C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Adevaruri ?!

Digi 24 – televiziune cu epoleți

Share Button

România nu are presă și să fiu sincer mă îndoiesc că a avut vreodată în perioada recentă. Acum nu mai vorbim de reportaje, vorbim de filaj și de șantaj în stil mafiot. Talkshow-urile nu mai sunt simple discuții pe subiectele zilei, sunt prezentări ale unor politicieni, pe bani grei. Știrile nu mai prezintă actualități, ci prezintă anumite perspective. Articolele scrise la comandă sunt mai întâlnite ca reclamele Coca-Cola, iar editorialele sunt ori atacuri murdare, ori laudatio de tip Scînteia. La atât se rezumă la noi presa și televiziunea.



În această mare de manipulare, a apărut o stea numită Digi24. O televiziune care nu depindea de factorul politic și nici de audiență, pentru că banii veneau de la firma de cablu RCS-RDS. S-au poziționat pe piața media ca televiziune de știri 100% obiectivă, cu experți în politică externă și jurnaliști de primă mână. Treaba asta a durat cam șase luni apoi au început să vireze lent spre dreapta politică.

La prezidențialele din 2014 au fost de partea lui Iohannis iar apoi a început bâlciul. Doi colaboratori Digi 24 au ajuns ambasadori în cele mai importante state din UE, Hurezeanu în Germania și Luca Niculescu în Franța. Digi 24 a devenit portavocea sistemului. Locul în care Iohannis este mai pupat ca Voiculescu la Antena 3 și aproape la fel de mult ca Gușă la Realitatea. Studioul lui Prelipceanu (un fel de Gâdea, dar de dreapta) a devenit singurul loc în care o mai putem auzi pe doamna Kovesi vorbind public. Tot aici auzim și despre cât de bune sunt legile Big-Brother și despre cum ne apără serviciile de atentate.

Pătraru vs. Digi 24

După dezvăluirile făcute de Antena 3 despre relația dintre Ioan Bendei și o angajată a DNA, presa a explodat pur și simplu. Ei bine nu chiar toată presa, Digi 24 nu a prezentat deloc subiectul. În acest context, Dragoș Pătraru, realizatorul emisiunii Starea Nației, a lansat în direct un atac extrem de dur la adresa jurnaliștilor postului care nu tratează subiectul în jurnalul de știri și la adresa administratorilor companiei implicați în dosarele penale. Principalul vizat a fost Cosmin Prelipceanu, directorul editorial al Digi 24.

Răspunsul lui Prelipceanu la atacurile lui Pătraru a fost unul care arată exact modul de lucru al Digi 24 – te dau în judecată.

Indiferent de motivele lui Pătraru, atacul unui angajat la adresa Digi24 arată tipul de militărie cu care angajații se confruntă acolo. Antena 3, Realitatea TV și România TV, (B1 nu contează) sunt în mod clar televiziuni partizane dar fiecare a dat știrea despre arestarea sau judecata propriului patron. Antena 3 încă vorbește despre ”chinurile profesorului Voiculescu”, Realitatea Tv a făcut reportaje din închisoare să arate condițiile în care stă Maricel Păcuraru, iar România Tv îl apără pe Sebastian Ghiță fără perdea. Deontologii de la Digi 24 preferă să vorbească despre NATO și UE, iar când nu le este favorabilă, nu-i interesează realitatea românească.

Expresia ”UM-Digi24” a devenit cunoscută nu doar pntru că a fost mult vechiculată în spațiul public, dar mai ales pentru că este foarte credibilă. Până termină unitatea debriefingul cu Pătraru, poate se trezesc și restul televiziunilor și ziarelor și-și dau seama că un nou caz Pătraru nu este exclus nici la ele pentru că serviciile au nevoie și de putere și de opoziție.

Autor: Alexandru David

 

Share Button

Document: jurnalista specializată în denunțarea plagiatelor și-a copiat lucrarea de licență

Share Button

Emilia Șercan, absolventa în 2003 a Facultății de Ştiinţe ale Comunicării şi Jurnalism din Sibiu, a plagiat bucăți întregi din lucrarea sa de licență intitulată „Reglementări naţionale şi internaţionale cu privire la libertatea de exprimare”, se arată într-un document transmis reporterului Turnul Sfatului.



„La 13 ani după ce și-a copiat propria lucrare de licență care atesta că este jurnalist, Emilia Șercan, declara: «Libertatea de conștiință este sfântă pentru un jurnalist». La 14 ani de la scrierea lucrării, Șercan părăsea în lacrimi platoul emisiunii Profesioniştii având pe buze un autodenunț: «În momentul ăsta mă simt o mare impostoare. Când în urmă cu o lună și jumătate, Emilia Șercan declara în emisiunea Profesioniștii a Eugeniei Vodă difuzată la TVR, că se simte o mare impostoare nimeni nu a bănuit că se referă și la altceva decât la «compromisul vieții» ei – acela că în 2008, pleca de la Evenimentul Zilei pentru a lucra (pentru 8.500 de euro lunar) la Realitatea-Cațavencu, controlată de mogulul Sorin Ovidiu Vântu“, se arată în documentul care o vizează pe jurnalista care a obținut licența la Sibiu.

Cărțile sursă

„În trecutul jurnalistei de investigație, care și-a făcut în ultimul an un titlu de glorie din expunerea plagiatelor unor puternici ai zilei – Oprea, Tobă, Negoiță, Onțanu, Licu, Stănișoară, inclusiv Laura Codruța Kovesi, se ascunde, culmea ironiei, propriul plagiat, pe care, spre deosebire de compromisul cu Vântu devoalat de Eugenia Vodă, nu l-a expus nimeni până acum. Emilia Șercan, absolventă, în 2003, a Facultății de Ştiinţe ale Comunicării şi Jurnalism din Sibiu, a plagiat bucăți întregi în lucrarea sa de licență intitulată «Reglementări naţionale şi internaţionale cu privire la libertatea de exprimare». Cele două cărți din care a copiat sunt «Jurisprudența europeană privind libertatea de exprimare», cu subtitlul «Aspecte privind hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului», care îi are ca autori pe Monica Macovei, Mircea Toma, Ana Coculescu (coordonator) și Adrian Tudorică și «Ghid juridic pentru jurnaliști» (ediția a III-a), scrisă de Monica Macovei, Adriana Drăgăliță și Dan Mihai. Ambele cărți au fost publicate în 2002. Forma de plagiat îmbrățișată cu predilecție de jurnalistă este cea a reformulărilor și a amestecului deliberat între fragmente și texte preluate și munca proprie“, se mai arată în documentul care însoțește copii ale lucrării de licență.

