C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Adevaruri ?!

Psihosociologul Septimiu Chelcea: „Decalogul lui Chomsky” în actualitate

 Lingvistul și filozoful american, unul dintre fondatorii științelor cognitive, Avram Noam Chomsky (n. 1924) este cunoscut pe plan internațional și ca un percutant critic social și activist politic. Este professor emeritus al Institutului de Tehnologie din Massachusetts (MIT). A publicat peste 100 de cărți, în limba română fiind traduse următoarele: Teorii ale limbajului. Teorii ale invățării (în colaborare cu Jean Piaget) (1988) ; Hegemonie sau supraviețuire. America în căutarea dominației globale (2003) ; Ambiții imperiale (2005) ; Intervenții (2007) ; Noi creăm viitorul (2012) ; Despre natura umană (în colaborare cu Michel Foucault) (2012) ; Requiem pentru americani (2018) ; Cine conduce lumea? (2018).



„Decalogul lui Chomsky”, o prezentare didactică a celor zece strategii de manipulare, este extras din Manufacturing Consent: The Political Economy of the Mass Media  de Edward S. Herman și Noam Chomsky (1988). Voi prezenta aceste strategii folosindu-mă de studiul „10 strategies of manipulation” de Marina Kovačević (2019). Menționez că „Decalogul lui Chomsky” a devenit viral, fiind tradus în limba română și interpretat destul de aproximativ. Am ilustrat cele zece strategii aducând în discuție practica manipulării din România de după prăbușirea comunismului.

1) Distragerea permanentă a atenției de la problemele sociale reale, importante, prin orientarea spre distracție și informații nesemnificative. Strategia distragerii este esențială pentru a împiedica interesul publicului pentru cunoștințele fundamentale din domeniile economiei, psihologiei, neurobiologiei, ciberneticii. Cu alte cuvinte, țineți publicul ocupat, ocupat să nu aibe timp să gândească. Prăbușirea comunismului în România a fost însoțită de cântec și veselie. Minunatul cântec brazilian „Lambada” răsuna la radio și la TV, în autobuze, pe stradă (cel puțin în București). Mass-media tradițională de azi a renunțat la temele de știință popularizată, la emisiunile educative, furnizând din abundență informații despre accidente rutiere, despre explozii care urmau să se întâmple dacă nu s-ar fi intervenit la timp, despre amantele oamenilor politici etc.

2) Crearea de probleme, apoi oferirea soluțiilor: folosirea modelului „problemă – reacții – soluții”. Crearea de probleme economice, sociale constituie primul pas în acceptarea hotărârilor guvernamentale. De exemplu, lăsați să se extindă și să se intensifice violența urbană pentru ca apoi să interveniți cu măsuri guvernamentale salvatoare, cu legi și politici care să asigure siguranța oamenilor, în detrimentul libertății, sau creați crize economice pentru ca populația să accepte necesitatea reducerii drepturilor sociale și desființarea unor servicii publice. Montarea de camere video de supraveghere în spațiile publice, în școli etc. nu înseamnă și restrîngerea dreptului la intimidate?

3) Aplicarea treptată an după an, cu picătura, a măsurilor dure inacceptabile. Spre exemplu, aplicarea măsurilor neoliberale în anii 1990: statul minimal, privatizările, șomajul masiv, reducerile salariale, neasigurarea veniturilor pentru un trai decent și alte măsuri nepopulare, care ar fi revoltat populația dacă ar fi fost aplicate concomitent. În anii 1990 s-a discutat în mass-media din România cum „să tăiem coada câinelui”: dintr-o singură lovitură sau bucată cu bucată. S-a urmat strategia aplicării treptate a unor măsuri nepopulare.

4)  Obținerea acordului de moment a populației pentru aplicarea în viitor a unor măsuri dureroase, dar necesare. Este mai ușor să suporți un sacrificiu în viitor decât unul imediat. În general, oamenii cred că în viitor va fi mai bine și că nu va mai trebui făcute sacrificii. Și apoi se obișnuiesc cu ideea că vor fi sacrificii în viitor și acceptă resemnați previziunile. În prezent, opoziția parlamentară (în principal, Partidul Național Liberal) atrage atenția asupra datoriei externe uriașe contractată de guvernarea Partidului Social Democrat, fapt ce va conduce la înrăutățirea condițiilor de trai în viitor, când va veni scadența. Oamenii gândesc probabil că „ce o fi să fie” este mai bine să se întâmple mai târziu decât acum. Muți români își amintesc că, după prăbușirea comunismului în Europa, unele țări (Polonia, Ungaria) au fost iertate de datoriile externe. Ceaușescu s-a încăpățâna să le plătească…

5) Adresarea către populație ca unui copil de vârstă mică. Este evident acest principiu în propaganda pentru promovarea unor bunuri și servicii: vocabular simplu, intonația copiilor de vârstă mică, emoționalitate. Aud mereu cum invitații la dezbaterile televizate precizează: „Ca să înțeleagă publicul dvs.” – ca și când ar explica teoria relativității a lui Albert Einstein și nu niște banalități oarecare. Printr-o astfel de adresare se încurajează gândirea superficială, creându-se premisele intoxicării informaționale.

6) Apelul mai mult la emoții decât la rațiune. În felul acesta se deschide ușa pentru implantarea subconștientă a unor dorințe, frici și anxietăți, inducându-se anumite tipuri de comportamente. „Guvernarea PSD a aruncat economia țării într-un dezastru… Datele statistice privind creșterea economic arată altceva.

7) Menținerea publicului în ignoranță și mediocritate. Calitatea deplorabilă a educației populației sărace conduce la adâncirea discrepanței între categoriile sociale privilegiate și cele dezavantajate. În România, în ultimii 30 de ani, polarizarea social-economică s-a accentuat continuu.

8) Încurajarea publicului să se complacă în mediocritate. Un public stupid, vulgar, needucat este ușor de manipulat. Vulgaritatea de la canalele TV din România de azi se întâlnește seară de seară: vorbe groase, exprimări obscene, excremente. De la TV vulgaritatea inundă strada.

9) Stimularea vinei de sine. Indivizii sunt încurajați să se învinovățească pentru situația în care se găsesc: De vină este lipsa lor de demnitate, de efort, abilitățile deficiente, ca și inteligența care lasă de dorit. Astfel, în loc să se revolte împotriva sistemului social-politic și economic, oamenii se complac în situația dată. Am auzit de atâtea ori sloganul: „Un popor care votează corupți, impostori, hoți și trădători, nu este victimă, este complice”. Deci, electoratul poartră vina corupției. De unde putem însă să știm care sunt corupții înainte ca justiția să se pronunțe? Și nu o singură dată justiția a dat un verdict târziu, după alegerile electorale, sau a clasat dosarele marelui jaf.

10) Cunoașterea psihologiei oamenilor mai bine decât se cunosc ei înșiși. În ultimii 50 de ani, descoperirile științifice, progresul cunoașterii au făcut să se mărească decalajul dintre nivelul cunoștințelor populației și cel al elitelor. Datorită biologiei, neurobiologiei și psihologiei aplicate, „sistemul” cunoaște și înțelege mai bine omul sub aspect fizic și psihologic. S-a ajuns astfel ca în multe cazuri, „sistemul” că controleze comportamentele oamenilor mai bine decât și-ar putea controla comportamentele ei înșiși.

„Decalogul lui Chomsky”, dedus din Manufacturing Consent (Herman, Chomsky, 1988), își păstrează și în prezent actualitatea: a fost aplicat și foarte probabil va mai fi utilizat nu numai în SUA, ci și în alte țări. Pentru a spori rezistența la încercarea de manipulare, utilizându-se una sau alta dintre cele zece strategii, consider că este necesară cunoașterea lui de către un număr cât mai mare de cetățeni și că ar trebui încorporat în manualele și tratatele de psihologie și sociologie a propagandei și manipulării. De altfel, în același sens se pronunță mulți specialiștii din domeniul științelor umaniste. Spre exemplu, profesorul Andrew Mullen din Departamentul de științe sociale de la Universitatea Northhumbria (Marea Britanie) și dr. Jeffery Klaenn, editor și comentator politic din Marea Britanie, consideră că modelul propagandei Edward S. Herman și Noam Chomsky este fundamental pentru înțelegerea comportamentului mass-media și, în același timp, accesibil chiar pentru nespecialiști. „Acest model este orientat către cercetarea empirică și poate fi aplicat fără dificultate oricărei știri referitoare la probleme sociale interne și internaționale” (Mullen, Klaenn, 2010, p. 225). Cei doi analiști britanici ai propagandei apreciază că modelul Herman – Chomsky este mai actual astăzi, în epoca globalizării, decât în urmă cu mai mult de 30 de ani când a fost elaborat.

Bibliografie

Herman, Edward S., Chomsky, Noam (1988). Manufacturing ConsentThe Political Economy of the Mass Media. New York, Pantheon Books.

Kovačević, Marina (2019). 10 strategies of manipulation. Belgrad, University of Arts.

Mullen, Andrew, Klaenn, Jeffery (2010). „The Herman–Chomsky propaganda model: A critical approach to analysing mass media behavior”, Sociology Compass, 4, 4, pp. 215-229.

________________________________________________________________________________________

NOTA REDACȚIEI: Fragmentul de mai sus face parte din volumul „Opinia publică. Persuasiune și manipulare”, de Septimiu Chelcea, în curs de apariție la Alexandria Publishing House.

