapa este o expresie perfect adecvată! China a jucat fără ezitări cartea deschiderii. Și o joacă în continuare. Dar statul chinez n-a lipsit niciodată din ecuație: n-a permis preluări strategice ale străinilor în China, investițiile străine au fost totdeauna condiționate fie de aprovizionări de pe piața internă, fie de dirijări ale produselor către destinații precise, fie n-au fost autorizate decât în asociere cu capitalul chinez. Și, după 40 de ani de reforme, au câștigat partida. N-au putut occidentalii să investească pe cât au putut să absoarbă chinezii, n-au putut occidentalii să manevreze în interesul lor resurse pe cât au putut munci chinezii și, mai ales, occidentalii n-au putut să facă jocurile pe piață pe cât le-au făcut chinezii, căci acestea au fost, de fapt, controlate de statul chinez care n-a dat niciodată din mână pârghiile strategice. Și, puțin câte puțin – iar cu timpul, miliardele de râulețe s-au făcut fluvii de neoprit – mărfurile chinezești, ce să vezi atâtea din ele ­folosind chiar tehnologii occidentale, au invadat ­piețele din Occident pe care le-au sufocat și acum joacă cu toate armele dragi ale puterilor coloniale mai ­vechi sau mai noi: comerțul liber, fără protecționism, investiții în trombă care vizează active și chiar sectoare strategice din ­Occidentul însuși. Occidentalii fierb. Trump pune tarife protecționiste mărfurilor chinezești, Merkel și Macron inițiază reglementări care să blocheze preluarea de către chinezi a unor active strategice „europene”, dându-și arama pe față deopotrivă că minunatele cântări de liberalism, de circulație liberă a mărfurilor, bunurilor și capitalurilor sunt niște biete minciuni flașnetate când este vorba nu de ei înșiși, ci de alții, fraierii!

China, marea Chină, s-a instalat atât de ferm la masa puterilor mondiale încât, având de partea sa și răbdarea verificată de veacuri, își permite să stea de o parte și, nealegând tabăra, să împiedice taberele să se încaiere de-a binelea. Îi așteaptă pe amândoi la cotitură, peste ani, peste decenii sau peste secole. Marea Chină are timp.

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: România liberă

Șerban Cionoff: ”Domnul președinte este într-o mare dilemă!”

Oricât s-ar strădui trompetiștii de serviciu și oficinele sistemului să o ignore sau măcar să o minimalizeze, știrea acesta rămâne una de pagina 1-a. Ieri, doamna cancelar Angela Merkel a sunat-o pe doamna Viorica Dăncilă, premierul României, și a încercat să o convingă ca țara noastră să nu pună piedici proiectului unui gazoduct care ar urma să lege Rusia de Germania.



Proiect intens controversat de care, deja, Franța, până acum a fost cvasiunanim considerată aliatul fidel al Germaniei, s-a dezis. Alăturându-se, astfel, României, Poloniei, Marii Britanii și țărilor baltice în aprecierea cărora gazoductul Nord Stream 2 mărește dependența statelor UE de gazul rusesc. În schimb, România a propus o serie de modificări care ar permite interconectarea Nord Stream 2 cu alte sisteme de transport al gazelor. Chestiunea urmează să fie discutată, azi în  Consiliul UE, a cărui președinție o exercită România, iar confruntarea  se anunță a fi dură, ținând seama de faptul că poziția Germaniei are sprijinul Austriei și al Olandei, iar presiunile și insistențele doamnei de fier de la Berlin sunt tot mai mari în aceste ore premergătoare dezbaterilor subiectului în cadrul reuniunii Coreper care are loc azi după amiază.