După o analiză atentă a celor două lucrări în paralel cu lucrarea de licență a Emiliei Șercan, documentul prezintă paginile „pe care Emilia Șercan le-a preluat fără respectarea regulilor de bună practică în scrierea și citarea academică. Preluările au fost făcute fără nicio metodă de citare consacrată – fără ghilimele, fără note de subsol“.

„În cursul verificării documentelor menționate, Emilia Șercan a preluat integral sau parțial următoarele pagini: în Capitolul 3, a copiat de la pagina 38 până la pagina 54 (vezi scan) din «Ghidul juridic pentru ziariști». Pentru documentare, a fost accesată ediția din 2009 a Ghidului care față de cea din 2002 are în plus o prefață și o ordine schimbată a subcapitolelor, în rest cele două ediții sunt identice. Detaliat, Șercan a copiat după cum urmează: pe pagina 38, găsim pasaje copy-paste din pagina 15-16 din Ghidul juridic, pagina 40 și jumătate din pagina 41 sunt integral copiate din pagina 5 a Ghidului, pagina 43 copiază în proporție de 80% din paginile 14-15 ale Ghidului, pagina 44 este integral copiată din paginile 14-15 ale aceluiași Ghid (la fel si jumătate din pagina 45). În același Capitol 3, în subcapitolul «Comunicarea de Informații false», jumătate din pagina 52 este copiată din pagina 54 a Ghidului, iar 80% din pagina 54 este copiată din paginile 59 și 60 ale cărții menționate.

Masiv și vizibil a fost copiat așadar Capitolul 3 intitulat «Restricții penale asupra dreptului la liberă exprimare» (pg 29), extrem de tehnic și observații din zona juridică. Și Capitolul 2 – «Reglementări naționale în materia libertății de exprimare și a libertății de conștiință» și Capitolul 4 – «Libertatea de exprimare, reglementări internaționale» sunt pline de observații de ordin juridic, lăsate fără ghilimele sau fără nici un fel de atribuire. Potrivit unui profesor de la Universitatea «Babeş-Bolyai» din Cluj-Napoca citat chiar de Emilia Șercan într-un articol referitor la plagiatul șefei DNA, Laura Codruța Kovesi, «Dreptul este unul dintre domeniile în care s-a plagiat cel mai mult în ultimii ani, dar şi domeniul în care nu s-a făcut aproape deloc cercetare». Pentru un absolvent de jurnalism, este puțin probabil că, la acel moment, stăpânea atât de bine aspectele juridice la care făcea referire încât să facă o expunere fără citare sau fără referințele de rigoare“, se mai arată în respectivul document.

„Pe lângă aceste pagini în care plagiatul este evident, Șercan a apelat masiv la reformulări și preluări rescrise în restul capitolelor (Capitolul 5 – “Sursele și dreptul la replică”, Capitolul 6 – “Accesul la informații”). Plagiatul lui Șercan este unul mai muncit, în sensul că a recurs masiv la o rescriere a unor concepte, observații, idei, etc și mai puțin la așa-numita metodă copy-paste, în care plagiatorul copiază cuvânt cu cuvânt fragmente/pagini întregi. Dincolo de specificul pe care fiecare facultate îl poate stabili în materie de redactare a acestui gen de lucrări, potrivit rigorilor academice generale bine cunoscute, trebuie procedat după cum urmează: fie se indică, de fiecare dată când există o preluare, locul din care s-a preluat (dacă se ia un text mai mare, acesta nu mai trebuie pus între ghilimele), fie se indică la începutul lucrării că vor fi preluări din anumite articole, care se regăsesc în acest şi în acest capitol. Evident, sursele trebuie menţionate în bibliografia generală care, în general, va fi numerotată. Ca o observație – bibliografia lucrării Emiliei Șercan nu este numerotată“.

Nu a dorit să comenteze

Contactată de reporterul Turnul Sfatului, Emilia Șercan nu a dorit să comenteze acuzațiile care i se aduc.
Acuzații care fac referire și la regulamentele facultății din Sibiu. „Ducându-ne la standardele privind integritatea academică postate chiar pe site-ul Facultății absolvite de Emilia Șercan, citim următoarele: «constituie plagiat (pg 107) compilația de fragmente din mai multe surse/autori, fără referințe clare la textele-sursă; întrepătrunderea dintre fragmentele de texte furate și munca proprie, preluarea unui text fără referințe clare, cu modificarea unor expresii din text, omiterea marcajelor clare de citare în text și menționarea lucrării sursă (carte, articol, referat, sursă web etc) în bibliografia finală». “Libertatea de conștiință este sfântă pentru un jurnalist”, spunea în 2016 Emilia Șercan, la 13 ani după ce și-a copiat propria lucrare de licență care atesta că, cel puțin potrivit diplomei, este jurnalist. Doar că, potrivit prevederilor Codului Etic și de Deontologie Profesională a Universității absolivite, capitolul XIV.6 Onestitatea și Corectitudinea Intelectuală din Carta Universității prevede că plagiatul în redactarea lucrării de licență “se sancționează cu anularea examenului”. La 14 ani de la scrierea lucrării, Șercan părăsea în lacrimi platoul emisiunii Profesioniştii având pe buze un autodenunț: «În momentul ăsta mă simt o mare impostoare. Cum să pretind eu că sunt o profesionistă a presei din moment ce eu am făcut marele compromis cu Vântu?».

Despre Emilia Șercan

Potrivit CV-ului, Emilia Șercan este jurnalist de investigaţie şi lector la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Bucureşti. A început să lucreze în presa locală în 1996, iar din 2000 activează în presa centrală. A lucrat pentru „Curierul Naţional”, „Evenimentul zilei” şi grupul de presă Realitatea-Caţavencu. Are un Master în Studii de Securitate cu lucrarea de dizertație „Metode de culegere de informaţii. Particularităţi în presa de investigaţie” (2008-2010) și un doctorat absolvit în 2013 cu lucrarea „Cultul secretului. Mecanismele cenzurii în presa comunistă”.