Septimiu Chelcea (n. 1940) este professor emeritus (Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti). În 1974 a obținut titlul ştiinţific de doctor în filozofie, specialitatea sociologie. A fost distins cu Premiul „P. S. Aurelian” al Academiei R. S. România (1980). În 2004, a primit Premiul OPERA OMNIA pentru întreaga activitate de cercetare științifică, acordat de Consiliul Național al Cercetăriii Științifice din Învățământul Superior. A publicat numeroase articole, studii şi monografii, dintre care Chestionarul în investigaţia sociologică (1975), Experimentul în psihosociologie (1982), Personalitate şi societate în tranziţie (1994), Cum să redactăm o lucrare de licenţă, o teză de doctorat,un articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane (2000, ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, 2007), Un secol de cercetări psihosociologice. 1897-1997 (2002), Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative (2001, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, 2007), Opinia publică: gândesc masele despre ce şi cum vor elitele? (2002), Enciclopedie de psihosociologie (coord., 2003), Comunicarea nonverbală în spaţiul public (coord., 2004), Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura (în colab., 2005), Psihosociologie: Teorie şi aplicaţii (coord., 2006, ediția a III-a, revăzută și adăugită, 2010), Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public. Pentru o sociologie a emoţiilor (coord., 2008), Opinia publică. Strategii de persuasiune şi manipulare (2006), Psihosociologia publicităţii. Despre reclamele vizuale (2012), Fricile sociale ale românilor (coord., 2015), Psihosociologie aplicată. Publicitatea (2016), Așa a fost? Așa îmi aduc aminte. 1945-2015 (2016, ediția a II-a, revăzută și adăugită, 2017). În 2017 semnează prefața la ediția a II-a a cărții Propagandade Edward L. Bernays, moment la care începe colaborarea cu editura suceveană Alexandria Publishing House, unde a publicat în 2018 volumul de eseuri Elogiu plictiselii. Eseuri psihosociologice și în iunie 2019 volumul De gustibus. Eseuri psihosociologice, iar în curs de apariție la aceeași editură este cartea „Opinia publică. Persuasiune și manipulare”.

 

 

 

 

Ilie Șerbănescu: ”În modul cel mai colonial cu putință, firme străine își folosesc la maximum abuzul de monopol ca să ia tot și să nu dea nimic!”

Tot mai mult unele din principalele statistici privind aspecte sau tendințe din sistemul bancar din România nu mai ajung, cum se spune, „să se pupe” între ele, părând în anumite cazuri a te găsi în fața unor fenomene inexplicabile.



Ceea ce este bizar deoarece statisticile sunt deopotrivă ale BNR, instituție ce are în parohie sistemul bancar din România! De pildă, mult lăudata creștere economică – e drept, calculată de INS, dar deloc contestată cumva de BNR – a fost obținută ani de zile în condițiile unei creșteri derizorii a creditului neguvernamental, deci ale unei slabe finanțări bancare a economiei private.

Cu un stoc de credit de nici 50% din PIB, România este de altfel cea mai subfinanțată bancar dintre țările UE, unde ponderea respectivă urcă în mod uzual spre 200% din PIB! Și mai și, în cadrul creditului neguvernamental, statisticile arată clar că a crescut puternic creditarea către populație, dar nu și cea către firme. Tendința este în consonanță cu binecunoscuta sporire a consumului, dar iarăși nu prea se potrivește cu viguroasa creștere economică. Deși se spune în mod curent că, din păcate, creșterea economică din România s-a sprijinit pe creșterea consumului și nu pe investiții, ceea ce este perfect adevărat, totuși trebuie să fie clar că, statistic, creșterea economică este înregistrată nu de populație, ci de firme, indiferent dacă la baza rezultatelor acestora stau majorări ale cererii de consum a populației  sau sporuri de investiții.

Fără prea multe întortocheli, ar reieși că firmele din România sunt geniale: obțin creștere economică nu numai fără investiții, dar și fără finanțare în general, de pildă pentru capital de lucru, de vreme ce creșterea economică a duduit, dar finanțarea bancară a economiei a tot slăbit cel puțin relativ, ba tocmai aceea a firmelor a fost chiar caraghios de mică, mai răsărită fiind doar aceea directă a consumului populației.

Genialitatea firmelor private din România apare atât de mare de vreme ce acestea se descurcă mereu mai bine fără apelul la sistemul bancar din România, care devine astfel pe zi ce trece mai inutil! Că acesta se dă important este o pură minciună! O dovedește el însuși. Iată statisticile BNR! Sistemul bancar din România, pe bază de monopol legiferat, culege practic aproape toți banii românilor (indivizi sau firme) și trimite mereu mai puțin din ei în economie. Stocul creditelor acordate a ajuns la doar 74% din totalul depozitelor, România cea săracă și fără bani finanțând sistemul bancar și nu cumva invers! Sistem bancar, deținut practic de străini și nu de români.

Când aproape 90% din proprietate în sistemul bancar aparține străinilor nu se poate vorbi de un sistem bancar „românesc”. Iar băncile străine din România, care controlează întregul sistem, „dezintermediază” permanent, adică își dezangajează implicarea, trimițând mereu și mereu mai mulți bani în străinătate la mamele lor! Expunerea lor pe România scade, depozitele străine în subsidiarele bancare din Româna sunt într-o coborâre abruptă, căzând la niveluri istorice derizorii. Totul scade și iar scade, potrivit statisticilor BNR și nu ale altcuiva! Doar profiturile cresc la activități desfășurate cu cei mai săraci clienți din UE. Dramatismul situației este fără echivoc: în modul cel mai colonial cu putință, firme străine își folosesc la maximum abuzul de monopol ca să ia tot și să nu dea nimic!

Economic, însă, ne găsim în fața unei anomalii. Aparent inexplicabilă! Doar aparent. Există o explicație, pe care însă statisticile BNR se străduiesc s-o camufleze, deși până la urmă totul iese la suprafață. Explicația este simplă și sună foarte bizar! Sistemul transnațional din domeniul nebancar, care a pus stăpânire pe România, deținând peste jumătate din economia trecută de statistici în contul României, fuge pur și simplu ca  Dracu‘ de fratele său din domeniul bancar, care a pus stăpânire aproape integral pe ceea ce în mod cu totul incorect se numește sistemul bancar „românesc”. Economia străină din România este cea care realizează de fapt creșterea economică, dar nu cumva cu finanțarea fratelui ei bancar din România. Apelul pentru finanțare al capitalului străin din România la băncile străine din România este zero! Printr-un abuz de monopol abominabil, băncile străine din România practică în România o marjă de dobânzi halucinantă, de 2-3 ori mai ridicată decât la ele acasă.

Diferența dintre dobânzile percepute la credite și cele cu care onorează depozitele este elucubrantă (6-7 puncte procentuale), băncile străine din România cheltuind cu dobânzile nici o șesime din ceea ce câștigă din dobânzi! Nu există așa ceva în lume. Evident, dacă poți să eviți, trebuie doar să fi nebun să ai relații de finanțare cu asemenea bănci. Sistemul transnațional nebancar din România, nefiind nebun, nu face apel la fratele său bancar din România, finanțându-se direct de la aceleași bănci din străinătate, unde acestea practică marje normale de dobânzi. Iată, de fapt, explicația finanțării bancare subderizorii din România! Economia românească (firme și indivizi) pe care n-o finanțează nimeni din străinătate este obligată să apeleze la băncile străine din România. Aceasta este singurul client din economie al băncilor străine din România. Fără opțiuni, fuge și ea de acestea cât poate, ceea ce explică rata incredibilă de finanțare bancară din România (doar 8% din finanțarea totală a economiei românești vine de la bănci)! Economia românească este într-o chingă. Sistemul bancar străin din România își ajută fratele străin nebancar, blocând de fapt economia românească, ce nu dispune de finanțare. Firmele românești sunt chiar „geniale” că supraviețuiesc!

Totul se dă pe față în statisticile privind structura datoriei externe a României. Vreo 40% din aceasta reprezintă datorie publică (a statului), dar 60% este datorie privată. A cui, când nimeni din străinătate nu finanțează firmele cu capital românesc sau individualii români? Păi, nu este vorba de altcineva decât de firmele străine din România care se finanțează nu de la subsidiarele băncilor străine din România, ci direct de la mamele acestora din străinătate. BNR are grijă să nu precizeze! Câtă tristețe!

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: România liberă

Alexandria Petria, un umanist în lumea plină de mărfuri

Prima întrebare pe care și-ar putea-o pune cititorul confruntat cu cartea lui Alexandru Petria: Cum văd eu lumea. Împotriva globalizării și corectitudinii politice, despre dignitism & alte lucruri, probabil este în majoritatea cazurilor: „Așa. Și de ce ar interesa pe cineva cum vede lumea cetățeanul Alexandru Petria?” Pentru că, într-adevăr, într-un secol în care marile personalități sunt fabricate pe sticla televizorului, pe rețele sociale unde au sute de mii și milioane de „followeri” sau pe Youtube, și în care numai de vedete care ne pot vorbi despre orice și oricât de mult nu ducem lipsă, apariția cuiva care scoate o carte în care ne spune „cum vede el lumea” nu poate decât să fie privită cu suspiciune.



Dar poate că tocmai asta e problema principală a timpului nostru. Lumea a ajuns „să fie văzută” și implicit înțeleasă de alții în locul nostru. Unii a căror părere nu e validată de nimic altceva decât de numărul de like-uri sau de minutele petrecute în studiouri. Adică, în esență, de nimic. Vedetele tv ne pot învăța orice: de la chestii dintre cele mai frivole, precum ultima coafură la modă, până la ultimele subtilități geopolitice. Pe Facebook sau pe Instagram „influenceri” de tot felul ne formează gusturile și părerile, și fixează agenda discuțiilor publice, care s-au mutat din agora pe ecrane. Presați de timpul din ce în ce mai insuficient, presați de cine știe ce obligații și „deadline”-uri, suntem victimele perfecte ale unei epoci în care construcția rațională a realității pornește de la imaginile și percepțiile altora. Se pare că mulți dintre noi au uitat și cum să vadă, și cum să înțeleagă, și cum să se pronunțe asupra a ceea văd.

