C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Adevaruri ?!

Bogdan Duca: ”Oare nu e momentul ca România să iasă din acest ”american dream” balcanic? Sau vom prefera iluziile realității?”

Nu am uitat nici acum acea seară de noiembrie 2014, în care, la confruntarea pentru cursa prezidențială, Klaus Iohannis s-a prezentat într-un mod îngrozitor: inept, incompetent, incoerent, incapabil nu doar de replică, dar dovedind că nu înțelege nimic. Nii măcar de ce este acolo.



Wow! Mi-am spus. După emisiunea asta este imposibil ca exceptând câțiva ultrași tembeli și electoratul chiar captiv al PNL, să poată să voteze pe acest 0.

Ce a urmat, știm toți….

Ieri, președintele Donald Trump a avut o întrevedere istorică cu președintele Putin. Deși înainte de întâlnire, Putin fulgerase pe Tweet și nu numai contra Rusiei, prezentată ca dușmanul SUA, proprietarul de facto al Germaniei și alte aiureli de genul, la conferința de presă de după întâlnire, am văzut un Vladimir Putin stăpân pe situație, care a prezentat singur toate temele de discuție, subliniind faptul că pe toate Rusia punctase.

Trump s-a rezumat să vocifereze pe tema adversarilor săi interni, să spună că el, președintele SUA, nu are încredere în instituțiile americane (dar mulțumește instituțiilor rusești), că de fapt toată isteria lui cu North Stream 2, cu pericolul rusesc, e…..publicitate comercială, să facă fraieriii de ueuropeni loc Americii pe piața gaze.

Nu trebuie să fii omul lui Soros, nu trebuie să ai vreo fantezie perversă politică cu soția domnului Clinton, ca să îți dai seama că americanii s-au…. cu acest președinte.

Reacțiile nu au întârziat, cu excepția câtorva ultrași și a Ivankăi, nu cred că e vreun american normal la cap care să nu fi văzut aseară nu doar cum Trump stătea frumos în lesă, lângă țar, dar și cum lumea s-a schimbat cu adevărat în câteva ore.

Dar să revenim în spațiul nostru mioritic. România a făcut din filo-americanism un soi de religie de stat și din submisivitatea față de interesele americane, singura strategia de politică externă și de economie.

Nicio ambiție mai mare nu s-a manifestat de la București decât aceea de a fi o mega- bază militară a SUA la Marea Neagră.

Bon.

Ce vedem de aseară? Cum agenții de propagandă filo-americani tot fac tumbe logice ca să ne spună că am văzut greșit: că de fapt Trump domina situația aseară, că …oricum, nu Rusia contează, că de fapt dușmanul cel nou a trebui să fie….UE.

În rest, nicio discuție serioasă despre: ce trebuie să facem? Oare nu e momentul ca România să iasă din acest ”american dream” balcanic?

Oare nu e momentul să ne redobândim independența? Sau vom prefera iluziile realității ?

Autor: Bogdan Duca

Sursa: Bogdan Duca 

Țara noastră gaze poartă, noi cerșim din poartă-n poartă

Darius Vâlcov, un personaj extrem de bine informat, consilier al Executivului și eminență cenușie a programului de guvernare, ne dă o veste cel puțin alarmantă. De la 1 august, românii, persoane fizice sau juridice, vor plăti gazele cu un preț majorat cu 4%.



Două mari companii, care dețin peste 90% din totalul producției, realizează un preț de producție de 27 de lei, dar impun la vânzare un preț de 81 de lei. Și obțin astfel un profit nerușinat de 300%. Iar acest anunț survine chiar în momentul în care, în mod straniu, reprezentanți ai ALDE fac presiuni asupra PSD pentru a obține mai multe facilități în beneficiul multinaționalelor care urmează să exploateze gazele de la Marea Neagră. Această combinație de informații este de-a dreptul explozivă.

Deși statul român are posibilitatea, dispunând de pârghiile legale, să tempereze creșterea excesivă a prețului gazelor și să pună frână creșterii exponențiale a profiturilor realizate de companii, nu face acest lucru. Cine pune frână? Factorul intern. Și cine este în acest caz factorul intern? Îl identificăm mereu și mereu în factorul politic. Și cine este de această dată factorul politic, care încearcă să-i spolieze pe români și în ceea ce privește gazele care se extrag în prezent, dar și în privința expoatărilor viitoare? În mod straniu, în acest caz factorul politic intern este transpartinic. USR, care ar putea foarte bine să-și schimbe denumirea în Uniunea Salvați Multinaționalele sau în Uniunea Sabotați România și, culmea, partenerul la guvernare al PSD. Adică ALDE, printr-o serie de reprezentanți ai săi. Care devin drone ale unor eminențe cenușii din acest partid, trimise la înaintare în studiourile televiziunilor de știri. Ultima dronă care s-a manifestat în acest fel este Varujan Vosganian. Care plângea săptămâna trecută în hohote pe umerii multinaționalelor, punând presiune asupra partenerului PSD și Guvernului Dăncilă. Pentru viitor. Pentru gazele care urmează să fie exploatate la Marea Neagră.

Să revenim însă la afirmațiile lui Vâlcov. Cum pot ajunge gazele naturale exploatate în prezent de două multinaționale, OMV Petrom și Romgaz Mediaș, la un preț de vânzare de 81 de lei, pornind de la un preț de exploatare de 27 de lei și la un profit nerușinat de 300%? Cine pune presiune și de ce nu reacționează statul român? Pentru a înțelege acest mecanism, este necesar să intrăm în detalii. Dar nu înainte de  a preciza că printr-o asemenea politică, din 2013 până în prezent, prețul gazelor a crescut cu 75%, iar în buzunarul multinaționalor au ajuns profituri suplimentare de miliarde.