Autor: Traian Deleanu

Sursa: Turnul Sfatului

Share Button

Beția de cuvinte și beția rațiunii

Share Button

Există cărți și autori despre care ai cumva sentimentul că trebuie să existe chiar dacă nu i-ai întâlnit încă. Sub o avalanșă de rebuturi culturale, aștepți în continuare apariția unor voci inteligente, educate și curajoase, care să reconfirme criteriile, să afirme, fără teamă sau stinghereală, că albul e alb și negrul e negru, care să nu se lase intimidate de spiritul timpului, de falsele pretenții academice sau de nesfârșitele mode culturale, care să scrie bine și să facă un indispensabil efort de asanare artistică, în spiritul proclamat cândva de T.S. Eliot, de “elucidare a operelor de artă și corectare a gustului”.



Un astfel de personaj este, fără îndoială, Roger Kimball, unul dintre cei mai redutabili critici culturali conservatori, editorul revistei New Criterion.

Kimball s-a născut în anul 1953 și, după ce a absolvit Yale University, a renunțat la proiectul unui doctorat în filozofia artei pentru a se consacra comentariului cultural în publicații respectabile (Times Litterary Supplement, The Weekly Standard, Sunday Telegraph, Wall Street Journal, The Spectator, Modern Painters, etc), iar ulterior a scris câteva cărți devenite clasice în înțelegerea postmodernității. Deși mărturisea într-un interviu regretul de a nu-și fi terminat dizertația, perspectiva unei cariere academice nu i-a surâs aproape niciodată; asta chiar înainte de a publica “Tenured Radicals”, o lucrare hipercritică la adresa universităților americane, “pervertite de politică, distorsionate de “teoretizări” ermetice, desfigurate de proză ilizibilă și poze teatrale”. “Nu era lumea care să mă atragă”, spunea cu sincereritate scriitorul.

Însă, Kimball nu a devenit un rebel fără cauză, un amator de nonconformisme imature sau vreun avid cautător de faimă gratuită. Eseurile sale lovesc tocmai în decăderea gustului public prin vulgarizarea academică, survenită sub presiunea corectitudinii politice și a pulverizării standardelor, în monotonia universitară impusă de totalitarismul relativist, în acei artiști “copii teribili”, care țin filistinii culturali cu sufletul la gură timp de câțiva ani sau chiar luni pentru a face loc rapid următoarelor produse cu termen de valabilitate redus. Adersarul său principal este tocmai revoluția, devenită academică, indiferent de domeniu, fie că vorbim de filozofie, artă, literatură sau politică.

“Violul maeștrilor. Cum sabotează corectitudinea politică arta”, cartea publicată în 2004 și tradusă acum în română, reprezintă efortul lui Roger Kimball de a realiza o radiografie a impactului produs de ideologia CP asupra receptării marilor capodopere ale trecutului, deși includerea lui Marc Rothko într-o companie altfel selectă poate naște justificate semne de întrebare. În fine, dacă până în 2004, Kimball se concentrase asupra efectelor produse de revoluția culturală în societate (“The Long March”) și academie (“Tenured Radicals”), în “Violul maeștrilor” eseistul își propune să ilustreze cu foarte mult umor dezastrul produs în artă de corifeii liniei de partid.

Potrivit lui Kimball, noii comisari culturali au în arsenal două tehnici fundamentale în strategia lor de subversiune. Prima ține de ceea ce autorul numește, într-un eseu, “trivializarea scandalosului” și constă, în ultimă instanță, în ridicarea mediocrului, a scabrosului, a pornografiei și a perversiunilor la rang de creație superlativă. A doua metodă constă în “violul maeștrilor”, adică în subminarea creațiilor exemplare până mai ieri, printr-o hermeneutică pusă în slujba nihilismului. Duchamp și a sa mustață aplicată Mona Lisei rămâne, poate, exemplul paradigmatic prin excelență, dar el nu este decât o instanță mai radicală și mai onestă în fond, față de comentariul academic contemporan, care interpune în permanență “teoria” între operă și privitor. Este absurd, bineînțeles, a pretinde absența oricărei teorii în receptarea estetică, dar ceea ce îl nemulțumește pe Kimball este dominația copleșitoare a unei metafizici antimetafizică, aflate în slujba egalitarismului celui mai dezumanizant.

Operele nu mai au o valoare intrinsecă, ci sunt investite cu valoare doar prin referință la o anumită agendă contemporană. Astfel, fiecare creație este interpretată printr-o grilă, “teorie” care decelează motivele și intențiile ascunse privitorului până la momentul apariției hierofanților postmoderni. Erminiile sunt strict politice. Adică: feministe, marxiste, psihanalitice, sau o combinație dintre toate.

Istoria artei s-a transformat, ne demonstrează Kimabll, într-o luptă contra injustițiilor sociale pe care trebuie să le eradicheze. “Merită subliniat că principala problemă, principala pierdere, rezidă nu în programul particular denunțat: războiul împotriva patriarhatului, a capitalismului, marșul contra “valorilor formaliste”, a “eticii burgheze” sau a presupeselor norme de reprezentare “depășite”. Indiferent ce părere are cineva despre aceste campanii (…) ele dislocă arta, retrogradând-o la statul de proptea într-o poveste care nu-i aparține”.

În efortul său vizibil polemic, Kimball uzează de o tehnică seducător de simplă: le dă cuvântul pe larg adversarilor săi și, astfel, cititorul ia contact direct cu elucubrațiile pompoase ale istoricilor de artă oficiali.

După expunerea introductivă, cartea este structurată practic în jurul comentariilor despre șapte tablouri reprezentative. Kimball prezintă interepretările și subliniază cu o satisfacție nedisimulată enormitățile și aberațiile, dar având permanent grijă de a pune în contextul potrivit atât artistul, cât și opera. În felul acesta, cititorul nu rămâne doar cu senzația unui marasm cultural, ci primește un impuls consistent de a redescoperi arta fără ochelari ideologi.