Și astfel înțelegem mai bine de ce e important să-l citim pe Alexandru Petria. Pentru că el refuză în mod explicit lumea care i se arată. El scrie despre lumea pe care o vede el, și ceea ce vede el nu seamănă deloc cu povestea glamour pe care o văd ceilalți prin intermediul ecranelor de tot felul.

În Cum văd eu lumeaPetria ni se arată a fi fix pe dos decât suntem obișnuiți să fie un intelectual public din zilele noastre. Poate părea uimitor, dar nu este pro-NATO și pro-UE. Mai mult: nici măcar nu se declară entuziasmat de aderarea României la „valorile occidentale”. În UE „noi contăm, în principal, la îngrijit bătrânii, ca muncitori în construcții și ca piață de desfacere” (p. 36) iar relațiile dintre occidentali și estici sunt creionate plastic drept „răsteli ca de la sergent la soldat” (p. 20). Se simte dezamăgirea cetățeanului român care s-a trezit, printre altele, cu un referendum perfect valid invalidat la ordinele primite de la liderii UE (2012), care încă mai trebuie să scoată buletinul la granița cu Ungaria (Schengen e un vis) sau care a asistat neputincios la culpabilizarea țării în Parlamentul European ca urmare a unor violențe benigne, în condițiile în care jandarmii din Franța scot ochi, smulg mâini și chiar omoară cu brutalitate fără a fi condamnați de nimeni.

Cartea are șase capitole, toate fiind scrise într-un stil de gândire fragmentară, pe alocuri la limita aforismului. Primul capitol reprezintă o critică a globalizării din perspectivă economică și culturală. Globalizarea este expresia unei forme de totalitarism financiar, diferit de totalitarismele brutale de secol XX – fascismul și comunismul – în care cetățenii sunt narcotizați cu plăceri consumeriste. „Impasul fundamental al societății actuale e că nu se văd cetățenii de simplii consumatori.” (p. 14) Neoliberalismul promovat cu ajutorul corporațiilor multinaționale face să cadă granițele, atât cele politice cât și cele sociale sau mentale. Acest lucru nu e rău în sine, dar unitatea produsă de globalizarea impusă de corporațiile multinaționale, care nu au nevoie decât de același tip de consumator docil, oriunde pe lumea asta, este de fapt uniformizare, masificare. Petria nu ezită să-și exprime disprețul față de cele mai iubite „cauze” ale actualei elite transnaționale: migrațiile fără bariere, problema LGBT (în principal „T”-ul, care e nebunie în stare pură), multiculturalismul. Aparent Petria este un conservator oarecare, aproape reacționar, în linia lui Viktor Orban, Donald Trump sau, ca să ne referim tot la un scriitor de-al nostru, H.R. Patapievici în Omul recent. Ceea ce mass-media denumește cu dispreț drept „un suveranist”, referindu-se la toți cei care nu se închină la icoana euroatlantistă și îndrăznesc să ridice problema suveranității popoarelor în fața tăvălugului globalist. Că e un suveranist, e clar, dar că e reacționar, nici vorbă. Vom explica mai jos, la momentul potrivit.

Al doilea capitol reprezintă un adevărat manifest împotriva corectitudinii politice și a câtorva teme propuse de această ideologie (în principal discursul pro-LGBT, dar și o tematică precum #MeToo). Drepturile din ce în ce mai extinse ale unor minorități reale sau pretinse, autentice sau artificial inventate sunt văzute ca o adevărată golire de sens a democrației, ca o acțiune de paralizare a voinței majorității și de blocare a democrației. „Căsătoriile între persoane de același sex, cât și teoriile gender sunt un declin al democrației, nu un vârf al ei. Sunt acceptarea, din varii motive, a dictatului unor minorități…” (p. 78)

Este adevărat că prin tonul practicat împotriva ideologiei LGBT Petria nu iese în evidență față de părerile unanim acceptate în societatea românească, despre care mulți spun că ar fi una în general „tradițională” (în sens peiorativ, firește) dar diferența esențială dintre el și majoritatea concetățenilor săi este că el nu se sfiește să-și manifeste în public părerile, pe când restul concetățenilor nici măcar la un referendum cu prag de validare de 30% nu au reușit să se mobilizeze. Fără a fi un intolerant (nu le urează homosexualilor să facă pușcărie, pe modelul vechiului articol 200), Petria se pronunță doar împotriva acțiunilor afirmative, pentru el ideologiile asociate propagandei LGBT nefiind altceva decât ideologii de colonizare.

Al treilea capitol e polemic la adresa intelectualilor, dar paginile sunt mai puțin incisive decât cele pe care le găsim prin jurnalele lui Paul Goma sau prin articolele lui Gh. Grigurcu. Nu mi se pare un câștig în ansamblul general al cărții.

Următoarele două capitole îl anunță întrucâtva pe ultimul, în care este schițată o doctrină politică sui-generis pe care autorul o denumește „dignitism” – de la demnitate. Este denunțată și lupta anti-corupție impusă cu forța din străinătate: „Să-i livrezi unei țări ca România, cu stat de drept, membră a UE, doar artificiile discursurilor anticorupție și pro democrație de parcă i-ai arăta Steaua Polară, orbului lumina, e o nemernicie fără seamăn … Sub acest paravan se ascund luptele pentru putere, interesele străine, faultarea adversarilor ca să li se ia locul în aria economică și politică.” (p. 126) Sunt denunțate ONG-urile, care impun sub masca democrației „terorismul minorităților”. În mod clar, autorul nu prea ar fi agreat în cercurile #rezist – presupunând prin absurd că s-ar autopropune pe acolo. Viitorul României nu e deloc prezentat în culori favorabile: „M-a întrebat cineva dacă am speranțe pentru un viitor armonios al României. Nu prea, fără o imensă tragedie care să restarteze societatea. O molimă cumplită, un cataclism, un război.” (p. 185)

Ajungem astfel la ultimul capitol, în care autorul propune un concept interesant, „dignitismul”, ca soluție de ieșire de sub dictatura democrației-fakeîn care ne înfundăm din ce în ce mai tare. Dar ce este „dignitismul”? Acesta este rezumat pe scurt în interviul acordat de autor publicației „Vișegrad Post”: „1. Alocația de demnitate … (ceea ce unii numesc venit universal de bază, VUB n.m.); 2. Votul direct, electronic, care duce la desființarea parlamentelor, oamenii neavând nevoie de intermediari care să le reprezinte interesele; 3. Suveranitatea statelor nu comportă discuții.” (p. 242)

Dar de ce ar fi nevoie de o regândire profundă a structurilor sociale? Deoarece „forma pe care o știm a capitalismului este condamnată” (p. 198), în bună măsură din motivele discutate în capitolele precedente: globalizarea neoliberală e o afacere din care nu câștigă decât multinaționalele, democrația a devenit o caricatură sub loviturile minorităților, însăși scena politică tradițională – cu stânga și dreapta – este moartă, stânga politică fiind astăzi o simplă anexă convenabilă a marilor deținători de capital, prin abandonul de la menirea ei istorică – lupta de clasă – și adoptarea cauzelor dragi așa-zisului „marxism cultural”.

Prin forța lucrurilor, actuala stare de fapt dă naștere unor state cărora nu le pasă de cetățenii lor și în care orice lucru devine desuet dacă se opune marșului triumfător al profitului cu orice preț. Cetățenii contează numai în măsura în care consumă marfa care li se bagă sub nas iar sărăcia este ascunsă, nimeni nu mai are iluzii că se dorește eradicarea ei. Libertatea – pe care românii au câștigat-o cu prețul sângelui în 1989 – este constrânsă tot mai mult de forță sub pretextul siguranței de zi cu zi și al cerințelor financiare. Tabloul este sumbru și se înscrie, fără îndoială, pe o linie de neliniște comună multor europeni: grecii care au votat antisistem în 2015, britanicii care au cerut brexitul, francezii care au fost la un pas să o impună în fruntea statului pe Marine Le Pen, maghiarii care de ani de zile îi acordă puterea totală lui Viktor Orban etc.

Numai că soluția propusă de Alexandru Petria este în acest moment ușor naivă, ceea ce e probabil de așteptat din partea unui poet. Să luăm pe rând cei trei piloni pe care ar urma să se sprijine „dignitismul”: venitul de bază universal (sau „alocația de demnitate”) este un non-sens în cadrul capitalismului financiarizat deoarece teoria economică ne învață că dacă sporești cantitatea de bani fără să oferi bunuri și servicii în contrapartidă, nu faci decât să accelerezi inflația. Iar inflația, ați ghicit, scade, nicidecum nu crește puterea de cumpărare – inclusiv demnitatea vieții – pentru cei mulți. De aceea conceptul de VUB este privit cu reținere chiar și în mediile de stânga și puținele experimente în care a fost aplicat (de pildă în Finlanda) au avut rezultate neconcludente. Ele nu au reușit să producă pe scară largă beneficiile vizate. Inflația este un fenomen inerent în capitalismul financiarizat al zilelor noastre, și emisiunea de bani fără acoperire se poate transforma extrem de rapid într-un dezastru, adică în hiperinflație. Tocmai de aceea în zilele noastre servicii precum advertisingul și marketingul au un rol atât de mare în economie, deoarece numai prin inventarea unor nevoi noi, de cele mai multe ori inutile, se păstrează echilibrul între oferta de bunuri și servicii și cantitatea de bani din piață. Dacă omul anului 2019 ar consuma la fel ca străbunicul său din urmă cu 100 de ani (care, în fond, avea cam aceeași speranță de viață cu a sa) probabil că prețurile produselor de bază ar fi de zece ori mai scumpe, deoarece nimeni nu ar mai da banii pe lucruri inutile și toată lumea și-ar concentra cheltuielile pe produsele de bază, care satisfac o necesitate reală, nu una inventată de marketeri și promovată din toți rărunchii de advertiseri. Dar în acest fel s-ar putea să constatăm că o pâine va ajunge să coste cât un salariu, ceea ce ar da naștere, firește, altor probleme. Este vital, așadar, pentru acest „capitalism condamnat”, ca oamenii să fie permanent ținuți „în febra consumului” de futilități și tinichele. În felul acesta elitele financiare pot arunca tot mai mulți bani în piață, bani care se reîntorc la ele sub forma profitului financiar (din ce în ce mai mare de la an la an) fără ca inflația să ia o turnură dezastruoasă.