Există în România, în prezent și în stare de exploatare, 447 de zăcăminte de țiței și gaze naturale. Țițeiul și gazele sunt extrase de Petrom, în timp ce Romgaz extrage doar gaze naturale. OMV Petrom, societate deținută în majoritate de Austria – un stat care nu are nici zăcăminte de petrol, nici zăcăminte de gaze, dar a reușit, prin micul OMV, să înghită peștele cel mare, Petrom, consecință a unor târguri politice, mai exact a unei mite, pentru acordul Vienei privind intrarea Românie în Uniunea Europeană – dispune de 255 de zăcăminte de țiței și gaze. Ele sunt extrase cu ajutorul a 9445 de sonde de țiței și 828 de sonde de gaze naturale. În paranteză fie spus, OMV Petrom, care are în prezent și acționariat rusesc, deține fără titlu de proprietate și fără a fi plătit ceva la schimb statului român, toate terenurile aferente acestor instalații din întreaga țară și are obligații neonorate privind protecția mediului. Între altele, România tocmai este supusă unui infringement din partea Uniunii Europene și din motivul că această multinațională nu-și respectă angajamentul. Și că nimeni nu a tras-o de urechi. OMV Petrom, prin managerii și consultații săi extrem de activi, dar și cu susținerea constantă a autorităților de la Viena, a exercitat până acum cu succes presiuni asupra Guvernului României, dar și asupra Parlamentului, reușind să-și protejeze interesele în defavoarea statului gazdă. Exact așa cum procedează și în ceea ce privește zăcămintele de la Marea Neagră, unde deține de asemenea perimetre de explorare, care se transformă sub ochii noștri în perimetre de exploatare.

Romgaz Mediaș, o altă multinațională, în care însă capitalul este majoritar românesc, dispune de 153 de zăcăminte exploatate cu ajutorul a 3200 de sonde. Și aici suntem obligați să facem o scurtă paranteză. Tatăl Laurei Codruța Kovesi, procurorul Ioan Lascu, fie-i țărâna ușoară, dar și alte rude apropiate, s-au implicat intens și oarecum ocult în afacerile Romgaz Mediaș și tocmai acesta a fost motivul principal al investigației Black Cube. În primul și în primul rând, acesta a fost obiectivul spargerii de către reprezentanții Black Cube a computerului lui Ioan Lascu și al copierii corespondenței electronice. La fel ca și OMV Petrom, cu capital majoritar străin și Romgaz Mediaș, cu capital majoritar românesc, a făcut presiuni pentru a obține profituri maxime și alte avantaje practic în detrimentul românilor, fie că sunt persoane fizice, fie că sunt persoane juridice.

Conform estimărilor oficiale existente în acest moment – nu prea știm care sunt estimările neoficiale – rezervele de petrol și gaze din România urmează să se epuizeze în 23 de ani. Este intervalul de timp în care statul român are șansa de a obține uriașe beneficii fără a-și spolia proprii cetățeni, beneficii pe care le poate investi în dezvoltare și într-o viitoare prosperitate. Sau, dimpotrivă. Dacă cedăm acestor presiuni, ratăm aceste beneficii și, în plus, îi sugrumăm financiar pe români, fie că sunt persoane fizice, fie că sunt persoane juridice.

În acest context, zăcămintele de la Marea Neagră joacă un rol cheie, la fel cum și zăcămintele de la frontiera de vest a României pot aduce uriașe beneficii materiale statului și poporului român sau, dimpotrivă, doar bătăi de cap și prejudicii. În mod straniu, deși oficial se estimează că aceste zăcăminte se epuizeaă în 23 de ani, apar fel de fel de clauze în actele normative sau chiar în contractele cu firmele care fac sau urmează să facă exploatarea, de prelungire a acestor operațiuni cu încă 15 ani, după ce 20 de ani. E clar că avem de-a face cu o șmecherie letală pentru interesele statului român.

Am atras atenția, după ce legea privind zăcămintele offshore de la Marea Neagră a trecut ca prin brânză prin Senatul României, fără niciun fel de clauze aducătoare de beneficii pentru stat, că se pune la cale cea mai mare lovitură împotriva poporului român din istoria modernă a acestei țări. Împreună cu câțiva analiști și oameni politici, dezolant de puțini, am reușit să mișcăm totuși opinia publică și Legislativul, asfel încât Liviu Dragnea, înțelegând ce ticăloșie s-a pus la cale pe sub nasul lui, a intervenit atât public cât și nepublic, astfel încât în Camrea Deputaților au fost reintroduse în actul normativ articolele de lege prin care este taxat supraprofitul, precum și o prevedere conform căreia 40% din producția vitoare urmează să fie comercializată prin România, noi devenind astfel un hub la capitolul gaze naturale și înlocuind practic poziția deținută în prezent de Austria. Ceea ce a făcut Liviu Dragnea și ceea ce a făcut PSD-ul pe ultima sută de metri a fost să obțină doar jumătate din cât ar fi fost rezonalbil să obțină statul român. Practic, urmează să nu mai fim păcăliți 100%, ci doar 50%. Cu toate acestea, multinaționalele continuă să facă presiuni asupra statului român pentru a obține, probabil printr-o ordonanță de urgență sau cine știe cum altfel, condiții și mai avantajoase.

Aici sunt două pericole majore, cu un conținut, cum arătam, de-a dreptul exploziv. 1). România poate pierde char și puținul care a fost obținut la Camera Deputaților și care s-ar putea concretiza în viitor într-un beneficiu de 10-15 miliarde de euro. 2). Fiind antrenat ALDE în această operațiune prin reprezentanți de marcă ai săi, care pun presiune la vedere sau în mod ocult, ar putea fi dinamitată din interior alianța și, respectiv majoritatea aflată la guvernare. Ceea ce ar arunca România într-o profundă criză politică.

Există însă o soluție. Este lista, destul de vizibilă în acest moment, a trădătorilor, pe care am sugerat cât se poate de clar cum ar putea fi ea întocmită. Și încă de atunci în capul acestei liste am așezat câteva persoane din Guvernul și din Parlamentul României, care reprezintă ALDE. Ei bine, această listă poate fi asul din mâneca lui Liviu Dragnea. Până una alta. Până când vom avea cu adevărat o Direcție Națională Anticorupție. Capabilă să se ocupe de cele mai mari jafuri financiare, care se produc chiar sub ochii noștri.

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: Sorin Rosca Stanescu Blog

 

Dan Diaconu: ”Un cuib de mincinoşi şi ticăloşi îşi zic pompos „ţări partenere”, dar nu fac altceva decât să-şi urmărească propriul interes!”