Tot pe canalele de informații circulă intens știrea că, Germania ar fi promis Franței că îi va îndeplini orice dorință dacă își va modifica poziția și va asigura șanse mărite de  susținere a planurilor sale. În schimb, despre ceea ce au discutat Angela Merkel și Viorica Dăncilă cam aceleași surse susțin că rămâne „confidențial”. Confidențial sau nu, iată că tot din surse demne de crezare s-a aflat că solicitările Angelei Merkel au primit din partea omologului de la București un ferm refuz. Refuz pe cât de categoric motivat pe atât de demn, care, indiferent că a fost exprimat printr-un „nein” sau printr-un „nu”, este consecvent  deciziei Executivului român de a nu trăda interesele Uniunii Europene și ale partenerului său strategic, Statele Unite. Poziția categorică a președintelui Donald Trump asupra variantei germano-ruse a gazoductului fiind, de-acum,  bine cunoscută. În plus, pe mai multe surse mai circulă și informația că, astăzi, președintele Germaniei, Frank-Walter Steinmeier, ar intenționa să îl sune pe președintele Klaus Iohannis, precizându-se, însă, că nu Nord Stream 2 va face obiectul discuției ci Ziua Bisericii.

În mare dilemă se află, așadar, domnul nostru președinte! Cel care, chiar azi a declarat că „România trebuie să aibă în dosarele de politică externă reacții rapide, fundamentate și ferme, în acord cu prioritățile majore de politică externă pe care le-a urmărit pe termen lung”. Declarație foarte corectă și bine cumpănită, făcută, ce-i drept, în anumite împrejurări, cu care aș vrea să vedem că președintele Klaus Iohannis rămâne consecvent și în ceea ce privește dosarul Nord Stream 2.

Asta ca să nu mai discutăm, deocamdată, despre faptul că de modul în care se va poziționa actualul chiriaș al Palatului din Dealul Cotrocenilor pentru a ieși din această dilemă pot depinde într-o mare măsură și șansele domniei sale de a câștiga un nou mandat prezidențial.

Autor: Șerban Cionoff

Sursa: Jurnalul.ro

Ce face SRI? Controlează sau violează internetul?

S-a întâmplat un fenomen cu totul și cu totul anormal. Site-ul Lumea Justiției solicită, nici mai mult, nici mai puțin decât intervenția de urgență a SRI. Pentru ca instituția să descopere cum de a fost posibilă atacarea site-ului în noaptea de marți spre miercuri, în numai câteva secunde de nu mai puțin decât de 300.000 de vizitatori simultan.



Niciun hacker și niciun grup de hackeri din România nu pot realiza o asemenea performanță. Un al doilea atac s-a produs joi, într-un mod asemănător. E sau nu e SRI în măsură să descopere sursa? Sau chiar SRI e implicat?

Cererea adresată de Lumea Justiției și făcută publică printr-o postare cred că merită toată atenția. Inclusiv din partea instituției căreia i-a fost adresată. Serviciul Român de Informații dispune de o unitate secretă CYBERINT, creată cu forcepsul printr-o decizie CSAT – instituție care nu are voie să producă legi – dar care funcționează de mai mult timp cu toate motoarele turate la maximum, pe bani grei, plătiți de cetățeni și care, oficial, are rolul de a controla internetul. Cu alte cuvinte, ar trebui să apere orice instituție de interes public – și presa este o asemenea instituție – de atacuri cibernetice. Dar specialiștii CYBERINT nu au suflat un cuvânt despre aceste spectaculos și extrem de grav atac îndreptat împotriva unui site de presă. Ca și când el nu ar fi avut loc.

Și iată cum, pe neașteptate, SRI se află în fața unui examen greu, în timp ce noi, toți ceilalți, ne aflăm în fața unei provocări căreia trebuie să-i dăm un răspuns, fie chiar și prin dezvoltarea tuturor scenariilor posibile. Să începem deci, până când SRI va acționa.

1). Este cu neputință ca Lumea Justiției să se fi atacat singură. Nu ar fi avut niciun rost. Nu am auzit de vreun site în lumea care să-și aplice singur o lovitură paralizantă de o asemenea amploare. Chiar dacă ar fi dorit acest lucru, redacția nu ar fi avut la dispoziție IT-iști de o asemenea anvergură. Care să depășească prin performanțe orice grupare obișnuită de hackeri. De oriunde din lume.