Soluția la această dilemă – cum să le acoperi oamenilor niște necesități de bază fără să provoci un dezastru economic – de fapt este știută foarte bine de mulți ani, și se numește – generic – socialism. Înseamnă să înlocuiești VUB, adică alocația directă de mijloace financiare, cu bunuri și servicii gratuite de necesitate universală – casă, învățământ până la un anumit nivel etc. Este soluția pe care în Occident s-au bazat avântul economic din „les trentes glorieuses” – cei treizeci de ani de avânt economic de după al doilea război mondial. Este soluția după care suspină bătrânii noștri când zic că „înainte era mai bine”. Adică pe timpul comunismului. Nu suntem naivi să credem că ei suspină după pușcăriile din anii ’50 sau după cozile la „adidași de pui” din anii ’80. Ei regretă tocmai sistemul comod de acces la câteva bunuri și servicii de bază (inclusiv un job sigur) pe care l-au cunoscut în socialism. Numai că un asemenea sistem implică în mod obligatoriu abandonul doctrinei sfințeniei pieței care se auto-reglementează cu o rigoare de înger, doctrină care are tot atâta substanță ca și credința în Manitu. E nevoie ca statele să aibă un rol activ în economie, ceea ce în actuala construcție europeană e imposibil. Nu degeaba Norvegia nu e membru UE!

„Votul direct, electronic” reprezintă o posibilitate certă a viitorului. Dar el poate sau nu poate să facă inutile parlamentele, respectiv politicienii profesioniști care intermediază între cetățean și decizia politică. După Freud și Bernays eu, unul, sunt sceptic că masele dotate cu puterea deciziei ar rezolva ceva. Dimpotrivă. Ele nu ar fi decât o materie flască pentru manipulările ordinare ale unor maeștri populiști. De altfel în epoca internetului și a rețelelor sociale am ajuns deja la momentul în care oricine își poate da cu părerea despre orice, inclusiv despre chestiunile politice, până la nivelul la care un Umberto Eco remarca în urmă cu câțiva ani că „rețelele sociale dau cuvântul unor imbecili care înainte nu se manifestau decât la cârciumă, fiind inofensivi, dar acum au ajuns să aibă același drept de exprimare ca un laureat de premiu Nobel”. Scandalul Cambridge Analytica a arătat în ce fel mase întregi de votanți imbecilizați (care, conform unui recent serial Netflix, s-ar fi manifestat și în România, probabil cu prilejul alegerilor prezidențiale din 2014) pot fi manipulați de pe o zi pe alta făcându-i să voteze sau să susțină de la nivelul străzii orice prostie li se bagă pe gât de către cei care au interes să-i manipuleze. În Fabricarea consimțământului (1988) Chomsky și Herman au arătat cum în capitalism formarea „părerilor” dominante e un proces la fel de riguros precum fabricarea unui automobil într-o uzină. Tehnologia nu e un panaceu pentru bolile libertății. E doar o iluzie. În 2019 este o iluzie să crezi că oamenii vor putea vota liber ceva, doar fiindcă ar putea apăsa pe un buton oarecare cu ușurința cu care dau astăzi un „like” pe Facebook. De aceea înclin să cred că rolul politicianului profesionist nu va dispărea. Pentru că un politician încăpățânat sau onest cu alegătorii săi s-ar putea dovedi infinit mai greu de cumpărat decât un milion de voturi date de idioți. În schimb tehnologia va face cu siguranță posibilă o mai mare transparență a politicii: chiar dacă nu toți vom vota legi, toți vom putea vedea când și unde greșesc politicienii.

În sfârșit, al treilea pilon important al dignitismului este suveranitatea statelor. Asta înseamnă că statele naționale ar (mai) putea avea vreo putere să se opună forțelor globaliste. Dar știm încă de la Marx și Engels (Manifestul Partidului Comunist, 1848) că modul de producție capitalist „dărâmă toate zidurile chinezești” în goana capitalului de a crea o lume „după chipul și asemănarea sa”. Și totuși, suveranitatea a fost și este o soluție reală, testată, care a dat rezultate. În Europa, Norvegia este un asemenea exemplu (economia sa fiind masiv socializată, adică de stat, deși nu în totalitate, ca în fostele țări socialiste), dar și în interiorul UE avem exemplele unor țări precum Marea Britanie sau Danemarca care, deși membri UE, și-au păstrat o doză de suveranitate în domeniul financiar. La scara istoriei, marșul triumfal al burgheziei de care vorbeau Marx și Engels știm că a fost oprit pentru aproape un secol de apariția URSS pe o șesime din suprafața planetei. Este clar că suveranitatea națională poate fi apărată sau, dacă nu, cedările de suveranitate pot fi măcar negociate favorabil. Chiar și în cazul unor state mici. Cu condiția ca politicienii să aibă coloană vertebrală.

Ceea ce face însă interesant conceptul de „dignitism” propus de Petria e dat de presupozițiile sale. Spuneam mai sus că avem de-a face cu un suveranist, dar nu cu un reacționar. Într-adevăr, direcția cea mai vizibilă de atac împotriva globalismului și euroatlantismului e reprezentată azi de politicieni precum Viktor Orban, Kaczynski, Farage, Le Pen sau Trump. Politicieni de dreapta, de origine conservatoare, care sunt portavocea unor regrete privitoare la disoluția valorilor „naționale” (esticii) sau pierderea măreției economice de altă dată (vesticii). La noi, la un moment dat, Liviu Dragnea se apucase să fabuleze despre „capitalul străin asupritor” și „capitalul românesc oprimat”. Dar aceștia nu sunt altceva decât „reacționarii” de care Marx și Engels ziceau încă de la 1848 că se opun în zadar „dărâmării zidurilor chinezești”. Ei nu se opun pentru că forțele capitalismului seamănă prăpădul pe unde trec, ci fiindcă modul de producție reprezentat de ei este de partea perdantă a istoriei. Tipul de capitalism reprezentat de Trump, de pildă, bazat pe investiții de natură financiaro-imobiliară, nu (mai) rezistă în fața capitalismului nomad bazat pe investiții digitale de azi: Amazon, Google, Microsoft, Oracle etc. Nu degeaba reprezentanții acestui capitalism, care nu mai depinde de un loc anume, care a dat naștere conceptului de „sharing economy” în care oamenii nici măcar nu mai au nevoie de casă, mașină sau card bancar propriu, sunt unii dintre cei mai entuziaști susținători ai globalizării și, implicit, unii dintre inamicii lui Trump.

Or, dacă se opune globalismului, Petria o face de pe poziții umaniste, pe care le explică pe larg în diverse fragmente din cartea sa. Cu alte cuvinte el nu apără poziții naționaliste sau protecționiste. El pur și simplu atrage atenția asupra faptului că forțele capitalismului de azi lasă în urmă un prăpăd incomensurabil la nivelul ființei umane. Prăpăd economic, tâmpire generalizată și distrugeri sociale, mascate sub vorbe mari: „drepturi”, „libertăți” etc. Va reuși un umanist să-și impună vocea într-o lume a mărfurilor abundente, cum e cea în care ne aflăm astăzi? Poate „dignitismul” să devină un suveranism care nu pune în centrul său „economia națională”, sau „valorile naționale”, ci tocmai pe acela care ar trebui să stea la baza economiei și a valorilor – adică omul?

Autor: Lucian Sârbu

Sursa: Alexandru Petria Facebook (Articolul a apărut în revista Tribuna, 16-30 septembrie 2019)

NOTA REDACȚIEI:

Alexandru Petria (n. 1968) a debutat în revista Tribuna, în 1983. A publicat următoarele volume: Neguțătorul de arome (poezii, 1991), 33 de poeme (1992), Zilele mele cu Renata (roman, 2010), Deania neagră (proză scurtă, 2011), Călăul harnic (poezii, 2012) și Rugăciuni nerușinate & alte chestii (poezii, 2013), Convorbiri cu Mircea Daneliuc (2013), România memorabilă (interviuri cu scriitori, 2013), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2014), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2017).

A contribuit cu poezie, proză și interviuri la toate revistele literare importante din țară. După 1989, devine șeful Comisiei pentru Abuzuri și Drepturile Omului în cadrul CPUN Dej și, alături de câțiva prieteni, a pus bazele săptămânalului dejean Gazeta someșeană. A fost redactor și reporter la mai multe publicații: Zig-zag, Cotidianul, Hermes, Partener, Monitorul de Someș. A fondat propria publicație, cu apariție lunară, Realitatea de Bistrița-Năsăud, Dej și Gherla. Poeziile sale au fost traduse în catalană, maghiară, franceză, spaniolă și olandeză.

I s-a tradus, în Olanda, romanul Zilele mele cu Renata/ Mijn dagen met Renata, la editura Nobelman din Groningen, în 2014. În 2018, a revenit ca poet cu volumul Până unde are oxigen dragostea, apărut la Alexandria Publishing House. Cea mai nouă și controversată apariție este Cum văd lumea. Împotriva globalizării și corectitudinii politice, despre dignitism & alte lucruri, tot la Alexandria Publishing House, la finalul lui 2018. CARTEA SE POATE COMANDA AICI.