Argumentul principal al cărții ar putea fi structurat foarte bine în jurul adagiului Episcopului Butler, citat de două ori, de altfel, în “Violul maeștrilor”, potrivit căruia “totul este ceea ce este, și nimic altceva”. La prima vedere, această vorbă de duh exprimă o banalitate, o tautologie, dar, așa cum ne recomandă Kimball, trebuie să ne reamintim, pe urmele lui Orwell și, aș adăuga eu, ale “omului din subterană” dostoievskian, că visul oricărui totalitarist este să transforme “doi plus doi fac patru” în “doi plus doi fac cinci”, adică abolirea oricărei ordini naturale. “Când în romanul “1984” torționarul O’Brien îl determină pe Winston să spună că doi plus doi fac cinci, el a obținut o mare, chiar dacă dăunătoare, victorie spirituală, deoarece i-a violat lui Winston simțul realității. Când este vorba de artă și viața intelectuală, exemplele nu sunt la fel de fioroase, dar sunt în felul lor la fel de semnificative”, explica autorul, într-un interviu.

Din punctul acesta de vedere, abundența de ilustrări furnizate de Kimball poate fi înțeleasă mult mai bine. Și asta deoarece nu avem de-a face doar cu o colecție bizară de impresii ale unori indivizi cu o imaginație necontrolată, excentrici deciși să șocheze pentru a nu știu câta oară burghezia, ci o încercare sistematică de a ne pune la îndoială percepția primară. Privești, de pildă, tabloul lui Courbet din 1856, “La curee”, și ai în față un vânător care își trage sufletul cu prada la picioare și cu doi câini adulmecând cadavrul. Nu îți pui încă probleme foarte complexe, dar ai senzația că înțelegi compoziția în datele ei primordiale. “Totul este ceea ce este”, nu?. Asta până când iei contact cu scrierile lui Michael Fried, profesor la Universitatea John Hopkins, care ține să le demonstreze cititorilor și studenților că, de fapt, tabloul ridică, de fapt, problema freudiană a castrării și a condiției pictorului. Vânătorul obosit, cu goarna în mână, este o trimitere evidentă la pensula cu care aristul creează (!!!) și la notorietatea pe care încearcă să o obțină (vezi trâmbița!!!). Este doar un exemplu de comentariu care sfidează în mod programatic realitatea și interpune între privitor și tablou un zid de concepte și teorii găunoase, expuse într-un limbaj cu pretenții mistagogice.

Kimball nu face foarte multe eforturi în a-și lăsa preopinenții să se acopere de ridicol, deși situația nu e decât parțial amuzantă. Cum autorii citați provin din cele mai prestigioase universități ale lumii, întrebarea firească este cum s-a ajuns aici? Cum s-a ajuns ca istoria artei să fie, cu predilecție, un domeniu al politicii, al studiilor de gen, al biografiilor personale, și aproape deloc al artei?

O posibilă cheie de răspuns și de înțelegere a dezastrului academic din facultățile de arte merge pe urmele succesului repurtat de Walter Benjamin și al său eseu “Opera de artă în era reproducerii mecanice”, care a oferit, practic, un cec în alb tutoror tentativelor ulterioare de a politiza arta. În epoca modernă, statutul unic al operei de artă, argumenta Benjamin, este anulat și, în consecință, funcția creației artistice trebuie să se bazeze de acum încolo pe politică.

O explicație complementară constă în universalizarea revoluției deconstructiviste înfăptuite de Derrida și Foucalt. Chiar dacă cele două foste vedete intelectuale ale Parisului au devenit oarecum “passe”, Kimball ne dă asigurări că moda nu a trecut nicidecum, ci doar s-a osificat. Figurile respectabile din academiile americane se raportează astăzi la deconstructivism cu aceeași fervoare și abengație, iar teoriile lui Derrida, de pildă, reprezintă, în foarte mule cazuri, o presupoziție a discursului. În acest sens, Kimball îl amintește pe Keith Moxey, profesor de Istoria Artei la Universitatea Columbia, pentru care “Derrida a arătat că limbajul este incapabil să comunice tipul de înțelegere pe care îl asociem de regulă cu narațiunile istorice”. Cu alte cuvinte, raționamentul decurge în felul următor: din moment ce nu există criterii epistemologice tari, totul fiind relativ, și nicio o instanță rațională care să ne constrângă să preferăm unele interepretări în defavoarea altora, singurul standard care ne poate oferi un criteriu de evaluare este ideologia politică.

Nu mai trebuie, cred, să amintesc că absența unor categorii metafizice rămâne încă o chestiune (imposibil) de demonstrat, pace Derrida, că de păcatul argumentelor autoruinătoare este imposibil să scape un relativist coerent, iar că preferința pentru atitudini politice drept criteriu de evaluare a unei opere de artă este la fel de arbitrară ca o interpretare în funcție de zodiac, culoarea ochilor artistului sau preferințele vestimentare.

O înțelegere mai profundă a dezastrului, alta decât triumful totuși recent al relativismului, ne oferă Kimball în eseul său despre “trivializarea scandalosului”, mai precis în discuția despre teoria artei de dragul artei. Pe urmele lui Hans Sedlmayr, eseistul american subliniază nevoia unui canon moral-religios, aflat în afara esteticii, pentru a judeca operele de artă, în lipsa căruia pericolul dezumanizării și dezintegrării artistice este inevitabil.

Din perspectivă istorică, nu poate fi negată această idee, iar un simplu inventar al creațiilor și teoriilor contemporane ilustrează din plin justețea observației. Încercarea de a autonomiza arta nu fost decât un efort de a o epura de orice parfum religios sau moral, din dorința de a suprapune o agendă proprie. Însă odată eliberată, arta și-a pierdut funcția, după cum au remarcat Benjamin&co, așa că sensul ei a fost rapid furnizat de politică. De altfel, procesul nu a fost specific doar istoriei artei. Este, în esență, caracteristica definitorie a întregii modernități. La început se argumentează pentru eliberarea de orice fel de balast tradițional, pentru ca în secunda următoare să apară inflexiunile politice.

În acest context, merită menționat că, în teorie, criteriul politic este o noțiune încă generoasă, deoarece poate cuprinde o varietate de opțiuni și preferințe cu rădăcini metafizice ample. Dar, în fapt, de fiecare dată când este avansat acest standard, suntem puși în fața aceleiași plictisitoare și nefaste înșiruiri de teme care reprezintă gloria și mizeria stângii contemporane: sexualitate, probleme rasiale, postcolonialism, etc. Arta nu servește niciodată promovării unei idei politice tradiționale, ci vine întotdeauna în sprijinul egalitarismului comunist.