2). Prin urmare, atacul vine din altă parte decât din interiorul redacției Lumea Justiției. De unde din altă parte? Există doar trei ipoteze posibile. a). Atacul vine din exterior. Din afara statului român. Și este doar un exercițiu de arătare a mușchilor, prin care a fost ales, deloc întâmplător, un site frecventat de lumea bună. b). Atacul vine din interior, ceea ce înseamnă că România s-ar putea confrunta cu o forță redutabilă de tip anarhst, care a luat total prin surprindere unitatea CYBERINT a SRI. c). Atacul vine din SRI și este ochestrat și executat chiar de CYBERINT.

3). În toate cele trei scenarii posibile, SRI este implicat în mod direct sau în mod indirect. Ca parte responsabilă a unei violente operațiuni de poliție politică sau, tot ca parte responsabilă, ca fiind singura unitate națională care, chiar dacă nu are un statut cu totul legal, are obligația de a controla internetul. De a preveni asemenea situații, iar dacă ele se produc, de a le analiza și de a-i deferi Justiției pe cei vinovați, pentru a destructura asemenea grupări periculoase. Fie că sunt din interior, fie că sunt din afara statului român.

4). Astăzi este vineri, atacurile au fost executate în noaptea de miercuri spre joi și reluate joi. Lumea Justiției a făcut apel oficial la intervenția Serviciului Român de Informații, dar instituția, după regula celor trei maimuțe, nu aude, nu vede și nu spune nimic.

În aceste condiții, nu avem altă soluție pentru moment decât să comentăm în fel și chip acest mega-atac cibernetic și să o facem inclusiv din perspectiva unei coincidențe, care are toate șansele să nu fie o simplă coincidență. La începutul acestei săptămâni, valorificându-și o amplă documentare, Lumea Justiiei a dezvăluit un fapt deosebit de grav, cel puțin din trei perspective. Interceptările făcute de SRI în perioada 2004-2016, care au avut drept țintă nu mai puțin de șase milioane de români, au costat zeci și zeci de miliarde de euro, fără ca în urma acestei operațiuni să fi fost descoperite vreun complot împotriva statului român, vreo operațiune amplă de tip terorist sau vreo mare grupare de spionaj. Evident că această dezvăluire prinde pe picior greșit Serviciul Român de Informații, chiar în momentul în care creșterea de buget a instituției, convenite în luna decembrie, este pusă sub semnul întrebării de căte liderul majorității parlamentare, Liviu Dragnea. În paranteză fie spus, am susținut întotdeauna că SRI are un buget supraponderal – și nu sunt singurul care spune asta – dar, în același timp, este cu totul și cu totul anormal ca, după ce în decemrbie s-a convenit asupra unui buget, spre mijlocul lunii februarie să se revină. Cu atât mai mult cu cât SRI a fost ținta unei dezvăluiri de presă, instituția trebuie să fie interesată dincolo de obligațiile pe care le are prin fișa postului, să descoepre cine sunt autorii atacului. În al doilea rând, trebuie constatat că în condițiile în care împotriva SRI planează o asemenea gravă bănuială, șefii instituției, în frunte cu Eduard Hellvig  trebue să intervină de urgență pentru a clarifica lucrurile. În al treilea rând, nu poate fi exclusă ipoteza că o grupare din interiorul SRI, constituită eventual chiar în interiorul unității CYBERINT, ar fi pus la cale acest atac tocmai pentru a semnala într-un mod spectaculos cât de importantă este creșterea finanțării spionajului intern. Sau, de ce nu, pentru a pune noua conducere a Serviciului Român de Informații într-o postură jenantă, expunând-o oprobiului public. În al parulea rând, și cu asta închei, dacă atacul vine din afară, dacă altcineva și-a arătat mușchii în raport cu instituțiile de securitate internă, dacă s-a mai consumat încă un eveniment al războiului rece în care sutem implicați de la anexarea Ucrainei încoace, atunci este de asemenea foate gravă și periculoasă paralizia de care dă dovadă Serviciul Român de Informații.

Despre orice pisică moartă am vorbi, trebuie să o spunem și încă răspicat că pisica e în grădina SRI și nu poate fi luată de acolo și îngropată în altă parte fără un răspuns prealabil din partea instituției. Oare citește Eduard Hellvig această postare, făcută după ce s-a scurs un timp apreciabil de la mega-atacul cibernetic îndreptat împotriva Luju?