Alexandru Petria: ”Barbarii digitali”

Aere și alură de civilizatori.



Proclamă că au adevărul la centură. Iar ceilalți n-au habar de nimic, sunt personaje perimate.

Nu admit că greșeala, ca orice e omenesc, e și în sângele și limfa lor. Că nu-s absolviți de erori. Sunt siguri pe ei, cu certitudinea celui care crede că lumea s-a buricat odată cu nașterea sa, și are exitul legat de augusta lui persoană.

Nu-s fanii exercițiului nuanțelor, e pe ori/ori, alb și negru, vinovat sau nevinovat, buni ori răi, după o judecată sumară, în care nu contează dacă probele sunt discutabile, chiar falsificate.

N-au lecturi serioase, dar susțin că știu tot. Confundă cu lejeritate Google cu biblioteca.

Cred că sunt progresiști, fiindcă au ca reper Apusul, și nu realizează că Occidentul este într-o perioadă cronică de decadență.

Sunt activiștii regresului, a disoluției moravurilor și națiunilor, și n-au habar, confundă progresul cu bunăstarea.

Fără să cunoască serios nimic, sunt actori ai spoielii, nativi alunecați din link în link, goi în fond.

Nărăviți ai pixelilor, au impresia că crimele sunt ca un fel de pac-pac din filmele de acțiune, de e aici lejeritatea cu care vorbesc de eliminarea adversarilor.

Pretind cu obrăznicie că li se cuvine orice. Nu acum- de ieri. Supraevaluarea le e firescul. Când, de fapt, merită fix cât merită, cât și la ce se pricep.

N-ai voie să ai milă în ceea ce-i privește, neștiința nu-i deculpabilizează.

Ei sunt barbarii digitali, fatali pentru societățile care nu știu să se apere.

Autor: Alexandru Petria

Sursa: Alexandru Petria Facebook

NOTA REDACȚIEI:

Alexandru Petria (n. 1968) a debutat în revista Tribuna, în 1983. A publicat următoarele volume: Neguțătorul de arome (poezii, 1991), 33 de poeme (1992), Zilele mele cu Renata (roman, 2010), Deania neagră (proză scurtă, 2011), Călăul harnic (poezii, 2012) și Rugăciuni nerușinate & alte chestii (poezii, 2013), Convorbiri cu Mircea Daneliuc (2013), România memorabilă (interviuri cu scriitori, 2013), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2014), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2017).

A contribuit cu poezie, proză și interviuri la toate revistele literare importante din țară. După 1989, devine șeful Comisiei pentru Abuzuri și Drepturile Omului în cadrul CPUN Dej și, alături de câțiva prieteni, a pus bazele săptămânalului dejean Gazeta someșeană. A fost redactor și reporter la mai multe publicații: Zig-zag, Cotidianul, Hermes, Partener, Monitorul de Someș. A fondat propria publicație, cu apariție lunară, Realitatea de Bistrița-Năsăud, Dej și Gherla. Poeziile sale au fost traduse în catalană, maghiară, franceză, spaniolă și olandeză.

I s-a tradus, în Olanda, romanul Zilele mele cu Renata/ Mijn dagen met Renata, la editura Nobelman din Groningen, în 2014. În 2018, a revenit ca poet cu volumul Până unde are oxigen dragostea, apărut la Alexandria Publishing House. Cea mai nouă și controversată apariție este Cum văd lumea. Împotriva globalizării și corectitudinii politice, despre dignitism & alte lucruri, tot la Alexandria Publishing House, la finalul lui 2018. CARTEA SE POATE COMANDA AICI.

Lumea lui Alexandru Petria și șocul unui predictibil viitor

Cred că, uneori, e frumos să vorbim și de prieteni, iar eu, nefiind un colecționar, am foarte puțini, înspre deloc. Ca orice om pe care îl consider prieten, bărbat sau femeie, Petria e o excepție. Mda, face 51 de ani, și o spune apăsat, ca un bun jurnalist, iar Petria a fost unul de anduranță, că globalizarea este dialectica lăcomiei, iar faptul că e împotriva globalizării este un alt lucru care ne apropie. Petria vine cu lumea lui, una urâtă în goliciunea ei, o lume în care fascismul neoliberal are un mariaj reușit cu marxismul cultural. 



Petria nu e un prieten amabil întodeauna, dar nu e un prefăcut. El nu cântă imnuri de slavă, nimănui, și nu e curios de cei care o fac, fiind un scriitor care își știe valoarea. Punct.

Petria nu scrie să dea bine, nu vrea asta și îl doare fix la cinci metri în fața bocancului de toate găștile literare. Nu îți va spune niciodată că ești scriitor, dacă nu ești. Nu vrea și nu poate! Aici, din nou, suntem de acord. Nici eu nu vreau într-o gașcă literară. Mi se rupe. Bun. Petria, pe lângă că e un bun scriitor, e un bun analist politic. Și, aici mă enervează. Credeam că sunt unicul împărțitor al sacului cu merinde politice. Petria știe ce scrie, iar omul e bun în ceea ce face. Și mai am încă un motiv uriaș să țin la Petria: e apicultor. Despre apicultori se spune că sunt oameni cu suflet bun, altfel, cică i-ar înțepa albinele mai mult decât trebuie. Acum, pe bune, mă gândesc, cum îl știu eu, că va spune: No, ce tot scrie Cordoș ăsta? Nu asta vreau de la el, vreau să scrie sincer despre cum văd eu lumea! Știe el ce știe, cartea asta mă roade, pentru că este un adevărat manifest antiglobalizare, pentru că descifrează în alte chei lumea.

Petria îi sperie pe simadicoși, el vorbește despre lucruri sensibile într-o Europă sufocată de amabile imbecilități și într-o Românie a non valorilor. Începe abrupt, de parcă ne-am afla în 1933, atunci când Adolf Hitler a devenit Cancelar, doar că nu e vorba de Cel de-al Treilea Reich, ci de un al diktat, cel al corporațiilor și al corectitudinii politice. Cu Petria mergem cumva pe o imperceptibilă linie a istoriei: de la dictaturile fasciste și comuniste la dictatul globalizării și al banului care a transformat factorul politic într-o anexă de plastilină a corporațiilor și a marilor interese de factorul economic. Sună dur, sună amenințător pentru mic-burghezul din voi, dar Petria nu e un scriitor comod pentru nimeni, nici măcar pentru el.

Taie în carne vie! Vă mai dau un exemplu: mulți comit greșeala capitală de-a confunda bunăstarea cu libertatea!!! Tare asta, nu? Dar Petria nu iartă nimic, continuând cinic: ”Totalitarismul financiar asigură o bunăstare relativă în Europa și America de Nord, în rest – Dumnezeu cu mila, adică exploatare fără remușcări. E un totalitarism prin intermediari, cu o singură ideologie reală- profitul”.

Revin la fraza care mă obsedează: Globalizarea este dialectica lăcomiei.

Marx şi Engels au preluat din dialectica hegeliană numai “sâmburele raţional”, i-au îndepărtat învelişul idealistic şi au continuat dezvoltarea sa pentru a-i acorda forma ştiinţifică modernă. Marx spune: “Metoda mea dialectică nu este numai fundamental diferită de cea a lui Hegel, ea este direct opusă. Hegel transformă procesul de gândire cu numele de Idee într-un subiect independent. Procesul de gândire este de demiurgul (creatorul) lumii reale iar lumea reală este numai forma exterioară, fenomenul noţiunii de Idee. Pentru mine, din contra, idea este numai lumea materială reflectată de spiritul uman şi transpusă în formele gândirii.” Știți cine a spus-o: Iosif Visarionovici Stalin, în 1938, arunci când pregătea epurările din Partid și Armată, idei, idei preluate, spune Petria, de globaliști: ” Îi întâlnești pe străzi, prin cluburi (…) Ascultă o muzică lălăită, fără personalitate. Vorbesc pretențios, dar majoritatea sunt tabula rasa în raționamente, dialectica fiindu-le apropiată ca extratereștrii. Exersează atletismul superficialității crase, confrundând tinerețea cu o virtute în sine. Acum, hipsterii vor sări în sus, chiar de turul pantalonilor, îl vor înjura pe Petria, pentru că el le-o spune în față: ”Au convingerile induse că-s buricul lumii, că-s o elită civilizatoare. Autoiluzionarea le vine ca turnată, erectă falsa importanță. Au credința că sunt liberi și frumoși, când, de fapt, reacționează precum subiecții din experimentele cu demonstrarea reflexelor condiționate. De unde au apărut? Din refluxurile globalizării și ale consumerismului tâmp, care au distrus pretutindeni învățământul și reperele culturale. Doar că pumnul în gura hipsterilor vine acum: idioți utili, după formularea lui Lenin!

Vă spuneam că Petria nu e un scriitor amabil, dar nici unul care să se sperie ușor, asta pentru că noii activiști culturali și filosofi – he, he, parcă îl văd pe Vișan în Cel mai iubit dintre pământeni – nu prea înțeleg ce spune Petria. Asta nu pentru că sunt idioți, ei sunt puțin mai mult: analfabeți funcțional. Vorbesc limba engleză, dar nu îl înțeleg pe Shakespeare, iar pentru JD Salinger au nevoie de mult, asta pentru că dacă te speli pe cap, e preferabil nu și pe creier…

Esențială pentru gânditorul Alexandru Petria este rușinea de prostia care s-a instalat la fiecare nivel al societății globaliste, i-ar fi rușine de cititorii săi dacă l-ar crede că îi este rușine să creadă în Dumnezeu, nu, Petria crede în Dumnezeu și o spune scurt, concis și obiectiv și nu cred că știți de ce: Petria e poet, e un poet care a înțeles că au revenit vremurile, le trăim acum când se încearcă să fim reeducați mental, spune el, ca în închisoarea de la Pitești, în anii stalinismului, vorbind și de Khmerii roșii. Metodele zilei sunt încă destul de soft, însă cine garantează că nu se va asuma o altă etapă?