Obsesia sexualității, de pildă, nu apare în scrierile comentatorilor de artă doar ca o prelungire (ne)naturală a unor traiectorii individuale pestrițe. Este mai mult decât atât și vine ca o confirmare a triumfului deplin al contraculturii, instaurată solid în redutele universităților cu ștaif. În deja amintitul tablou al lui Courbet același profesor Fried remarcă expunerea vânătorului la organele genitale ale cerbului. În portetul colectiv “Fetele lui Edward Darley Boit”, semnat de John Sargent, David Lubin, profesor la Wake Forest University, ne “demonstrează” că avem în față o temă explicit sexuală, din moment ce una dintre fetițe se joacă cu o păpușă pe jos, iar poziția ei implică o ocultare a unei sexualității evidente; în tabloul lui Rubens, “Silenus beat”, Svetlana Alpers, profesoară la California University, nu are nicio îndoială că subiectului tabloului prezintă o relație homosexuală.

“In contemporary literary and art history, by contrast, the sex card is generally deployed primarily as a weapon. It is used first and foremost to challenge or transgress the traditional fabric of manners and morals that stands behind whatever literary or artistic work is under discussion. The enemy is only incidentally the particular work in which hidden, generally outre, sexual themes are discovered. The real enemy is the received social and moral sensibility out of which the work emerged and in which it has its original meaning. (…) In this sense, much of what travels under the banner of sexual liberation is really part of a campaign for de-civilization”, remarcă Kimball în “Violul maeștrilor”.

Sexul e ubicuu pentru că are o importanță capitală în tentativa de a submina efortul artistic și de a răspândi revoluția, dar hermenuții oficiali nu se rezumă doar la atât. Gaugain și ale sale picturi din Tahiti depun mărturie despre colonialismul capitalist și reificarea corpurilor, iar tabloul lui Winslow Homer, “The Gulf Stream”, simbolizează asuprirea rasială din America secolului XIX. În fine, cele trei dreptunghiuri suprapuse ale lui Marc Rothko te trimit cu gândul la Pieta a lui Bellini, ceea ce spulberă categoric, chiar și pentru cei mai naivi, orice legătură între reprezentare și comentariu.

După cum demonstrează “Violul maeștrilor”, totul poate fi spus despre o operă de artă, mai puțin ceea ce este important, câtă vreme provine din vocea ortodoxiei universitare.

În fața acestei ofensive ireale, răspunsul fundamental al lui Kimball îl reprezintă o ironie care dizolvă morga unor pseudoargumente livrate în jargon ermetic. Tehnica nu e doar eficientă la nivelul disputei, ci contribuie din plin la plăcerea lecturii și face din “Violul maeștrilor” o carte amuzantă, fără a fi deloc facilă. De exemplu, Kimball oferă un citat teribil de lung, prolix și incoerent, dintr-o lucrare a profesoarei Anna Chave despre Rothko, pe care îl întrerupe brusc cu următoarea remarcă: “I’m sorry: I know I promised to be careful of my readers’ stomach”.

Nu e poate cea mai academică sau corect politică reacție, însă funcționează. Pentru că beția de cuvinte și delirul se combat mai eficient cu o sănătoasă doză de bun simț, decât cu argumente construite riguros. În fond, în fața verbiajului necontrolat al lui Derrida și al discipolilor săi, ce rost ar avea silogismele?

Totuși, Kimball nu se rezumă doar la atât. Are grijă să sublinieze inadvertențe factuale, erori logice, non-sensuri flagrante și multe, foarte multe elucubrații docte, cum este și acest comentariu pe marginea picturii lui Gaugain, “Manao tupapau”: “What remains is the avant-garde fetishization of its own processes and procedures; not a sign of cultural specificity but mereley the mark of difference from “the priviliged male of the white race,” to use Gayatri Spivak’s comprehensive term”.

Potrivit eseistului american, exemplele de interpretări ridiculizate în “Violul maeștrilor” nu sunt doar o mână de excepții într-o mare de normalitate și exegeze consistente. Dimpotrivă. Ele constituie tocmai “mainstream”-ul, ortodoxia, în timp ce vocile sănătoase reprezintă o minoritate sub asediu. De altfel, este suficient să remarci universitățile (Yale, New York, University of Californa) din care provin istoricii de artă menționați de Kimball pentru a realiza dimensiunea dezastrului educațional și prăbușirea de-a dreptul spectaculoasă a instituțiilor care ar trebui să aibă, în mod firesc, drept obiectiv “cultivarea intelectului, a gustului delicat, a unei minți candide, juste, liniștite” (cardinalul Newman). Ce fel de studenți pot ieși din mâinile unor profesori care învață că litera “i” cu un circumflex înseamnă, de fapt, “o femeie feritilizată”, care se traduce, în cele din urmă, într-o “femeie circumscrisă”, nu prea mai are sens să întrebi.

După cum Kimball arată în alt loc, în urma acestei reorientări academice nu pierde doar arta, deși ea e prima sacrificată, ci este amenințată o civilizație și o întreagă moștenire culturală. Și asta deoarece efortul mandarinilor universitari are în mod declarat scopul politic de a remodela oamenii și societatea pe un calapod totalitarist.

“Violul maeștrilor” mai are un merit relevant, în special pentru cititorul român, crescut în admirația necondiționată pentru modelele occidentale. Kimball demonstrează destul de clar că “regele este gol”, iar din monumentele educaționale ale Vestului nu a rămas decât fațada. O fațadă sub care se ascund barbarii din interior, cei care lucrează temeinic la distrugerea ultimelor rămășițe de cultură și umanitate. Harvard, Yale sau Berkeley s-au transformat, sub acțiunea dizolvantă a postmodernismului, în etichete cu strălucire calpă, dindărătul căreia se lansează asalturi din ce în ce mai violente asupra bunului simț și a tradiției apusene.

De aici cititorul român nu ar trebui să capete subite complexe de superioritate și să privească mândru spre Apus, pentru că nu are foarte multe motive. În ultimii ani, facultățile locale și personalul aferent s-au sincronizat perfect cu programa deculturalizării, prin stagii, doctorate și masterate în laboratoarele de marxism occidentale, ceea ce a adus revoluția în catedrele școlare de la noi. Este suficient, de altfel, să privești tinerii artiști care pledează pentru diverse variante de comunism în performance-uri și acte artistice ratate, sau criticii care glosează doct pe marginea lor, pentru a înțelege amploarea catastrofei.