Ambasada Suediei a retras pe şest filmul în care-o pupa în cur, cu băloşenie, pe zeiţa Koveşi. Ca de fiecare dată în istorie, occidentalii, în loc să se confrunte şi să-şi asume propriile imbecilităţi, le trec sub tăcere. Asta arată limpede laşitatea care le ghidează întregul comportament. Sunt tare curios, ce va face măreaţa ambasadă dacă, ipotetic vorbind, se va constata că Bursuc e distribuitor droguri? E simplu, va şterge poza cu tot cu comentariile-i inepte şi va pretinde că nimic nu s-a întâmplat.



Recent, Ambasada Germaniei a publicat pe pagina de facebook o minciună cât Poarta Brandenburg, anume că abuzul în serviciu este reglementat în codul penal german. O minciună atât de mare nici că putea avea picioare mai scurte, fapt pentru care Ministrul Justiţiei, Tudorel Toader, a amendat-o rapid, dându-le peste bot propagandiştilor din Ambasadă. Trebuie totuşi să fii deosebit de prost astfel încât să ieşi cu gogonata la vedere în condiţiile în care nu ai de-a face cu analfabeţi.

Şi, pentru că tot veni vorba de minciuni, nu pot să uit cum zdreanţa aia de la Ambasada Olandei, după ce a fost descoperită că îşi făcea Revelionul cu Nelu Iordache, a transmis via ambasadă un comunicat de presă conform căruia Neluţu stăteaa fix întâmplător la aceeaşi masă cu ea.

Francezii şi englezii, au făcut şi ei acelaşi sluj în faţa zeiţei anticorupţie de la noi. Francezii au îmbuibat-o cu medalii şi cu filme propagandistice(pe franco-germanul Arte), iar englezii au susţinut prin intermediul ambasadorului-biluţă orice acţiune a DNA, indiferent cât de ilegală sau abuzivă ar fi fost ea.

Despre jegurile de la Ambasada SUA nici nu mai merită să discutăm. Nu de alta, dar expunând prea multa prostie şi dobitocenie care-i caracterizează risc să provoc crize profunde de greaţă celor ce citesc acest articol.

Totuşi, ce-avem noi aici? Un cuib de mincinoşi şi ticăloşi care-şi zic pompos „ţări partenere” şi care nu fac altceva decât să-şi urmărească propriul interes. Culmea e că sunt suficient de proşti pentru a lucra descoperiţi. Acţiunile lor sunt atât de oligofrene încât până şi-un copil zăreşte iţele adevăratelor interese care-i mână în luptă.

Acestea fiind spuse, mă întreb cu stupoare şi îngrijorare: ce fac autorităţile noastre? De ce n-avem ambasadori trimişi acasă? De ce trebuie să suportăm atâtea umilinţe din partea unor ticăloşi care nu se remarcă decât prin prostie? Şi-a pus cineva serios această problemă? Nu de alta, dar e de-a dreptul sufocantă situaţia!

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Ilie Șerbănescu: ”Cu ajutorul colonialismului austriac, dar și cu al colaboraționismului autohton, românii vor plăti mai mult pe gaze (zis românești)”

Când, la mijlocul anului 2018, a ajuns să se discute în Parlament problema gazului din Marea Neagră, deja nu mai era nimic de făcut! Răul fusese făcut de mult. Și, în 2018, în Parlament nu se discuta cumva, așa cum erau tentați unii să creadă și cum trădătorii de neam și țară se străduiau a-i convinge să creadă, regimul de ansamblu privind exploatarea offshore a gazelor, ci de fapt fiscalitatea acestuia.



Gazul extras din Marea Neagră nu mai aparținea de mult românilor, respectiv de la concesionarea perimetrelor marine în care s-au găsit gazele. Să nu delirăm cumva! Nu există concesiuni doar pentru explorare și prospectare. Concesiunile sunt de explorare, prospectare și exploatare.

Pur și simplu, pentru că cel care investește bani serioși spre a face explorări și prospecțiuni și deține și tehnologiile corespunzătoare vrea să fie sigur că, dacă găsește, poate trece la exploatare! Altfel nu vine! Este exclus să cheltuiască bani cu explorări și prospecțiuni și, dacă eventual a găsit hidrocarburi, să vină altul, indiferent cine, să tragă foloasele prin exploatare! Să fie clar: gazul din Marea Neagră nu aparține românilor, ci concesionarilor. Aceștia au drept exclusiv să-l utilizeze cum doresc și să-l vândă cui doresc!  România, dacă vrea ceva din acest gaz, trebuie să-l cumpere la prețul pretins de proprietarul concesiunii. Și să fie de asemenea clar: pentru ca regimul concesiunilor (și prin implicație al redevențelor) să opereze, România, la indicațiile externe de rigoare, a fost nevoită să modifice legi care, să nu ne dăm după plop!, trebuiau să încalce Constituția, care prevede negru pe alb că resursele subsolului sunt proprietate publică a statului român. Or, acordarea unei concesiuni implică transferul folosinței resursei către concesionar, la libera lui alegere. Acest transfer s-a făcut prin șiretlicul priorității legilor zis europene asupra legilor naționale. Și cu asta, basta! Reglementările privind concesiunile/redevențele (taxele pentru concesionare) sunt formulate și impuse de cei ce n-au resurse, dar care sunt puternicii lumii. În Parlament s-a discutat, nu numai ca metaforă, dar foarte practic, doar dacă statul român va lua din redevențe 2 lei sau 3 lei pentru această afacere. Și hai să fim serioși și să admitem că n-avea nici o importanță și dacă era vorba de 3 lei sau de 2 lei! Și cu 3 lei, România și românii se aleg tot cu mai nimic, față de tezaurul reprezentat de gazul (zis românesc) din Marea Neagră.