Răspund eu: nimeni nu ne garantează nimic, iar etapa de care Petria face vorbire e în block starturi. Dacă l-ai citit și pe Gustave Le Bon, vei înțelege cât de bine îl completează și îl explică Alexandru Petria.

În ce privește sentimentele și etica maselor, Le Bon subliniază câteva elemente definitorii: impulsivitatea, mobilitatea și irascibilitatea maselor, capacitatea lor excesivă de a se lăsa sugestionate și capacitatea lor de a contagia un număr cât mai mare de indivizi, exagerarea și simplismul sentimentelor, precum și intoleranța, autoritarismul și conservatorismul acestora. „Masele nu cunosc decât sentimente simple și radicale, opiniile, ideile și convingerile ce le sunt sugerate fiind acceptate sau respinse în bloc, drept adevăruri absolute sau erori nu mai puțin absolute.” Știm cu toții cât de intolerante pot fi credințele religioase. Este evident, deci, că masele nu respectă anumite reguli ale eticii, mulți psihologi afirmând că masele au un nivel moral foarte jos.

Ce zice Petria, “mai” complet, mai direct, cumva invers proporțional: ”De la democratica voință a majorității, certificată prin vot, în societatea actuală s-a ajuns la acceptarea terorismului minorității. Aberația corectitudinii politice a dat nas unor marginali care, normal, n-ar merita să stea pe străzi fără să se rușineze. Ei acuză dictatul majorității, cu ochi exoftalmici și voci guturale, și în acest fel nu sunt de acord nici cu nucleul democrației, decizia în urma votului. Ar prefera o dictatură a intereselor lor imediate și ar denumi-o fără jenă culmea democrației. Ipocrizie multilateral dezvoltată. Dacă-s prea înfierbântați, merită să reglezi tulumbele cu apă pe ei și să le încingi bastoane pe spinare. Nu ai ce trata cu dușmanii democrației!”

„Cum văd lumea” a lui Alexandru Petria este o carte completă: nu uită pe nimeni, nu uită nimic, globaliști, gay sau lesbiene, soroșiști și neomarxiști, idioți, nevolnici și politicieni, ghiolbani, maneliști și creștini asexuați, sociopați și psihopați. Să nu credeți că uită de intelectuali, doar că, Petria, intelectual de stânga, le acordă ceva mai multe minute pentru întrevedere, pentru că la ăștia le-o spune de la obraz, așa ca într-o familie, una în care membrii ei se urăsc sincer: ”Prima datorie a unui intelectual este de-a nu tăcea. E un amănunt că adevărul său merge pe firul apei ori împotriva curentului. Dacă pune mai presus propriul confort, siguranța, decât nevoia de a-și exprima gândurile, devine o arătare perversă, jalnică (… ) Un intelectual, un scriitor care nu-i în stare să discute cu un șofer, cu un manipulant de cadavre, cu un pescar e un trist”. Aș vrea să continui, dar e bine să citiți cartea, să gustați din dreptatea împărțită de Metre (așa îl alint eu pe Petria), să vedeți cum distribuie în mod echitabil palme scriitorului fad și neobrăzat, fals, dar și intelectualului din fața unei catedre, unor profesoare de limba română ”nevizitate de har, care au încercat să ne transforme în automate de învățat și redat comentarii literare (…), femeile sărace cu duhul”. Le toacă Petria, mai mărunt ca macul.

Citind cartea „Cum văd lumea”, am mai aflat ceva: Alexandru Petria e om politic, unul care știe bine ce ar avea de făcut, păcat că lumea e construită prost: ”Nu omul contează pentru economie, ci invers- economia pentru om. Omul este scopul, nu mijlocul, după linia trasată de Kant”, spune, printre altele, dignitismul lui Petria. Pragmatic, Petria își face o profesionistă campanie electorală, știind că oul e dogmatic doar la Nichita Stănescu, Hrusciov fiind în altă dogmă: ”Ideologia dignitistă are trei trăsături principale:
1. alocația de demnitate, un venit livrat de stat fiecărui cetățean de la naștere până la moarte, pentru ca nevoile fundamentale să nu îi cenzureze libertatea,
2. votul direct, electronic, care duce la desființarea parlamentelor, oamenii neavând nevoie de intermediari, adică de parlamentari care să le reprezinte interesele,
3. suveranitatea statelor nu suportă discuții,
4. fiecare stat trebuie să aibă controlul asupra băncilor, a industriei de armament, a celei farmaceutice, a energiei și a rezervelor de apă.

Dacă aplicarea dignitismului ar reuși, nu ar putea schimba lumea foarte repede, dar, cu siguranță, ar face-o puțin mai bună, mai atentă cu omul, mai amabilă cu cel sărac: ”Alienarea prin muncă e o noțiune perimată. Astăzi omul se confundă cu însăși munca pe care o desfășoară într-o rețea specifică, orice altă activitate e secundară. Nu-i de mirare că a abandonat ființa, s-a retras din eternitate, iar istoria nu-l mai interesează defel.” (Ovidiu Hurduzeu).

Dacă citiți cartea, veți afla că Petria a furat cărți. Nu e singurul, în clubul acesta select al hoților de cărți mă înscriu și eu, dar, cred că, dacă Petria se năștea într-un loc unde inteligența, capacitatea de analiză, sinteză și predicție ar fi înțelese corect, iar intelectualii și-ar recunoaște valoarea, atunci dignitismul ar fi cel puțin o materie de predat la universități. Cel puțin… Dar un asemenea loc nu există, iar Petria, dincolo de lumea lui, mai stăpânește o lume: poezia, cu adevărurile ei ascunse bine de ochiul și creierul profanului și codurile ei greu de deslușit și care te duc direct la Dumnzeu. De aia scrie Petria așa de bine…

Autor: Alin Cordos

NOTA REDACȚIEI:

Alexandru Petria (n. 1968) a debutat în revista Tribuna, în 1983. A publicat următoarele volume: Neguțătorul de arome (poezii, 1991), 33 de poeme (1992), Zilele mele cu Renata (roman, 2010), Deania neagră (proză scurtă, 2011), Călăul harnic (poezii, 2012) și Rugăciuni nerușinate & alte chestii (poezii, 2013), Convorbiri cu Mircea Daneliuc (2013), România memorabilă (interviuri cu scriitori, 2013), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2014), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2017).

A contribuit cu poezie, proză și interviuri la toate revistele literare importante din țară. După 1989, devine șeful Comisiei pentru Abuzuri și Drepturile Omului în cadrul CPUN Dej și, alături de câțiva prieteni, a pus bazele săptămânalului dejean Gazeta someșeană. A fost redactor și reporter la mai multe publicații: Zig-zag, Cotidianul, Hermes, Partener, Monitorul de Someș. A fondat propria publicație, cu apariție lunară, Realitatea de Bistrița-Năsăud, Dej și Gherla. Poeziile sale au fost traduse în catalană, maghiară, franceză, spaniolă și olandeză.

I s-a tradus, în Olanda, romanul Zilele mele cu Renata/ Mijn dagen met Renata, la editura Nobelman din Groningen, în 2014. În 2018, a revenit ca poet cu volumul Până unde are oxigen dragostea, apărut la Alexandria Publishing House. Cea mai nouă și controversată apariție este Cum văd lumea. Împotriva globalizării și corectitudinii politice, despre dignitism & alte lucruri, tot la Alexandria Publishing House, la finalul lui 2018. CARTEA SE POATE COMANDA AICI.

Psihologia iscoadei virtuale: simplă introducere în artileria-hibrid (I)

Fără îndoială, câmpul de luptă în ultimii 10 ani s-a mutat pe facebook. Deși principiile informării (sau dezinformării) au rămas aceleași, sintagme  celebre precum ”ați mințit poporul cu televizorul”, nu-și mai au corespondentul astăzi în această lume minunată a tuturor posibilităților- feisbuc.



Spre deosebire de televizor, internetul ne oferă astăzi o posibilitate de a ne exagera ego-ul în fel și chip, prin urmare, el nu poate fi un dușman, un manipulator pervers, e ”imposibil”, iată, că ne e…”prieten” Cel puțin așa văd lucrurile cîteva milioane de percepții și conștiințe umane ale căror instrumente de publicare sunt folosite zilnic, formând un număr colosal de date livrate în cloud.

Nori de informație și meta informație se cern și disipă zilnic, coborînd de sus în jos, și urcînd de jos, de la noi, în sus, de fiecare dată cînd un zîmbet este pozat și autopozat cu un smartphone conectat la internet. Televizorul a fost odată dușmanul omului: el nu oferea nimic în plus, ca obiect de consum, spre deosebire de facebook . Și atunci, mai poate spune cineva astăzi că ”mințim poporul cu facebook”, în timp ce nația se scaldă în milioane de petabiți, și nu simpli, ci din aceia care le aduc doza zilnică de fericire, hrănindu-se cu like-urile și comentariile superficiale,de consum, ale celorlalți oameni, bazate adesea pe compulsivități de moment.

