C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Adevaruri ?!

Recviem pentru studenți

După cum ne așteptam, anul viitor cursurile universitare vor avea loc online. Ceea ce era evident pentru un observator atent, anume că așa-zisa pandemie va fi folosită ca pretext pentru difuzarea din ce în ce mai generalizată a tehnologiilor digitale, se realizează în mod punctual.



Nu ne interesează aici transformările corespunzătoare ale didacticii, în care elementul prezenței fizice (întotdeauna atât de important în relația dintre elevi și profesori) dispare definitiv pe măsură ce dispar discuțiile colective din timpul seminarelor, care erau partea cea mai plină de viață a predării. Acest fapt face parte din barbaria tehnologică pe care o trăim în prezent, în care este anulată vieții orice experiență a simțurilor, precum și pierderea privirii, întemnițată definitiv într-un ecran spectral.

Mult mai decisiv în ceea ce se întâmplă este ceva despre care, în mod semnificativ, nu se vorbește deloc, anume sfârșitul studenției ca mod de viață. Universitățile s-au născut în Europa din asociații de studenți – universitates -, cărora își datorează acest nume pe care îl poartă. A fi student implica, în primul rând, o formă de viață în care studiul și audierea prelegerilor erau cu siguranță trăsături determinante, dar nu mai puțin importante erau întâlnirea și schimbul constant de idei cu ceilalți scholarii, care proveneau cel mai adesea din cele mai îndepărtate locuri și care se reuneau în nationes în funcție de locul de origine. Această formă de viață a evoluat în diferite moduri de-a lungul secolelor, dar, de la clerici vagantes ai Evului Mediu până la mișcările studențești ale secolului al XX-lea, exista o dimensiune socială a fenomenului. Oricine a învățat într-o aulă universitară știe bine cum sub proprii ochi se legau prietenii și se constituiau, în funcție de interesele culturale și politice, mici grupuri de studiu și de cercetare, care continuau să se întâlnească chiar și după încheierea cursurilor.

Toate aceste lucruri, care au durat aproape zece secole, se termină acum pentru totdeauna. Studenții nu vor mai locui în orașele în care se află universitățile lor, ci fiecare va asculta lecțiile închis în propria cameră, despărțit uneori de sute de kilometri de cei care erau cândva colegii săi de clasă. Orașele mici, care cândva erau centre universitare de prestigiu, își vor vedea comunitățile de studenți, care adesea alcătuiau partea lor cea mai plină de viață, dispărând de pe străzile lor.

Despre fiecare fenomen social care moare se poate spune că într-un anumit sens și-a meritat sfârșitul și este cert că universitățile noastre atinseseră un asemenea grad de corupție și de ignoranță specializată, încât nu este cazul să le jelim, iar forma de viață a studenților era în consecință la fel de sărăcită. Cu toate acestea, două puncte trebuie să rămână ferme:

1. Profesorii care acceptă – așa cum se întâmplă în masă – să se supună noii dictaturi telematice și să își țină cursurile doar online reprezintă echivalentul perfect al profesorilor universitari care în 1931 au jurat fidelitate regimului fascist. Așa cum s-a întâmplat atunci, este probabil ca doar cincisprezece din o mie să refuze, dar numele lor vor fi cu siguranță amintite alături de cele ale celor cincisprezece care nu depuseseră atunci jurământul.

2. Studenții care iubesc cu adevărat studiul vor trebui să refuze să se înscrie în universitățile transformate în acest fel și, ca la începuturi, să se constituie în noi universitates, în cadrul cărora, contrar barbariei tehnologice, se va putea păstra viu cuvântul trecutului și să se nască, dacă e să se nască, ceva de ordinul unei noi culturi.
Giorgio Agamben

O traducere autorizată a eseului filosofului Giorgio Agamben (n. 1942), publicat în „Jurnalul crizei” pe pagina Institutului Italian de Studii Filosofice, la data de 23 mai 2020. Giorgio Agamben a predat de-a lungul carierei sale academice în Italia la Universitățile din Macerata, Verona și Institutul Universitar de Arhitectură din Venezia), Statele Unite ale Americii (la Universitățile Berkeley și Northwestern, în Germania la Universitatea Heinrich Heine din Düsseldorf, în Franța la Collège International din Paris, și în Elveția la Universitatea din Lugano și European Graduate School. În limba română au fost traduse mai multe cărți din opera lui, dintre care amintim: Homo Sacer. Puterea suverană și viața nudă (2006); Starea de exceptie (2008); Timpul care rămâne. Un comentariu al «Epistolei către Romani» (2009); Stasis. Războiul civil ca paradigmă politică (2015); Opus Dei. Arheologia oficiului (2016); Împărăția și gloria. Pentru o genealogie teologică a economiei și a guvernării. (2018); iar în curând va apărea Misterul răului: Benedict al XVI-lea și sfârșitul veacurilor.

Traducere de Dan Siserman pentru Forum Nepantla. Text în original: https://www.iisf.it/

Sursa: Alrxandru Petria Facebook

Ilie Șerbănescu: ”Coronavirusul a blocat intrările de bani cu care majoritatea firmelor cu capital românesc își puteau continua existența în piață!”