Condiția impusă prin lege a desfacerii în România a cel puțin 50% din gazul extras – față de care, vai!, concesionarii s-au arătat atât de nemulțumiți – nu schimbă cu ceva faptul esențial că, oricare ar fi aceia, consumatorii din România vor trebui să plătească gazul, nu statului român ca reprezentant al poporului român (fost) posesor al gazelor, ci concesionarului. Mai direct spus, românii vor trebui să cumpere de la alții propriile resurse. În rest, concesionarul LukOil este liber, dacă își va construi conductă, să expedieze gazul exploatat direct în Rusia sau să-l asocieze traseelor care duc gazele rusești spre Europa occidentală, iar concesionarul Exxon poate, cu aceeași condiție a construcției unei conducte, să dirijeze gazul spre orice țărm apropiat, de pildă, la o stație de lichefiere. Doar OMV și-a făcut deja rost de conductă cu ajutorul UE. Se numește BRUA (Bulgaria, România, Ungaria, Austria). De la Tuzla până la granița cu Ungaria s-a trecut deja la construcția unei conducte – să precizăm, conductă separată, subliniem, separată, față de cea curentă pe care operează Transgaz – și, atenție mare!, cu excepția unui tronson finanțat din fonduri europene, va fi plătită de consumatorii români din creșterea tarifelor! Ei vor suporta în final 60% din costul pentru cei aproape 800 km de conductă nouă de pe teritoriul românesc. Cât vor plăti până la urmă consumatorii români în viitor? Cumva mai puțin decât acum pentru că s-au descoperit gaze „românești” în Marea Neagră? Nu, nicidecum! Deja prețul gazelor românești pentru consumatorii români s-a mărit cu 50% din 2014 doar pentru că așa a vrut Comisia de la Bruxelles! Procesul este numit la Bruxelles liberalizarea pieței. Ce fel de economie de piață o fi în capul comisarilor de la Bruxelles, deoarece în România, împotriva oricăror reguli ale cererii și ofertei, prețurile au crescut, deși consumul de gaze a tot scăzut?! Calendarele de creșteri de prețuri nu țin cont de nimic altceva decât de așa-zisa nevoie de a se alinia prețurile în UE, de fapt de a le asuma pe cele plătite de economia dominantă din UE, respectiv Germania, furnizorului dominant care este Rusia. O spurcăciune à la Bruxelles! Că nu se ține cont de greutatea cu care atârnă factura la gaze în veniturile consumatorilor (de departe cel mai greu în cazul românilor), mai treacă-meargă, dar că nu se ține seama dacă ești posesor sau nu de resurse, asta este strigător la cer! După creșterile fără încetare ale tarifelor, românii au pierdut deja orice avantaj că le-a lăsat Dumnezeu niște resurse de gaze! Mai mult, prețul de referință la gaze în România a fost stabilit a fi cel de pe bursa de gaze de la Viena, ceea ce va băga în spirală prețurile de pe piața românească, întrucât acestea nu vor mai avea nicio legătură cu producția și desfacerea internă.

Cu ajutorul colonialismului austriac, dar și cu al colaboraționismului autohton, românii vor plăti mai mult pe gaze (zis românești). Unii naivi de pe traseul românesc al BRUA s-au bucurat că vor putea și ei să se conecteze la conductă, scăpând de încălzirea cu lemne. Săracii, n-au înțeles că gazul din BRUA nu este al României și că Transgaz, care a aranjat exproprierile pentru conductă, n-are niciun drept să hotărască vreo conectare. Totul trebuie înțeles în cheia stăpânilor. OMV, stăpân în domeniu în România, și-a comunicat în 2018 strategia: vrea să devină mare furnizor de gaze regional, bazându-se pe resursele românești din Marea Neagră, strategie din care România nu se alege cu nimic. Să fie oare întâmplător faptul că OMV și-a început anul 2018 – an decisiv și pentru anunțarea debutului exploatărilor din Marea Neagră – scoțând din dispozitivul executiv al companiei Petrom toți românii care mai erau pe acolo, în frunte cu Mariana Gheorghe, CEO-ul Petrom, și cu șeful departamentului care avea în grijă tocmai exploatările la mare adâncime din Marea Neagră?!

Pe ce mizează OMV în realizarea strategiei stabilite? Pe aceleași lucruri pe care mizează și Ungaria în intervenția aparent ciudată pe care a avut-o exact când politicienii români, întârziați înainte de toate într-ale mentalului, își făcuseră în sfârșit timp să discute fiscalitatea offshore din Marea Neagră! Pe aservirea totală a României, pe lipsa oricărei reacții din partea acesteia la terfelirea elucubrantă a intereselor ei minime. Mai concret, că, în starea jalnică în care a adus-o colonialismul colectiv vest-european și colaboraționismul trădător intern, nu mai are ce să facă, din păcate, cu gazul din Marea Neagră, care i-a devenit de fapt o pacoste și nu o mântuire? După ce a plasat în forță, la o licitație organizată de Transgaz, două companii pe care le controlează (una de stocare a gazului și alta de negociere pe piață a gazului), care au rezervat împreună întreaga capacitate de transport a viitoarei conducte pe 15 ani, începând din 2022, statul maghiar a trimis la București un reprezentant al transportatorului de gaze din Ungaria, „să ia legătura cu presa”. Acesta a jucat cartea jignirii și umilirii României, pe baza însă a unui fapt cu totul și cu totul real. „Nu puteți consuma gazele în România – a spus dl Kristof Terhes. Nu aveți petrochimie, nu aveți industrie, nu știu de ce ați închis petrochimia. Ce să faceți acum cu gazele?! Un mare foc?! Nu aveți altceva de făcut decât să-l vindeți!” Ce să-i replici dlui Terhes? (continuarea săptămâna viitoare)

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: Cotidianul

Evaporarea lui Mihai Fifor

Același eveniment, summitul NATO de la Bruxelles, are conotații diferite. Totul depinde de perspectiva din care analizezi, în mare sau în detaliu, pe fond sau sub aspect anecdotic, ce s-a întâmplat acolo. Cum se vede pantomima NATO din spatele micilor ecrane? Pentru români, probabil cel mai interesant fenomen este modul în care s-a evaporat ministrul Apărării, Mihai Fifor. Pentru alții, cum s-a împleticit Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene.



În mod normal, o reuniune NATO, cum este cea care tocmai a avut loc zilele trecute la Bruxelles, are o greutate specifică, care o transformă în prima știre pe întregul mapamond. În definitiv, s-au întâlnit cei mai importați oameni de decizie ai planetei și au reglat ceasul funcționării politice și militare a alianței.