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sursa: Sorin Roșca Stănescu Blog

149 de ani de la moartea marelui mecena Emanuil Gojdu. În semn de „recunoștință” pentru averea lăsată națiunii sale, statul român a trădat Testamentul Gojdu

S-au scurs 149 de ani  de la trecerea la cele veșnice a celui care scria „laud Dumnezeirea că m-a creat Român”, personalitate a intelectualității române din Transilvania, implicat în susținerea drepturilor neamului său în vremea revoluției de la 1848 și de fapt pe parcursul întregii sale vieți.



Om politic și avocat de succes, cu studii la Budapesta, Bratislava și Viena, Emanoil Gojdu a strâns o imensă avere pe care, prin testament, a lăsat-o unei fundații ce avea să-i poarte numele, după moartea sa, la 3 februarie 1870. Dar pe care statul român, prin girja atentă a liderilor politici de după 1989, a trecut-o la index.

Pe măsură ce lumea începe să-l uite pe cel mai mare mecena român din toate timpurile, cuvintele sale răzbat dincolo de vremuri:  „Ca fiu credincios al Bisericii mele laud Dumnezeirea, căci m-am nascut Român: iubirea ce am către națiunea mea neîncetat mă îmboldește a stărui în faptă, ca incă și după moarte sa erump de sub gliile mormântului spre a putea fi pururea în sânul nației mele”.

Emanuil Gojdu s-a nascut la 9 februarie 1802, într-o familie de aromâni originari din Moscopole (Albania), stabilită la Oradea. După terminarea liceului în orașul natal, Gojdu a urmat studiile universitare juridice la Budapesta, Bratislava și Viena. În 1824 și-a început cariera de avocat la Budapesta, ca stagiar la biroul unui avocat sârb. În scurt timp, Gojdu s-a afirmat și și-a deschis propriul birou de avocatură.

În mediile politice ungare era foarte apreciat pentru competența sa, spiritul său deschis și aptitudinile sale către interculturalitate, deși era cunoscut ca un promotor consecvent al intereselor românești. Emanoil Gojdu a fost semnatar al Programului Politic de la Pesta al Revoluției din 1848, în care se stipula necesitatea folosirii neîngrădite în Transilvania a limbii române în școli, biserici și în problemele interne ale românilor. Mai mult decat atât, Gojdu cerea prin programul politic ca la Ministerul Cultelor de la Pesta să se înființeze o secție care să se ocupe de școlile și bisericile românilor care țin de “legea răsăritului” – religia ortodoxă.

Gojdu s-a retras din viața politica militantă în 1869, fiind numit, la Budapesta, consilier la Curtea de Casație, funcție pe care a deținut-o pana la moartea sa, in februarie 1870.

Milioanele de dolari care zac la Budapesta

În celebrul său testament, Gojdu a cerut ca bunurile sale să revină „acelei părți a națiunii române din Ungaria și Transilvania care ține de legea răsariteană ortodoxaă”, bunuri ce urmau sa fie administrate în cadrul unei fundații. Numai partea imobiliară a activelor fundației, reprezentată de un complex de opt corpuri de clădire situate în centrul Budapestei, a fost evaluată la peste 12 milioane de dolari, iar restul moștenirii a fost evaluat la aproximativ 800 milioane de dolari. Din veniturile existente si economiile realizate prin capitalizare urmau să se acorde timp de 50 de ani burse „acelor tineri români de religiunea răsariteană ortodoxă, distinși prin buna purtare și prin talente, ai căror părinți nu sunt în stare cu averea lor să ducă la îndeplinire creșterea și cultivarea copiilor lor”, se spune în Testamentul lui Gojdu.

Dupa trecerea acestei prime perioade urmau să beneficieze de sprijinul Fundației și tinerii care urmează „cariera artistică, preoțească și învațatoreascaă”, iar dupa trecerea a 100 de ani, puteau fi remunerați si „preoți și învățători saraci, cu însușiri eminente, familie numeroasă și îmbătrâniți”. O primă astfel de fundație a funcționat efectiv între 1870 și 1917, acordând burse de studiu pentru tinerii din România. După 1918, sediul Fundației Gojdu s-a mutat la Sibiu, dar majoritatea bunurilor acesteia au rămas pe teritoriul Ungariei.