Totuși, un lector autohton poate desprinde din lecția lui Kimball curajul de a se debarasa de stinghereală provincială, de a interpreta arta și realitatea fără proptelele oferite generos de ideologiile oficiale și de a fi cât mai suspicios în fața prețioșilor ridicoli.

Cartea va apărea în luna iunie la Editura Anacronic și poate fi comandata online de pe siteul editurii.

Autor: Ninel Ganea

Sursa: Karamazov.ro

Share Button

A nu avea un pământ în care să simţi că ai rădăcinile reprezintă o degenerare

Share Button

Un gard îmi delimitează casa de restul lumii, e o delimitare voită pe care-o fac între teritoriul meu şi restul lumii, între lumea mea şi lumea celorlalţi. Indiferent că e un gard de beton de cinci metri înălţime sau un simplu gard viu, rolul său este acelaşi: de a delimita. Odată intrat în curtea mea ştii că trebuie să te supui regulilor mele, că trebuie să respecţi fiecare fir de iarbă de-acolo. De altfel, de fiecare dată când intri într-o curte străină simţi un sentiment ciudat, o sfială, un impuls care-ţi spune că te afli pe un teritoriu diferit, cu alte reguli pe care trebuie să ai grijă să le respecţi. E un sentiment normal.



Lărgind obiectivul, e simplu să constatăm că ceea ce reprezintă curtea pentru omul obişnuit este graniţa ţării pentru popor. O graniţă nu este ceva arbitrar! Este o delimitare naturală. Aşa cum gardul casei mele face diferenţa dintre ordinea din interior şi haosul exterior, la fel graniţa unei ţări face delimitarea dintre două culturi diferite. Indiferent dacă graniţa este trasată sau nu, dacă este păzită sau nu, ea există. Chiar şi atunci când se doreşte a fi ştearsă.

Un exemplu relevant este cel al graniţelor artificial „şterse” din UE. Ca exemplu am putea găsi graniţa dintre Germania şi Franţa sau, şi mai relevant, cea dintre Austria şi Germania. Chiar dacă le depăşeşti fără nicio greutate, chiar dacă treci în viteză pe-autostradă, graniţele tot există. Şi, culmea, cu cât sunt mai ascunse, cu atât ne stârnesc dorinţa de a le repera mai exact.

Nu ştiu dacă aţi avut experienţa asta, dar eu sunt conştient de fiecare dată când trec din Austria în Germania, din Germania în Franţa, Elveţia, Olanda, s.a.m.d. Chiar şi-atunci când trec din Italia în San Marino simt că se schimbă ceva, că am de-a face cu un alt peisaj, cu o altă lume, cu alte reguli.

Acesta este modul normal de a trăi, de a percepe lumea. Diversitatea înseamnă capacitatea de a percepe graniţele, diferenţele culturale, de a admira şi de a te mira. Însă, mai mult decât atât, diversitatea însemnă inclusiv capacitatea de a te întoarce acasă, adică acolo unde ceilalţi trăiesc după aceleaşi reguli în care te-ai născut, care-ţi sunt naturale, care simţi că te apără şi pe care eşti în măsură să le aperi indiferent de consecinţă. Diversitatea înseamnă că ai o acasă, un refugiu, un teritoriu clar delimitat în interiorul căruia să te simţi apărat. Aşa e natural, aşa e de când lumea.

Ceea ce introduce în mod pervers ideologia neoliberală este ideea seacă şi păguboasă că diversitatea înseamnă libertatea oricui de a-ţi împroşca teritoriul, zona intimă, cu regulile lui. Dacă obiceiul unuia e să umble în fundul gol în văzul altora ca el, eu trebuie să accept ca el să poată face acest lucru inclusiv în curtea mea. E un model deformat, păgubos şi distructiv.

Când vorbesc despre libera circulaţie, globaliştii susţin că aceasta înseamnă nu doar un acces mai facil între teritorii, ci şi stabilirea unui set de legi care trebuie să fie acceptate obligatoriu de toţi pentru a permite unei minorităţi călătoare să se simtă identic oriunde în lume. Dacă minoritarul respectiv obişnuieşte să nu se spele puţind ca un hoit, să-şi facă nevoile în public şi să urle ca un descreierat, eu ar trebui să mă simt fericit că a ales curtea mea ca bastion al tranziţiei sale perpetue. Pe scurt, cam aşa s-ar traduce întreaga ideologie neoliberal-globalistă articulată de toţi analfabeţii şi corifeii „nou-societăţii”.

Ceea ce trebuie să înţeleagă omul obişnuit este că graniţele şi limitele fac parte din normalitate. A contesta dreptul individului de a trasa o graniţă între el şi restul celorlalţi, a contesta dreptul unei comunităţi de a împărtăşi un set comun de reguli, la fel cum a contesta unui popor dreptul la a-şi trasa graniţele şi propriile reguli, ţine de instituirea unei terori a anormalităţii. A nu avea un pământ în care să simţi că ai rădăcinile reprezintă o degenerare. De-aceea cei care susţin teoriile abracadabrante ale globalismului sunt degeneraţi şi de-aceea globalismul ajunge, în final, la impunerea brutală a anormalităţii, a presiunii minorităţilor de orice fel asupra unei majorităţi din ce în ce mai timorate. Scopul neoliberal-globalistului este transformarea tuturor într-o copie a sa: un degenerat plutind într-o mare de idealuri false şi sperând că, la un moment-dat, după ce va fi schimbat faţa pământului, îşi va găsi liniştea. Însă, fără rădăcini, fără graniţe şi fără să ştii de unde vii n-ai nici suport, nici orientare şi nici direcţie. Fără acestea, în realitate, n-ai nimic. Iar când descoperi adevărul, dacă-l descoperi, e deja prea târziu!

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Dan Diaconu

Share Button

Jurnalistul Sorin Roșca Stănescu: ”S-au încălcat flagrant legile țării, în vederea spălării sau a șantajării unor procurori și judecători!”