Ca de obicei, vom afla mai târziu, văzând consecințele, în ce termeni s-a negociat la Bruxelles, ce s-a negociat și care sunt pericolele pentru alianță. Până una alta, cum precizam, fiecare ia de pe această masă a bucatelor ceea ce i se pare mai apetisant. Pentru mine unul, cu adevărat senzațională este dispariția lui Mihai Fifor, ministrul Apărării, din imaginea de grup postată pe site-ul oficial al instituției prezidențiale.

Imaginea, așa cum s-a stabilit fără echivoc, a fost photoshopată de către consilierii de imagine ai președintelui Klaus Iohannis. Se observă cum, spre deosebire de celelalte delegații, cea a României nu se deplasează în linie, ci total diferit. Președintele Klaus Iohannis merge țanțoș, mărind mereu pasul cu câțiva metri în fața delegației oficiale a României, din care au făcut parte, cel puțin în această fază a preumblării pe peluza de la Bruxelles, Teodor Meleșcanu, ministrul de Externe, Mihai Fifor, ministrul Apărării, și ambasadorul nostru în capitala Belgiei. Este clar, dintr-o lectură fie ea și rapidă a acestei scurte deplasări, că președintele Klaus Iohannis încearcă din răsputeri, aproape alergând, să separe imaginea sa de a celorlalți. Oare de ce?

Intervine din nou o temă mai veche , cea a rivalității dinte palate. Dintre Palatul Cotroceni și Palatul Victoria. Președintele Klaus Iohannis, cum a făcut de altfel și celălalt jucător, ex-președintele Traian Băsescu, încearcă din răsputeri să acrediteze ideea, printr-o interpretare subtilă și originală a Constituției, că el și nimeni altul este cel care face agenda de politică externă a României. Că nu Guvernul, reprezentat în acest caz de Teodor Meleșcanu, decide și construiește în materie de politică externă, ci el, în calitate de președinte. Nu uriașa infrastrucură a Guvernului, concentrat în acest caz în aparatul diplomației românești, asigură suportul și laboratorul de creație al promovării demersurilor de politică externă, ci nucleul redus numeric și discutabil calitativ al consilierilor în acest domeniu de la Cotroceni.

Dar, treacă-meargă. În definitiv, componenta politică a acestui summit NATO a trecut, conform ordinii de zi, pe plan secund. Primadona  acestei reuniuni de vârf a fost componenta militară. Iar în ceea ce privește componenta militară, vârful de lance l-a reprezentat, în viziunea de altfel corectă a lui Donald Trump, președintele statului cu cea mai mare contribuție la bugetul NATO, procentul din Produsul Intern Brut pe care statele membre sunt dispuse să-l aloce politicii de securitate colectivă. Dar cine în România decide acest lucru? Cine a decis și cine decide în continuare ca România să aloce securității colective 2% sau chiar mai mult din Produsul Intern Brut? Și cine hotărăște cum anume vor fi alocate cele patru miliarde de euro pe an? Evident, Executivul. Adică Guvernul României. Alt palat. Palatul Victoria. Nu Palatul Cotroceni.

Numai că domnul Klaus Iohannis a dorit musai să fure startul. În vizita sa la Washingon, la invitația lui Donald Trump, după ce acesta l-a bătut pe umăr la intrarea în Casa Albă, Klaus Iohannis s-a grăbit să se angajeze, desigur nu în numele său, ci al Guvernului României, pentru un efort reprezentând 2% din PIB. Executivul de la București fiind la acest capitol în deplin acord cu Donald Trump nu a schițat niciun gest de împotrivire. Dimpotrivă. A făcut toate diligențele, mai întâi prin intermediul fostului ministru al Apărării, Adrian Țuțuianu, apoi pe mâna actualului ministru al Apărării, Mihai Fifor, pentru a pune în operă angajamentul colectiv luat de București.

Dar pe peluza de la Bruxelles, pe care defilau VIP-urile NATO, președintele a dorit să fie singur. Să rămână doar el în fotografiile istorice care urmau să fie postate pe site-ul instituției de la Cotroceni. Chiar singur-singur nu se putea. Astfel încât el a luat o decizie strategică. Să-l elimine pe Mihai Fifor.

Și astfel, printr-o operațiune laborioasă de photoshopare, imaginile au fost falsificate, iar falsul a fost postat. Mihai Fifor a dispărut literalmente. Dar nu și integral. Aparatul prezidențial de la Cotroceni nu a dorit să lucreze metodic, pas cu pas, și să construiască un lucru bine făcut. Consilierii pentru imagine ai lui Klaus Iohannis s-au grăbit săi satisfacă acestuia apetitul de tip narcisist. Și, grăbindu-se, l-au eliminat, e drept, pe Fifor, dar au uitat să-i șteargă și mânuța, care continuă să apară supărător pe post de termometru la subrațul președintelui României.

Această operațiune, dacă o analizăm cu atenție, trădează modul de operare a lui Klaus Iohannis, maniera în care acesta își materializează orgoliul și umorile, graba care îl încearcă, atunci când se pune problema eliminării adversarilor politici, și amatorismul plus primitivismul instituției pe care o conduce.

Dacă românii, pe mâna lui Klaus Iohannis, și-au evaporat ditamai ministrul Apărării printr-o simplă operațiune de photoshopare, mă întreb de ce oficialii de la Bruxelles nu au procedat la fel cu președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, care se bâțâia ceva mai târziu, în același spațiu, scurtcircuitat de aburii alcoolului – el pretinde că de sciatică. Oare de ce nu l-au evaporat pe Juncker? Eu cred că nu a avut cine să le dea dispoziție, pitorescul președinte al Comisiei UE fiind mult prea preocupat de propria echilibristică.