În ciuda faptului ca articolul 247 din Tratatul de Pace de la Trianon prevedea obligația statului ungar de a „restitui bunurile fundațiilor proprietarilor acestora” și in pofida angajamentelor Ungariei de a reglementa situația organizației, bunurile lui Gojdu nu au fost restituite niciodată. Una dintre puținele clădiri care au rămas statului român este cea a Colegiului Național Emanuil Gojdu din Oradea.

Printr-un acord provizoriu încheiat la 16 aprilie 1924 între România și Ungaria, România putea dispune, timp de trei ani, de valorile mobiliare și imobiliare ale Fundației. În octombrie 1937 se semnează, la București, acordul definitiv prin care Ungaria se obliga să predea României întreg patrimoniul Fundației Gojdu, care se afla pe teritoriul Ungariei, cu toate drepturile aferente. Parlamentul român a ratificat acordul în 1938, dar cel maghiar l-a ratificat abia în iunie 1940, cu puțin timp înaintea Dictatului de la Viena, astfel că prevederile sale nu au mai putut fi aplicate. În 1952, toate bunurile Fundației au fost naționalizate de către noua conducere de la Budapesta. După aproape 40 de ani de la naționalizarea bunurilor de către unguri, chestiunea a revenit în atenția Bucureștiului și a Budapestei. Fundația Gojdu a fost reînființată în 1996, cu sprijinul regretatului Înalt Prea Sfintițului Antonie Plamădeală. Noua Fundație avea sediul la Sibiu, dar ea funcționa doar “simbolic.

Ordonanța trădării naționale

În 2005, guvernul Tăriceanu a reușit cel mai mare act de trădare națională, dând ordonanță de urgență pentru ratificarea Tratatului negociat cu ungurii în 2004, prin care urma să se facă o nouă Fundație pentru tineret „Emanoil Gojdu”, româno-ungară, cu sediul la Budapesta în care cele două state sa contribuie financiar pentru crearea unui institut strategic. Situația a fost prezentată în legislativ ca o abandonare de către Guvernul Tăriceanu a averii și a Fundației Gojdu. Printre cei care s-au opus acestui act de trădare națională au fost și ierarhii Bisericii Ortodoxe. ÎPS Bartolomeu a fost una dintre cele mai vehemente voci în ceea ce priveste scandalul declanșat de acordul româno-ungar (de fapt ungaro-român) prin care era cedată moștenirea Gojdu Ungariei.

„În numele meu și al colegilor ierarhi din Reprezentanța Fundaței Gojdu fac un călduros apel catre parlamentarii noștri să-si exercite mandatul cu care au fost investiți de poporul român, acela de a apăra și promova interesele românești, cu mențiunea expresă că, deși instrumentată politic, moștenirea Gojdu nu este o problemă politică, ci una eminamente culturală. Daca un senator român ar avea vreo ezitare, îl invit să cugete la sufletul unui urmaș al său care, bucurându-se de o bursă Gojdu, va afla că tatăl, bunicul sau străbunicul său i-a stat împotrivă”, susținea IPS Bartolomeu, într-un interviu pentru ziarul ZIUA.

Autor: Luciana Pop

Sursa: Active News

O poveste de dragoste liberală, consumată cu dinții strânși

MOTTO 1: „S-a născut principala forţă de opoziţie: Alianţa 2020 USR+PLUS. Proiectul nostru e România. Acum ai cu cine!“ (Dacian Julien Cioloș, 2 februarie 2019, pe FACEBOOK)



MOTTO 2: „ …Domnul Cioloş a fost prim ministru al României un an de zile, iar singurul partid care l-a susţinut în mod onest, necondiţionat, a fost PNL, deşi de multe ori am strâns din dinţi, faţă de această atitudine necondiţionată. Atitudinea lui faţă de PNL a fost una ezitantă.” ( Alina Gorghiu, 10 martie 2017, Timișoara
…………………………………………………………………..