Share Button

Publicarea raportului Comisiei Predoiu referitor la arhiva secreta SIPA arunca in aer tandemul Basescu-Macovei. Si il poate plasa pe judecatorul Cristi Danilet intr-un scenariu penal. Din acest raport, care, iata, a fost dat publicitatii, si nu prin grija ministrului Tudorel Toader, rezulta ca s-au incalcat flagrant legile tarii, iar scopul nu putea fi altul decat procurarea unor informatii fie in vederea spalarii, fie in vederea santajarii unor procurori si judecatori. Ce s-a intamplat de fapt?



In primul rand, trebuie sa intelegem ca acest cuplu, Traian Basescu-Monica Macovei, care se afla la originea “modernizarii statului” si a transformarii acestuia, asa cum a precizat fostul presedinte al Romaniei, intr-un stat mafiot, a facut un salt mortal in intervalul 2004-2006.

In 2004, Traian Basescu era primar general al Capitalei si presedinte al Partidului Democrat. Dupa ce ii facuse vant, deloc elegant, de la conducerea acestuia lui Petre Roman. Avocatul Aurelian Pavelescu era, in acel moment, un colaborator apropiat al lui Traian Basescu si, in aceasta calitate, el a sesizat ca serviciul secret al Ministerului Justitiei functioneaza ilegal. A intocmit un document pe care, in calitate de lider PD, l-a semnat Traian Basescu si care a fost inaintat ministrului Justitiei, solicitandu-i-se desfiintarea SIPA, intrucat nu functiona, ca serviciu secret, in baza unei legi organice. A sosit un raspuns negativ. Traian Basescu se pregatea intens pentru ca, sprijnt de PNL in cadrul aliantei DA, sa puna mana pe puterea suprema in Romania. In scurt timp, a ajuns presedinte, invingandu-l pe Adrian Nastase. Aurelian Pavelescu a reluat demersul in vederea desfiintarii SIPA. Urma ca Partidul Democrat sa se adreseze justitiei pe calea unui contencios adiminstrativ. Dar, conform propriei sale relatari, in mod inexplicabil, atat Traian Basescu, cat si Monica Macovei, ajunsa ministru al Justitiei, au refuzat sa mai faca vreun demers. Oare de ce?

Raspunsul la aceasta intrebare este cheia aflarii adevarului in ceea ce priveste modul in care a fost deschisa si utilizata, sub forma de cutia Pandorei, arhiva SIPA. Trebuie precizat, inainte de a intra in alte detalii, ca singurul beneficiar legal al informatiilor furnizate de acest serviciu secret, infiintat ilegal si nesupus vreunui control public, era ministrul Justitiei. In acea perioada, Monica Macovei. Iar grosul informatiilor SIPA viza fapte reale sau presupuse de coruptie ale procurorilor si judecatorilor, precum si detalii dezgustatoare din viata lor privata. Monica Macovei, ajunsa ministru al Justitiei, nu avea nicio dificultate, la fel cum nu avea nici Traian Basescu din postura sa de presedinte al Romaniei, de a desfiinta serviciul secret si de a da la topit intreaga arhiva, care era rezultatul unei operatiuni ilegale desfasurata in timp. De ce nu au facut acest lucru?

Raspunsul la aceasta intrebare, tinand de esenta “modernizarii statului roman” prin transformarea sa intr-un “stat mafiot”, este dat cat se poate de precis si de succint de catre raportul Comisiei Predoiu. Catalin Predoiu, urmatorul demnitar instalat de Tariceanu la portofoliul Ministerului Justitiei, a dispus crearea unei comisii pentru inventarierea arhivei SIPA, la capatul careia i-a fost prezentat un raport. Iar raportul, un document cat se poate de oficial, cuprinde mai multe informatii de natura exploziva in ceea ce o priveste pe Monica Macovei si modul in care a functionat in tandem cu Traian Basescu pe perioada ministeriatului ei. In esenta, Comisia a constatat ca, sub ministeriatul lui Macovei, au fost dipuse operatiuni de rescriere a hard-disk-ului pe care fusese, la un momnet dat, stocata in format electronic, in tot sau in parte, arhiva secreta. Ce semnificatie are aceasta informatie?

Daca un hard-disk este sters, asa cum s-a intamplat anterior si cum pretinde ca a constatat judecatorul Cristi Danilet, care facuse parte din comisia numita de Macovei, nu se intampla nimic extrem de grav, desi fapta in sine a fost ilegala. Pentru ca exista mijloace tehnice pentru ca informatiile dintr-un hard-disk sters sa poata fi recuperate. In totalitate. Aceasta operatiune, insa, nu mai poate fi facuta in ipoteza in care hard-disk-ul a fost rescris. Rescrierea hard-disk-ului sub mandatul Monicai Macovei a fost a doua operatiune ilegala dupa cea a stergerii acestuia, dar, de aceasta data, fatala din punctul de vedere al posibilitatii de a recupera arhiva electronica pe de o parte si  mai ales de a putea sti, in viitor, cine, cand si ce a  copiat din respectiva arhiva. Este, in mod evident, o fapta penala.

Comisia Predoiu a mai constatat existenta unui xerox multifunctional, operat prin chei de acces si folosit pentru copierea documentelor din arhiva aflate in forma lor materiala. Nu exista, in schimb, pentru ca pur si simplu a disparut, evidenta celor care au facut copii xerox si nici nu mai exista posibilitatea accesarii acestor informatii. Din nou, o fapta penala in cazul unei arhive secretizate.

Membrii comisiei Macovei, asa cum constata Comisia Predoiu, au ridicat documente din arhiva operativa aflata in cadrul serviciului de informatii si le-au predat Monicai Macovei. Scurt pe doi. Nu rezulta cate asemenea documente au fost ridicate si predate. In schimb, stim cine au fost membrii comisiei. Doua persoane: judecatorul Cristi Danilet si procurorul Paul Dumitriu. Deci, fie amandoi, fie unul din cei doi, daca documentul este real, au savarsita a treia fapta penala dintre cele descrise in raportul Comisiei Predoiu.

Iata un exceptional punct de plecare pentru ancheta pe care anunta procurorii ca au declansat-o in legatura cu serviciul secret al Ministerului Justitiei infiintat ilegal, alcatuit, in general, din fosti securisti si acuzat ca s-a ocupat cu supravegherea si santajarea procurorilor si judecatorilor. Ar fi, de fapt, o ancheta in care, in epicentru, s-ar gasi tandemul Traian Basescu-Monica Macovei.