În raport cu ceea ce a făcut Klaus Iohannis, eliminându-l printr-un fals pe ministrul Apărării din imaginile postate pe site-ul instituției pe care o conduce, lipsa de reacție a staff-ului Comisiei Europene pare de-a dreptul suspectă. Oare acolo, la Bruxelles, nu se photoshopează deloc? L-am văzut pe Donald Trump – și nu numai pe el – strâmbând dezgustat din nas și făcându-se că nu vede scena penibilă jucată de Juncker. În schimb, trucul utilizat de instituția prezidențială de la București a trecut, în plan extern vorbind, cu totul și cu totul neobservat. Mult mai neobservat decât umbrela sub care a stat Putin la Moscova, în timp ce rafalele de apă șiroiau pe fețele unei numeroase asistențe, între care se aflau chiar și doamne șefi de stat. Și, apropo. Cum ar fi fost dacă Kremlinul ar fi photoshopat această imagine, făcând să dispară umbrela, dar păstrându-l pe Putin curat și uscat? Sau cum ar fi fost ca președintele Macron să decidă photoshoparea accidentului de motocicletă din timpul paradei sau imaginea deformată a steagului Franței, desenat de avioanele cu reacție pe cerul Parisului?

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: Sorin Rosca Stanescu Blog

Dan Diaconu: ”O întâlnire istorică”

Trump se vede cu Putin într-o întâlnire mult prea mult amânată. Aceasta ar putea fi principalul titlu al momentului în condiţiile în care, deep state-ul american a făcut tot posibilul pentru ca o asemenea întâlnire să nu aibă loc. Motivul? Se va juca un joc direct, cu cărţile pe masă. În ciuda fake news-urilor care au tot bombardat perioada premergătoare summit-ului ruso-american, o să încerc în cele ce urmează să creionez principalele elemente care vor sta la baza discuţiei dintre cei doi.



Situaţia mondială nu e deloc una simplă. Avem conflict în Ucraina, conflict în Siria, o răzmeriţă generalizată în Iraq – în urma căreia muncitorii companiilor străine au fost extraşi din ţară, o situaţie critică între Iran şi alianţa Israel-Arabia Saudită, o situaţie critică în Marea Chinei de Sud, un conflict intrat în pauză în Coreea s.a.m.d. Sunt principalele elemente ale tablei de şah mondiale. Ce au toate acestea în comun? Aţi ghicit: SUA! În fiecare dintre aceste conflicte SUA este amestecată. De cealaltă parte apare ba China, ba Rusia, ba altcineva. Privind astfel ecuaţia devine cât se poate de simplă: SUA e în război cu toată lumea, un război care-o seacă.

Economia americană este prinsă într-o spirală a problemelor. E ceva extrem de grav, în ciuda cosmetizării atente. Cel mai bine se vede în raport cu Rusia. Sancţiunile şi embargoul impuse lui Putin nu doar că nu au produs efectele scontate, dar au condus, în mod inexplicabil, o renaştere economică a Rusiei. Trimisă la colţ, Rusia a învăţat să-şi devină auto suficientă. Nu mai importă mâncare deoarece şi-o produce singură. „Pariul cu agricultura” demarat de Putin a transformat Rusia în primul jucător pe piaţa mondială a grâului, aruncându-i în derizoriu pe fermierii americani. Imensele combinate zootehnice au reuşit să depăşească suratele occidentale. În prezent Rusia se îndreaptă spre o economie rotundă, în care hidrocarburile vor juca un rol din ce în ce mai mic. Mai mult, în aproximativ şapte ani Rusia va atinge un moment al dezvoltării la care n-ar fi visat nici măcar Petru.

Ce-i poate propune Putin lui Trump? Nici mai mult nici mai puţin decât o retragere din toate conflictele momentului. SUA are o problemă cu modelul său de dezvoltare bazat aproape exclusiv pe conglomeratul militaro-industrial. Dacă după Război acest conglomerat a contribuit – oarecum în virtutea inerţiei – la bunăstarea americană, la ora actuală este cel care-o seacă. Este un parazit mult prea mare pentru o ţară din ce în ce mai mică, într-o lume în care lucrurile se schimbă accelerat.

În primul rând Putin îi poate arăta lui Trump adevărul, anume că Rusia nu-şi doreşte decât statutul de putere regională într-o lume multipolară. N-are idealuri globale, însă nu poate suporta ameninţări directe la graniţele sale. De asemenea, îi poate arăta încălcările flagrante ale înţelegerii de la Malta. Mai mult, făcându-i cu ochiul dinspre URSS, îi poate sugera că, la momentul actual, URSS-ul lumii e SUA.

Nu-i o speculaţie minoră. SUA deja nu mai face faţă cheltuielilor militare, în condiţiile în care datoriile au scăpat de sub control. De aceea face apel la aliaţi să dubleze cheltuielile de înarmare cu încă 2% din PIB, în condiţiile în care majoritatea covârşitoare a membrilor NATO nici măcar n-au ajuns la cei 2% consideraţi obligatorii. Însă statele NATO, conştiente că nu există vreun conflict iminent, pur şi simplu n-au chef s-o facă. Şi, probabil, nici bani. Iar argumentul e unul simplu: de ce-ar plăti tribut SUA pentru parazitul suprem, anume complexul militaro-industrial, în condiţiile în care au provocări grave în statele lor cu probleme tipice economiilor din ce în ce mai socialiste.

Putin i-ar putea arăta lui Trump că statutul de putere regională nu-i unul tocmai rău ci, din contră, îţi permite să te concentrezi pe interesele tale, să-ţi maximizezi profiturile în favoarea propriilor cetăţeni. În plus, e un model mai suplu, care nu mai presupune plata inutilă a atâtor păduchi grupaţi prin ONG-uri „strategice” şi care nu fac altceva decât să slujească interesele aceluiaşi parazit care suge seva economiei americane. Până la urmă, tot ceea ce-a făcut Trump până acum s-a încadrat în acest tablou. Nu-i oare clar că impunerea de tarife vamale şi retorica radicală legată de reinternalizarea producţiei nu-s elemente ale unei strategii globaliste?

Dacă privim limpede modul în care se aşează lumea, putem înţelege că modelul viitorului este cel multipolar. Nu-i unul obligatoriu mai bun, dar e mult mai eficient din punct de vedere economic. Realitatea pe care Trump pare a o înţelege este aceea că menţinerea agendei globale are un singur câştigător, anume China. O ştie şi Putin, dar n-o atacă frontal întrucât, în cazul în care lucrurile vor merge în direcţia continuării utopiei actuale, o alianţă China-Rusia va fi de neocolit atât din punct de vedere teritorial cât şi economic.