Într-o zi ca oricare alta, în martie 2017, doamna Gorghiu Alina a ieșit și ne-a spus că a strâns din dinți, o îndelungată perioadă, și așa, cu dinții strânși, l-a pupat lunguieț pe Julien Dacian (sărut franțuzesc unilateral, se-nțelege…) ceea ce trebuie să recunoașteți, este o figură erotică extrem de originală, demnă de studiat și care, poate, va face istorie… Din felul în care ne-a mărturisit că nu prea i-a plăcut, nici nu știm ce să înțelegem , căci iată cum a strâns dânsa din dantură un timp nedefinit:

„…Profilul lui Dacian Cioloş este un PROFIL CORECT pentru candidatul PNL”( 29 iulie 2016)

„…Vouă VĂ PLACE Cioloş? Că mie DA…( pagina de Facebook, 1 octombrie 2016)

”…Dacian Cioloş va fi NUMITOR COMUN al unei formule pe care eu o consider esenţială în acest moment în România pentru schimbarea de care avem nevoie. Şi noi, şi USR VOM SUSȚINE propunerea de prim-ministru Dacian Cioloş şi cumva platforma aceasta e startul unei campanii cu Dacian Cioloş prim-ministru. Aşa o văd eu, rămâne să mă contrazică Dacian Cioloş dacă nu e aşa…”( 16 octombrie 2016)

„…Vom vedea dacă vom reuşi să închidem acest cerc frumos, dacă va veni în PNL( Dacian Cioloș, of course! n.n.) . ÎL AȘTEPT în interiorul PNL, dacă asta va fi dorinţa sa…” (19 noiembrie 2016)

„….Posibilitatea ca Dacian Cioloș sa fie premier ÎNCĂ SE JOACĂ, în condițiile în care multe lucruri depind de rezultatul partidelor mici, dacă vor intra sau nu în Parlament. Orice meci se joacă până la capăt, obiectivul e de a încerca să facem o majoritate parlamentară PENTRU Dacian Cioloș premier.”( 11 decembrie 29016, imediat după alegeri, de necrezut dar adevărat… )

Eu nu mai știu ce să zic… erotismul acesta cu năbădăi mă „confuzează” profund. „Susținerea necondiționată” pentru Dacian e cea care i-a provocat scrâșnete din dințișori doamnei Alina, or, dacă noi avem doi neuroni care se ating în treacăt – și-i avem ! – sinapsa produsă între acești doi solitari cred că poartă următoarea întrebare simplă și legitimă : păi, dacă tu, fată, spui că nu ți-a plăcut și totuși , ai ieșit zi de zi să ne convingi că-ți place, CINE TE-O FI PUS, LIBER( AL)O ȘI INDEPENDENTO SĂ ZICI CĂ NU MAI POȚI DUPĂ EL? Dragă, Dacian Julien e ofilirea oricărui avânt pasional pentru orice om care e cât de cât „trestie gânditoare”. Ne amintim, desigur, că atunci când a ținut el un discurs înflăcărat la mitingul liberal, mulțimea era să adoarmă de parcă ar fi fost în sala de operație, cu eterul în nări , numărând 10..9..8…

De aceea, cum nu există o altă explicație, doar dragostea năbădăioasă a lui Klaus Werner pentru Julien, pe când acesta și-a făcut GUVERNUL LUI în 2015 fără voi, fraierilor, este răspunsul la întrebarea despre dințișorii tăi strânși. Cum dragostea lui Werner s-a ofilit între timp, nu mai e nevoie nici de impulsul erotic liberal către fostul comisar … Să observăm însă că liberalismul în patru labe, cu lesă telescopică e pe cale să devină o altă figură erotică de mare atractivitate.

Mai aveți puțin și veți elabora, Alina & Ludovic, o KAMASUTRA politico-liberal-prezidențială care, cred, pe mulți cetățeni îi va ambiționa și-i va contorsiona în fel și chip.

Să nu-i provocăm, zic… Adică, din câte se observă, v-a mai rămas să vă aliați cu Ponta și cu Tomac…

Autor: Luminița Arhire

Sursa: Luminița Arhire Facebook