Asta ca să cernem mai bine pădurea. Dincolo de toate acestea, sau mai exact, localizat precis, ÎN INTERIOR, zace ceea ce e cu adevărat important: informația, extrasă din contexte și alte scrieri: o abundență colosală de date care se cere analizată, manipulată și în sfîrșit, corectată, în caz că ceva nu este în concordanță cu agenda națională și chiar internațională, mai nou, de ”bîrfe”, la care omul de rînd să se conecteze la unison. Globalizarea informațională începe și se termină cu newsfeedul pe feisbuc: ceea ce ni se etalează, înaintea ochilor,  atît nouă cît și celorlalte miliarde de oameni conectați la aceeasi bază de date gigant, numită internet.

În acest cîmp de luptă, din cînd în cînd, sau poate mai des decît ne așteptam (sîc), apar și oameni care spun adevăruri. Si spun adevăruri , pentru că adevărul absolut nu poate fi aflat dialectic, după cum bine se știe, prin urmare el reflectă conținutul minții unui om, totalitatea perceptelor și corelațiilor sale, în conformitate cu structura sa psihologică etc.

Ei bine, din cînd în cînd acești oameni să știți că trebuie dezarmați. Nu o zic eu, o zic acțiunile în masă care se petrec în rețea. Dacă observați cu atenție liderii de opinie, veți vedea că în preajma lor, atent lipiți de profilul lor, de postările lor, se perindă alte profile (oamenii adevărați mai degrabă se află în lumea reală, personală), cu interese mai mult sau mai puțin dăunătoare. Alteori acești indivizi apar să întărească convingerile, alteori să le denatureze sensul, să disimuleze și în sfîrșit, să batjocorească, după cum vom vedea în cele ce urmează să zic. Iată adevărații postaci în acțiune: lipiți de persoane de interes, oscilează între a simpatiza cu ei, și a-i detesta din tot sufletul, veșnic aflați într-o psihopatie specifică timpurilor, și vom vedea de ce, mai jos.

Într-o lume a deșteptăciunii la un click distanță, dar și a curiozității exagerate de multe ori a oamenilor interesați de subiecte fierbinți precum politică&co,  se impune o atenție sporită datelor pe care le vărsăm în social-media.

CITEȘTE MAI DEPARTE AICI

Autor: Andreea R. Hosu

Sursa: Trăsături din front

Ion Cristoiu: ”Numirea lui Gîrbovan, o manevră electorală sub semnul blatului dintre Dăncilă și Iohannis”

Comitetul Executiv Național al PSD a decis vineri, 23 august 2019, desemnarea unor titulari pe posturile ocupate de interimari. Ocupate de interimari. Precizez asta, deoarece Unitățile Militare din Presă, de mai mult timp cu ordin să-o alinte pe Ana Birchal drept o Monica Macovei a PSD-ului, au făcut mare caz de o revocare a distinsei din funcția de ministru al Justiției. Ana Birchal era interimar la Justiție, postul de bază fiind cel de vicepremier. Pentru că interimar a fost numită ca o soluție de avarie, ar fi trebuit să opteze și n-o văd lăsînd jilțul de vicepremier pentru scaunul cu trei picioare de la Justiție.



Pentru funcția de ministru plin la Justiție a fost desemnată Dana Gârbovan, o profesionistă de excepție și una dintre marele luptătoare pentru ca Justiția să-și cîștige independența de sub jugul sergenților majori din Serviciile secrete. Desemnarea a stîrnit mare vâlvă. Mediafax a găsit de cuviință să-mi ceară opinia despre acest eveniment. A rezultat un text semnat de Gabriela Antoniu și postat pe site-ul Agenției. Îl reproduc aici recomandîndu-l ca pe un comentariu făcut de mine despre un eveniment politic important.

Jurnalistul Ion Cristoiu a declarat, vineri, pentru MEDIAFAX, că propunerea Danei Gîrbovan la Ministerul Justiției este o manevră electorală rezultată în urma blatului dintre Viorica Dăncilă și Klaus Iohannis, din care cei doi au de câștigat, singurul pierzător fiind Dan Barna.

Ion Cristoiu înscrie decizia de vineri a PSD, de a o propune pe judecătoarea Dana Gîrbovan la Ministerul Justiției, ca una strict electorală, în vederea campaniei pentru alegerile prezidențiale.

“Decizia în legătură cu Dana Gîrbovan nu poate fi înțeleasă decât dacă o alăturăm deciziei numirii lui Iulian Iancu în postul de vicepremier. Iulian Iancu nu e atât de vizibil în programul său politic precum Dana Gîrbovan, dar el e cunoscut ca un apărător al intereselor naționale de tip PSD în bătălia cu multinaționalele, în bătălia pentru gazele din Marea Negră, el este cel care e autorul acelei legi pe care și-a asumat-o Dragnea, legea offshore, care mai reducea din profitul marilor companii. Cele două decizii țin de o manevră electorală inteligentă a grupării Viorica Dăncilă, în perspectiva Congresului de mâine (sâmbătă -n.r.), dar și în campania electorală de reîntoarcere cât de cât la PSD-ul lui Liviu Dragnea”, a declarat, pentru MEDIAFAX, analistul politic.

Ion Cristoiu precizează că PSD-ul condus de Liviu Dragnea a avut multe slăbiciuni, dar “a fost un partid care și-a păstrat identitatea, a fost chiar foarte activ”. “Doamna Dăncilă, după ce a ajuns președinte, a mișcat mult partidul către dreapta, mai avea un pic și-l înscria în USR. Asta a dus la o ostilitate a baronilor locali și a electoratului PSD față de Viorica Dăncilă, tot mai mult suspectată că este o marionetă a sistemului, a statului paralel, la Palatul Victoria. În perspectiva Congresului de mâine, dar și a campaniei, ea a făcut această manevră cu numirea celor doi. Ca să înțelegem numirea lui Gîrbovan, trebuie să plecăm de la o axiomă. Pentru PSD, Guvernul PSD, în perioada următoare până la prezidențiale, nu are importanță cine este ministrul Justiției, deoarece s-a dovedit că nici măcar Tudorel Toader nu a putut face nimic. Este greu de presupus că pe Dana Gîrbovan s-a pariat că ar porni o luptă împotriva statului paralel, împtriva amestecului serviciilor în justiție”, a spus, pentru MEDIAFAX, jurnalistul.

Ziaristul este de părere că din punct de vedere profesional, președintele Uniunii Naționale a Judecătorilor din România (UNJR) este o propunere foarte bună, iar din punct de vedere politic, este o propunere “pesedistă”.

“După părerea mea, s-au întrunit două condiții electorale, una Viorica Dăncilă se apropie, se reîntoarce la PSD-ul lui Liviu Dragnea, al PSD-ul adevărat, de care se îndepărtase, pentru că doamna Gîrbovan are imaginea ca luptătoare contra statului paralel și aici o să fie un lucru paradoxal, îl ajuă foarte mult și pe Klaus Iohannis, ceea ce mă face să suspectez că este vorba de o decizie pe fondul blatului dintre Cotroceni și Victoria, dintre Viorica Dăncilă și Klaus Iohannis.

E clar, câștigă Viorica Dăncilă și în perspectiva intrării în al doilea tur. Pentru ca Dăncilă să intre în al doilea tur, are un mare interes un domn pe nume Klaus Iohannis, deci prin această mișcare Dăncilă crede că are șanse să intre în turul al doilea. Prin trimiterea la Cotroceni și prin luarea măsurilor de prudență din partea Danei Gîrbovan, și anume să fie și acceptată de președinte, i se oferă candidatului Klaus Iohannis posibilitatea de a o respinge. În momentul în care o respinge, Iohannis câștigă în fața principalului adversar, și anume Dan Barna. Dan Barna a mușcat de data asta, dacă ar fi fost mai inteligent, ar fi tăcut și l-ar fi lăsat pe Iohannis în capcana de a o desemna, dar domnul Barna s-a grăbit, l-a somat să nu o desemneze. În aceste condiții, este foarte ușor și profitabil pentru Klaus Iohannis să o respingă fără a o supăra pe Dăncilă pentru că și ea a desemnat-o pe Gîrbovan electoral, considerând, cred eu, că dacă nu e numită nu contează, contează faptul că ea a desemnat-o”, a completat Ion Cristoiu.

Jurnalistul nu crede că baronii locali și Viorica Dăncilă au vreun interes, de fapt, ca Dana Gîrbovan să fie numită la Ministerul Justiției, pentru că “e greu de crezut că ar lua măsuri pentru corupți”.

“Deci Dăncilă nu pierde nimic, ba chiar câștigă totul dacă Iohannis o respinge. A propus lăsând impresia că este o lovitură dată Anei Birchall și o manevră prin care o pedepsește pe Birchall pentru acea ordonanță într-un fel anti-PSD și în același timp îi oferă lui Iohannis ca în fața electoratului userist, de dreapta, să poată să îi spună lui Dan Barna “uite eu chiar am respins-o”, a spus analistul politic.

Ion Cristoiu este de părere că președintele Klaus Iohannis nu o va desemna pe Dana Gîrbovan la portofoliul Justiției.

“Acum toți așteaptă să vadă dacă o va desemna, evident că nu o va desemna. Klaus Iohannis, grație sprijinului dat de Viorica Dăncilă, se va putea prezenta în confruntarea cu Barna din primul tur “Iată eu nu am făcut nicio concesie PSD”. Suspectez că este o manevră electorală și pentru că mie mi se pare dubioasă afacerea cu OUG. OUG propusă de Birchall e din start moartă deoarece este referendumul care interzice OUG pe legile justiției. Spre surprinderea tuturor, și a mea, Klaus Iohannis, deși OUG a fost anunțată ieri, nu a ieșit și nu a comentat nimic, asta înseamnă că și aici este un teatru pe care îl joacă Dăncilă cu Iohannis. Prin această OUG, s-a arătat într-un fel baronilor locali mâța, iată ce se poate întâmpla, în felul acesta oricum OUG nu avea cum să fie dată deoarece contrazicea flagrant rezultatele referendumului. Dăncilă a câștigat astfel capital politic în raport cu baronii locali, cu primarii și chiar cu o parte a electoratului PSD. În concluzie, avem de-a face cu un moment electoral, un moment pus sub semnul blatului dintre cei doi candidați, un moment din care câștgă Viorica Dăncilă și Klaus Iohannis și pierde Dan Barna”, a conchis Cristoiu.