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: Sorin Rosca Stanescu Blog

Share Button

Radu Iliescu: ”Asemenea războiului industrial, terorismul este o operaţiune în spiritul abatoarelor hipermecanizate”

Share Button

Războiul industrial şi terorismul de unică folosinţă sunt speciile aceluiaşi gen. În spatele lor se află aceeaşi forţă, tehnologia, şi acelaşi suflu, eficienţa. Fără progres tehnic nu am avea războaie la scara celor actuale, fără democratizarea tehnologiei nu am avea terorism. Nici terorismul la scară mare, nici ruda lui mai mică nu sunt opera unor nebuni, nu în sens clinic. Ele par mai degrabă întreprinderi managerizate, cu target, buget şi balanţă contabilă. Terorismul postmodern este ca o campanie de vânzări: se adresează unui anumit segment de populaţie şi urmăreşte crearea unor “nevoi” şi satisfacerea lor explozivă.



Cea mai mare păcăleală despre actele de terorism comise pe teritoriul european este pretenţia că ar fi absurde. Adică fără cauză. Dacă ar fi aşa, atunci am avea detonări în pădure, în biblioteci publice şi în mine dezafectate. Dovada cea mai sigură a caracterului lor raţional este faptul că, asemenea războiului industrial, terorismul este o operaţiune în spiritul abatoarelor hipermecanizate. Teroristul de unică folosinţă trebuie să rezolve, înainte de a apăsa pe comutator, trăgaci sau buton, problema eficienţei spectaculoase a gestului său. De aceea se detonează pe un stadion, sau într-un metrou, ori la o manifestaţie. Iar această alegere mărturiseşte un plan şi dorinţa de a investi cu maximă eficienţă tehnologia morţii.

Pentru noi, războiul este o întreprindere economică la fel de legitimă ca oricare alta. Războiul este bun pentru PIB, la fel cum poluarea este bună pentru PIB şi bolile sunt bune pentru PIB. Iar PIB-ul este tot ce ne interesează pe noi, ca adoratori ai economiei. De aceea războiul nu ne sperie, cu condiţia să fie în televizor, lucru care ne-a reuşit de minune din a doua jumătate a secolului XX încoace, semn că suntem civilizaţi. Războiul nostru preferat este sub forma efectelor speciale din buletinele de ştiri: “Şi acum, imagini din luptele teribile date pentru eliberarea oraşului Fallujah, ultimul bastion al extremismului…”. Actele de terorism, pe de altă parte, nu le suportăm decât dacă le asimilăm accidentului. Teroristul este şoferul cu care ne lovim pe contrasens, numai aşa putem să pretindem până la capăt nevinovăţia victimelor, adică absenţa oricărei conexiuni între viaţa şi devastatorul lor sfârşit.

Atentatul terorist sfâşie trama universului, este act gratuit, fără cauză şi fără conexiune, deci absurd. La baza acestei credinţe se află contrazicerea vechiului adagiu metafizic: “împreună ne ţinem”, adică totul are legătură cu totul, universul este un continuum care uneşte bătaia de aripi a unui fluture cu un uragan desfăşurat o sută de ani mai târziu. Absurdul, dimpotrivă, are la bază supoziţia unor “pungi cu vid”, a unor spaţii ale nimicului care permit apariţia inexplicabilă a unor evenimente suspendate în afara lumii curente. Din punct de vedere tradiţional, singurul lucru absurd (adica exemplificare a imposibilitatii pure) este ideea că absurdul ar putea exista, că şi-ar putea face loc într-un univers coerent, chiar dacă uneori incomprehensibil. Pentru cineva care experimentează însă disconectivitatea de-a lungul vieţii (camera mea, maşina mea, cariera mea…), absurdul este singura formă de consolare pentru că-i permite evadarea de sub opresiunea Cauzei Primordiale.

Autor: Radu Iliescu

Sursa: Radu Iliescu

Share Button

Iubiţi-vă vitejii! Hristos s-a Înălţat!

Share Button

Toate popoarele de pe Pământ au galeria vitejilor lor. Galerie pe care o cinstesc de câte ori pot, de câte ori vor.



Şi noi avem galeria noastră, a vitejilor noştri. La noi, însă, nu prea, dintr-o exagerată grijă ca nu cumva să fim arătaţi cu degetul de scârnăviile duşmane, adeptele corectitudinii politice promovată de noul multiculturalism progresist de tip neobolşevic- SOROSIST.

Ba să ne arate, căci vitejii noştri nu sunt mai prejos decât ai lor!

Noi încă ne cinstim eroii cu jumătate de gură, mai mult cu batista pe ţambal, ca nu cumva să se audă prea departe. Aşa cum cântăm şi „Hristos a Înviat!” în noaptea magică a Paştilor. Sotto voce, de parcă ne-ar fi ruşine să recunoaştem că suntem ortodocşi de când ne ştim!

Prost facem!

NeoBolşevicii de tip SOROSIST ne-au dresat în obiceiuri rele care ne dăunează greu şi ne lipsesc dinadins de mândria de a fi cine suntem: români de când veacul, români dintotdeauna, din neam mândru şi de stâncă.

Dovada că bătrânii noştri viteji s-au jertfit suntem chiar noi, suntem aici, trăim şi respirăm pe locul ales de străbuni să ne fie Ţară şi Patrie.

Dovada că viteji sunt şi azi va fi faptul că România va dăinui şi mâine. Şi poimânie.

Trebuie să ne iubim vitejii şi să-i cinstim cu orice prilej ivit. De Ziua Independenţei, de Ziua Armatei, de Ziua Naţională, de Ziua Regelui, de Ziua Europei, de Ziua Steagului, şi, mai ales azi de Ziua Eroilor când spunem într-un glas  „Hristos s-a Înălţat!”, căci seva ni se trage din oasele şi sângele care încheagă pămâtul pe care călcăm zi de zi.

Iubindu-ne vitejii vom şti că nu suntem şi nu am fost singuri niciodată!

Iubindu-ne vitejii vom şti cum să fim şi noi viteji la nevoie!

Iubindu-ne vitejii vom face să renască nevăzutele legături care fac ca toţi românii să fie fraţi de sânge, oriunde s-ar afla.

Iubindu-ne vitejii vom şti din nou cine suntem şi ce vrem, în umbra Crucii, la această răspântie a destinelor planetare!

Autor: Ninel Peia

Sursa: Ninel Peia 

Share Button