La modul teoretic, Rusia şi SUA se cam află în aceeaşi barcă. De-aceea întâlnirea dintre cei doi lideri ar trebui să-i găsească pe aceeaşi parte a baricadei. Problema este însă că, într-o asemenea înţelegere, SUA ar trebui să abandoneze cam tot ce-au construit globaliştii: alianţele militare, înţelegerile comerciale s.a.m.d. Practic, pentru a se restructura, SUA ar trebui să treacă printr-un infern similar celui prin care-a trecut URSS. Şi-aici vine marea întrebare: este oare cineva dispus să facă asemenea sacrificii? Şi asta, mai ales în condiţiile în care lucrurile nu-s atât de stringente. Economia pare să funcţioneze şi-aşa, iar mafia militaro-industrială are oameni plasaţi peste tot în punctele cheie.

Aceste elemente mă fac să cred că, în ciuda evidenţelor pe care americanii le conştientizează de ceva vreme, nu vor fi dispuşi să facă pasul în spate. Şi-o vor continua la fel, până la marea implozie. O implozie care va veni prea târziu, atunci când asta nu va mai interesa pe nimeni. Dacă vă întrebaţi cam cât va dura până atunci, o să vă dau răspunsul în termeni comunişti: un cincinal şi ceva. Nu mai mult!

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Deutsche Welle: ”DNA a fost și continuă să fie perceput ca un instrument de rezolvare a raporturilor de putere”

Faptul că fosta șefă a DNA a refuzat oferta USR de a intra imediat în politică și de a candida la prezidențiale ar putea fi o simplă preferință personală care nu merită comentată. În planul vieții publice a fost însă un lucru bun, căci dacă Laura Codruța Kövesi s-ar fi înscris într-un partid, politizarea anticorupției ar fi ajuns la paroxism. Liderul USR, Dan Barna, a înțeles și el acest lucru, căci și-a retras invitația cu o precizare: ”Dacian Cioloș chiar are dreptate când spune că magistrații trebuie sa se ocupe de justiție și societatea și oamenii să se implice în clasa politică”. 



Dar dacă fosta procuroare șefă ar fi acceptat? USR nu a făcut, de fapt, decât să-și deconspire propria gândire politică care așază DNA-ul în centrul ei, fapt care înseamnă că și până acum militanții acestei grupări au văzut în anchetele procurorilor o formă de politică.

Potrivit unei doctrine ieșite din uz, războiul ar fi continuarea politicii cu alte mijloace, or, după exact același model, există grupări în România care văd în ”lupta anticorupție” o continuare legitimă a politicii. Nu întâmplător unii ”au votat DNA”, o exprimare la prima vedere figurată, dar care a fost luată, după toate aparențele, în toate sensurile. Manifestanții care scandau ”DNA să vină să vă ia” făceau la rându-le același tip de politică, care a fost la un pas de a transforma sensul figurat într-unul propriu. Destui ziariștii scriau, la rândul lor, că DNA va reuși să ducă la bun sfârșit ceea ce nu e capabilă să facă opoziția parlamentară.

Prin urmare nu se mai poate ascunde că pe un versant al politicii românești DNA a fost și continuă să fie perceput ca un instrument de rezolvare a raporturilor de putere. În această lumină nu este de mirare că în sinea lor (transparentă de altfel) militanții din această categorie nu au cum să admită independența reală a procurorului, în care identifică de fapt (în mod legitim sau nelegitim, după caz) un cripto-simpatizant.

În recomandările Comisiei de la Veneția, care a ajuns să fie invocată foarte des în România, se arată că garanțiile legale care se acordă procurorului trebuie să fie dublate de încrederea societății. E un fel de a spune că degeaba te declari independent dacă lumea nu are încredere în onestitatea intențiilor tale. Or, atunci când o parte însemnată a corpului politic sugerează că procurorii anticorupție îi sunt aliați, este firesc ca cealaltă parte să devină suspicioasă. Exact  așa se va fi întâmplat și cu DNA care, exaltat peste măsură de unii, a ajuns să fie suspect în ochii celorlalți. Desigur, există și numeroase fapte precise care atestă abuzuri și încălcări procedurale în cursul anchetelor DNA (și pe care președintele Iohannis le-a admis numai cu jumătate de gură), dar privind lucrurile în mare, percepția politizării parchetelor este corelată strâns cu apologia lor.

Reiese, logic, că parchetele anticorupție vor fi percepute ca fiind cu adevărat neutre din punct de vedere politic, atunci când vor înceta nu atacurile, ci apologia la adresa lor. Sunt cu siguranță destui oameni de bună credință care, elogiind DNA, își afirmă pur și simplu exigențele de natură etică, dar e vorba acum de aceia care își pun speranțele partizane în anchetele DNA, acelea care le-ar rezolva mai ușor ecuația politică.

Revenind, dacă fosta șefă a DNA ar fi acceptat, fără nicio tranziție, oferta USR de a candida la prezidențiale, ar fi fost o lovitură fatală pentru ceea ce se numește în România ”lupta anticorupție”, căci ea nu ar mai fi reușit niciodată să se spele de bănuiala politizării ei. Dacă un procuror, dat afară pentru că ar fi făcut anchete partizane, se înscrie a doua zi într-un partid e ca și cum ar confirma el însuși că a fost animat de motivații politice.

Ce va fi cu parchetele vom vedea, dar dacă lumea va continua, pe o scară atât de largă, să vadă în anchetele judiciare o continuare a politicii cu alte mijloace, procurorii nu vor fi niciodată percepuți ca actori neutri.

Autor: Horatiu Pepine

Sursa: Deutsche Welle

Matrapazlâcurile profului meditator

Gata cu fotosinteza de la D.N.A.! Madam Lascu a născut pe ascuns şi crescut un sistem cu handicap locomotor, doar ca să se prăbuşească! A tăcut, a făcut, a pândit şi a dirijat mişcările subalternului Klaus – acesta aflându-se parcă sub influenţa etnobotanicelor externe -, căruia i-au trebuit o mie de ani, vorba unui cântec, să desluşească raportul Ministrului de Justiţie.