Jurnalistul a mai subliniat că această manevră îl ajută pe președintele Klaus Iohannis pentru că acesta va putea exclude ulterior chiar teza blatului cu Palatul Victoria, câștigând astfel capital politic.

Autor: Ion Cristoiu

Sursa: Ion Cristoiu Blog

Luminița Arhire: ”SECVENȚE CELEBRE DIN „POLITICA-EXTERNĂ-PE-ÎNȚELESUL-TUTUROR”, REPOVESTITE ARTISTIC DE MAESTRUL RAREȘ BOGDAN”

MOTTO:„La Washington am văzut un președinte român cu coloana vertebrală intactă. Ușor emoționat, parcă, de laudele generoase, dar binemeritate, pe care cel mai puternic om al planetei i le aducea. Dar așa se comportă cei educați, iar Klaus Iohannis e dascăl la bază, să nu uităm! (…) Zbaterea unor conștiințe de a-și salva țara, un președinte care și-a riscat mandatul pentru a fi portavocea lor, nu rămâne ( corect : NU RĂMÂN, n.n.) fără răsplată.”(Rareș Bogdan, 22 august 2019, pe pagina lui de FACEBOOK) 



Ei, dragii moșului… ce dracului ne făceam noi dacă nu-l aveam pe tânăr-și-neliniștitul Rareș Bogdan care să ne explice pe-ndelete ce-am văzut noi în imaginea aia din jurul unei mese ovale, dintr-o birou mai puțin oval, dintr-o casă spoită-n alb, care se află în Whasington D.C., imagine cu niște inși aplaudând ghiduș și râzând în hohote de un alt ins cu o șepcuță caraghioasă pe creștet care ins, neștiind ce să facă, râdea și el ca… ăăăă… deșteapta-n târg când vinde linguri (sau cam așa ceva). Păi, dacă nu elimina el, Rareș viteazul, pișicherul de pixel albastru care ne-mpiedica pe noi să vedem realitatea măreției insului cu șepcuță, și-acum credeam că dânsu-i doar un prostovan care a nimerit din întâmplare într-o glumă a istoriei… Pe când așa… ia să vedem cum ne povestește Rareș ce-a fost acolo:

„Donald Trump a văzut, firește, câte lovituri în genunchii președintelui au venit (!!!, n.n.) din Kiseleff 10, grota bolșevică (Rareș o fi având proprietatea termenilor?!!! n.n.) a PSD. Dar și faptul că șefului statului pe care îl are ca partener strategic NU-I TREMURĂ PICIOARELE. Ca România să meargă înainte, alături de SUA, trebuie să se scuture odată de flagelul corupției, de clanurile și grupurile de interese care rod fibra sistemică (ooo!!!, curat sistemică!!!n.n.) a statului. Iar domnul Iohannis, a spus-o CU TOȚI DINȚII Trump (!!! n.n.), este omul care poate, și trebuie să rezolve problema. Acel «Make Romania great again» de pe șepcuța făcută cadou de șeful de la Casa Albă e un simbol de forță pe care numai nătărăii sau cei rău-intenționați nu îl pricep.” (Rareș Bogdan, 22 august 2019, pe pagina lui de FACEBOOK)

Trei lucruri m-au impresionat până la lacrimi în fragmentul de mai sus: în primul rând faptul că Trump a stat cu fundul în sus și s-a uitat pe sub masă, constatând că deși genunchii lui Klaus sunt mai beliți decât cei ai duduii Birchall, totuși rotulele președintelui sunt „încremenite în proiect” și nu tremură, în al doilea rând că același Trump i s-a adresat prezidentului purtător de șepcuță „cu toți dinții!!!”, ceea ce îmi spune mie că în convorbirile cu alți omologi, mai puțin apreciați, dânsul nu consideră necesar să-și și pună proteza mobilă a’ bună, de ceremonie, ci și-o arborează pe cea „casual”- cu un dinte-da, un dinte-ba… așa, de-al naibii! iar în al treilea rând că o nătăroaică așa de rău intenționată ca mine n-a observat „simbolul de forță” reprezentat de șepcuța derizorie înfundată între două urechi ca două toarte ale unei oale lipsite total de conținut…

În textul lui Rareș Bogdan apare evident că personajul principal, ăl mai important și mai ocoș din întâlnirea bilaterală la nivel înalt este Klaus al nostru.

„Din fruntea celei mai puternice democrații, Donald Trump ne-a spus că suntem pe drumul cel bun, că președintele Iohannis a decis bine când a pornit lupta. Ne-a transmis că șeful statului român trebuie să continue să vegheze, riscând mereu, pentru respectarea unor valori, iar asta reprezintă cheia succesului relației bilaterale. Noi, românii, aveam nevoie să ne spună cineva semnificativ că nu suntem singuri.” (Rareș Bogdan, 22 august 2019, pe pagina lui de FACEBOOK)

Ei, na-ți-o frântă că ți-am dres-o! Ce dracului luptă a „pornit” leneșul ăsta patentat, care-n afară de „somnic pufos la el acăsică”, într-una dintre cele cinci reședințe din Sibiu, precum și de abandonul fericit în diferite vacanțe, nu știe mare lucru? Și cu cine se luptă dânsul, „riscând mereu”?… nu se înțelege din textul vibrant al bardului de la Cluj, dar cunoscând personajul, formularea e, oricum, de râs!

În același spirit avântat, Rareș citește în zațul din ceașca de cafea a președintelui Trump și ne informează ce-a văzut acolo:

„Mesajul lui Trump de dincolo de cuvinte: Nu sunteți singuri! Americanii ne vor aproape de ei, și nu oricum. Nu în genunchi. Ci având căciulile pe frunte, nu în mână” (Rareș Bogdan, 22 august 2019, pe pagina lui de FACEBOOK)

Aha! deci a remarcat și CIA căciuloiul lui Klaus și i-a făcut o amplă informare lui Trump, că altfel nu avea de unde să bage în discuție Rareș „cloșca” prezidențială… Nu știu cum să spun, dar întâlnirea asta la cel mai înalt nivel mi se pare ca a fost bazată oarecum pe obiecte numai bune de pus pe căpățâni… șepcuțe, căciuli, tichii de mărgăritar…

De câte ori citesc astfel de texte scrise de micul Rareș, mă întreb de ce naiba l-am dat noi jos pe Ceaușescu și am afurisit, ca niște nechibzuiți, cultul personalității… că măcar pe-atunci treaba o făceau profesioniști adevărați, care puneau suflet când o dădeau cu „Carpatul gândirii”… cel mai iubit fiu al poporului”… „ctitor de geniu”… „conducător vizionar” și „strateg genial”, nu neghiobi fără pic de imaginație care cred că pupatul artistic în cur poate fi executat de oricine și că nu-ți trebuie o pregătire specială pentru asta, ci e suficient să fii absolventul Facultății de Științe Politice și Administrative a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj!

Ajunsă în acest punct, îmi aduc aminte un text postat de Rareș Bogdan pe FACEBOOK și reluat în ZIUA DE CLUJ.ro, pe 11 februarie 2019, text care spunea așa:

„Totuși, nu reușesc să înțeleg, cei din PSD sunt pur și simplu cretini, sau doar unii din PSD, mulți rău(!!!!!) sunt extrem de cretini? Aceasta este întrebarea care mă chinuie în dimineața aceasta. Are cineva o idee despre câți cretini se află totuși în acest partid devenit din ce în ce mai ridicol, cu ajutorul direct A ( corect: AL, n.n.) reprezentanților lor la vârf? ”

Ce să zic , Rareș… nu știu cum o fi la PESEDEU dar la PENELEU mi se pare că procentul „…de cretini, ticăloși și proști” uneori și ușor analfabeți, deși sunt jurnaliști cu notorietate, pare să se fi rotunjit binișor prin unele achiziții spectaculoase, de dinainte de alegerile europarlamentare… unul dintre ei a ajuns chiar VICEPREȘEDINTE și nu m-ar mira ca prefixul „VICE” să nu se simtă prea bine, ci să se usuce și să cadă, bietul de el, într-un viitor nu chiar așa de îndepărtat!

P.S. Cel pe care Rareș Bogdan îl considera „extrem (!!!!) de cretin” este Nicolae Bacalbașa. O mică biografie, conform WIKIPEDIA:

„A urmat Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanța, după care a absolvit Facultatea de Medicină Generală din București.
Din 1972 a lucrat ca medic specialist la Spitalul Județean Galați, iar din anul 1995 a fost șef al secției de Terapie Intensivă a acestui spital, și purtător de cuvânt al acestuia.
Din 1993 a fost șef de lucrări la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați – Facultatea de Medicină. În anul 2002 a obținut gradul de conferențiar, iar din 2006 este profesor universitar la aceeași universitate. Tatăl său a fost profesor universitar la Universitatea din Galați, iar mama sa medic la spitalul de Boli Infecțioase din Galați. Este născut în București. Are 16 cărți publicate (singur sau ca și coautor) de specialitate medicală și 93 de articole științifice în reviste naționale și internaționale.
De asemenea, este cunoscut ca scriitor de beletristică, având opt cărți publicate, printre care „Fals tratat de navigație” (1977), „Taci și înoată” (2000), „A muri pe mare” (2008).”

Asta ca să știm cum stăm cu scara de valori…

Autor: Luminița Arhire

Sursa: Luminița Arhire Facebook