În încăpăţânarea sa, sfidând din nou Constituţia, a crezut cu naivitate într-un arhetip al salvării venit din stratosfera vreuneia dintre Înaltele Porţi. În cele din urmă, în faţa potenţialului cutremur al tronului de la Cotroceni – ameninţarea cu suspendarea – interesul personal a primat. Pus în faţa situaţiei ireversibile a detronării „Mrs. K.” – prietena şi protejata ambasadelor străine -, Klaus, a cugetat că n-ar fi bine să apară în public ca un lovit de soartă, şi a transmis prin curierul de serviciu mesajul mazilirii. În opera caragialeană apărea un Agamiţă Dandanache, în viaţa cotidiană ne-am pricopsit cu un Klaus, care nu se trage de la Santa Klaus, adică de la Moş Crăciun. Aisata-i doar o amăgire, pentru că, în curând, nu va mai avea nici sanie, nici reni, nici căciulă, poate doar o epistolă… cu executare.

„Marele contra-miting” al coaliţiei s-a arătat a fi un fâsss lamentabil, „#rezistenţii” şi-au făcut iar damblaua, strigând şi agresând forţele de ordine, toate soldându-se cu repercusiuni grave asupra văzului, auzului şi gândirii „prostimii”, afectată de mulţimea fumigenelor aruncate. De ce se întâmplă? Pentru că „una din pedepsele refuzului de a participa la viaţa politică este aceea că vei ajunge să fi condus de inferiorii tăi” (Platon), în cazul nostru, de hoţi, jefuitori şi corupţi.

„#rezist” tace, coaliţia exultă, opoziţia ocărăşte, poporul trage ponoasele!

Şi de această dată, în spatele uşilor închise şi ale scandalurilor la scenă deschisă, jaful naţional şi-a făcut mendrele. Dacă în cursul dimineţii s-a anunţat mazilirea Codruţei Koveşi, seara, târziu, Mafia corporatistă şi-a mai impus încă o dată voinţa. Abuzurile asupra banului public au mai marcat o victorie importantă împotriva Ţării: cele 200 de miliarde de metri cubi de gaz din Marea Neagră (poate chiar mai multe), pentru care se construieşte o conductă specială destinată transportării acestuia în Ungaria şi Austria. Legea gazelor din Marea Neagră – votată în prag de noapte – şi modificarea legislaţiei penale au trecut neobservate, în pas alergător, prin Parlamentul României, sub privirea nevăzătoare şi auzul atrofiat al dependenţilor de drogul televizorului.

„#rezist” tace, coaliţia exultă, opoziţia ocărăşte, poporul trage ponoasele! Dovadă că haştagiştii sunt sub comanda ocultei corporatiste. Se dădeau de ceasul morţii în stradă la ordonanţa 13, deşi nu ştiau cu ce se mănîncă, dar cu privire la acest alt uriaş jaf, haştagiştii n-au primit ordin de asalt, pentru că era scris să treacă fără zgomot! Prezentat la Hollywood, scenariul jefuirii bogăţiilor Ţării şi a dezastrului naţional perpetuu ar fi luat un Oscar! Aşa de bine a fost însăilat de jefuitorii străini cu concursul băştinaşilor. Iar noi stăm cu mâinile în sân!

În ceea ce priveşte „Fondul suveran”, încă se clocesc procedurile… se împletesc sforile… se concepe ţesătura.

Conducta de gaz spre Ungaria va merge pe sub curţile românilor

Firesc, s-au găsit şi români care întrebă: dacă avem gaze în Marea Neagră de ce nu le putem folosim noi? De ce le dăm altora la preţuri de nimic când la noi sunt localităţi neelectrificare şi sate izolate, fără gaze sau canalizări? Repetăm jaful pădurilor distruse de Holzindustrie Schweighofer, cu acordul Guvernului României? Vinovaţii nu sunt întrebaţi, nici judecaţi. De condamnării, nici vorbă sau, doar sunt mustraţi de ochii lumii, „cu suspendare”. „Ungaria are conectate 90% din locuinţe la gaz metan deşi importă 95% din gaz din Rusia. Noi vom fi în situaţia în care conducta de gaz spre Ungaria va merge pe sub curţile oamenilor care trebuie să se încălzească cu lemne şi să gătească cu butelii şi ai căror copii trebuie să plece să lucreze în Austria şi Ungaria pentru că noi nu avem industrie petrochimică”[1].

Matrapazlâcurile profului meditator

„Pas cu pas”, matrapazlâcurile profului meditator ies precum uleiul la suprafaţa apei. Dovezile escrocheriei şi ale evaziunilor fiscale, săvârşite cu premeditare de profesorul meditator de la Hertmannstadt, se înmulţesc precum ciupercile după ploaie. Pe lângă chiria încasată ilegal „Klaus Iohannis, în calitate de primar al Sibiului, era obligat să declare toate sumele pe care le-a încasat, deci 100.000 dolari, nu doar suma de 50.000 dolari care era partea sa! […] Că Iohannis a încasat întreaga sumă de 100.000 dolari este lucru cert, iar faptul că nu a declarat integral acest venit trebuie să fie anchetat de organele statului, căci sîntem în faţa unor fapte deosebit de grave care pot duce la acuzaţii de evaziune fiscală, de spălare de bani, de fals în declaraţii etc! […] Klaus Iohannis a încasat abuziv, numai din chiria de la Reiffeisen Bank 580.000 euro! Această sumă rezultă din Contractele devenite deja publice, dar nu a fost declarată”[2].

Controlul averii Preşedintelui României

– Parlamentul se reuneşte pentru a solicita cercetarea averii Preşedintelui;
– Preşedintele poate să vină şi să dea explicaţii în faţa parlamentarilor;
– În timpul mandatului de Preşedinte o asemenea cercetare nu poate fi efectuată decât „pe baza hotărârii Parlamentului României, adoptată cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor”. Parlamentul adoptă o Hotărâre prin care solicită organelor statului declanşarea anchetei.

„#rezist” tace, coaliţia exultă, opoziţia ocărăşte, poporul trage ponoasele!

——————————————————–

[1] http://www.zf.ro/companii/energie/a-treia-ialta-17349966

[2] https://www.cotidianul.ro/iohannis-n-a-declarat-toti-banii-pentru-casa/

Autor: Ion Măldărescu
Sursa: Revista Aert-Emis