Când înainte de 15 mai se discuta cu fervoare dacă sectorul de restaurante să intre sau nu printre cele în care să opereze relaxările din respectiva dată, premierul Orban, într-o conferință de presă, a scos la bătaie un argument care îi părea probabil dânsului a cântări copleșitor în balanța unei decizii. Dincolo de antiepidemicul dar logicul argument „cum să mănânci cu mască pe față?!”, dl Orban a spus savant că, dealtfeI, sectorul are o contribuție limitată la PIB și deci ne mai putem permite să-i amânăm reluarea activității vreo lună și jumătate-două!



Cine i-o fi băgat strâmba, dacă nu este chiar de la dânsul citire?! Onor sectorul „hoteluri și restaurante” (căci acestea sunt înfrățite prin natura însăși a activității lor și o despărțire a lor este noaptea minții!) are într-adevăr o contribuție mică (vreo 2%) la PIB. Dar această contribuție nu e mult mai mică la PIB decât cea a falnicului sector auto (3,3%), mult cântat de menestrelii multinaționalelor pentru mântuirea pe care acesta ar reprezenta-o pentru biata economie din România. Sector care la data respectivă își repornise deja motoarele!

De fapt, lucrurile stau și mai și! „Limitata contribuție la PIB” a sectorului „hoteluri și restaurante” este pe unitate de producție (cifră de afaceri) de aproape 2 (două) ori mai mare decât cea corespondentă a minunatului și inegalatului în osanale sector auto, indiferent dacă este vorba de asamblări de automobile sau de producție de componente și accesorii auto! Vai, cum se explică așa ceva? Foarte simplu: prin lohn-ul pe care îl reprezintă de fapt sectorul auto în România (cu beneficii nefirești pentru proprietarii străini și cu aport ridicol de valoare adăugată pentru România). Având în vedere că cele două sectoare ocupă cam tot atâta forță de muncă, înseamnă oare această diferență că un ospătar de la Carul cu bere este de două ori mai eficient decât un încărunțit muncitor de pe banda de montaj de la Mioveni?! Nu! Înseamnă doar că, în timp ce patronul român de la Carul cu bere plătește din ceea ce încasează o parte comparativ decentă angajatului său și achită o obligație rezonabilă gazdei sale (statul român), patronul străin de la Mioveni este pur și simplu jefuitor și cu unul și cu altul! Salariile reprezintă la Dacia nici 6% din cifra de afaceri, iar la uzina germană de cutii de viteze de la Sebeș doar 1%! Cât privește impozitele pe profit nici să nu le mai menționăm, căci „optimizările fiscale” sunt astfel aranjate în scripte încât abia dacă apar profituri care să fie raportate spre impozitare!

Pe terenul numit România, Dacia – zisă românească! (ce tragicomedie!) – își organizează un jgheab pe care produsele cu valoarea adăugată din Franța intră și ies fără a lăsa ceva valoare adăugată și pentru România. Sectorul auto participă la cifra de afaceri pe ansamblul firmelor din România cu peste 5,6%, dar la PIB doar cu 3,3%. Diferența este pentru patronii străini câștig net, neimpozabil, pe spinarea angajatului român și a statului român. Poate pe dl Orban nici nu-l interesează toate acestea! Important este doar ce comenzi îi transmit șefii săi. Apropo, cum s-o descurca domnia sa cu atâția șefi deodată: și Iohannis și Partidul Popularilor Europeni al dnei Merkel și Comisia de la BruxeIles?! Dar în chestiunea cu pricina dl Orban mai bine tăcea și se rezuma să se întrebe retoric „cum să se mănânce cu masca pe figură?!” Și dacă tăcea, precum spune proverbul, filozof rămânea!

Trebuia însă să știe măcar cât de cât cum se finanțează cele două sectoare, nu de alta dar ca să aibă o imagine în legătură cu perspectivele lor după o reducere severă a activității. Această problemă crucială a beneficiat de o solidă clarificare, deja în urmă cu doi ani, într-o amplă analiză, „Capitalul în România postcomunistă”, o lectură obligatorie, aparținând dlui Florin Georgescu, atunci ca și acum prim-viceguvernator al BNR. Fost PSD-ist și susținut de către PSD pentru această funcție și, mai mult, de o altă plămădeală decât echipa de zgomote a dlui Isărescu, persoana cu pricina poate nu-i place dlui Orban. Dar, place nu place, domnia sa se menține de ani buni în poziția respectivă de top la BNR. Și, probabil, știe și dI Orban, în problema cu șefii care îl confruntă atâta, că șefii șefilor de la BNR sunt peste șefii săi. În analiza menționată, autorul disecă măruntaiele capitalismului din România postcomunistă și pune o anatemă precisă: în România avem de-a face cu firme sărace dar cu patroni bogați! Ușor de înțeles politic, dl Florin Georgescu nu a găsit cumva în analiza sa că România ar fi ajuns o colonie și nici că, precum una dintre principalele consecințe, n-are un sistem bancar propriu, cel existent fiind dominat și diriguit de bănci străine. Dar toate datele sunt măiestrit investigate și aprofundate și teza cu pricina reiese emblematic.
Mai tehnico-financiar formulată, este vorba de o subcapitalizare a firmelor din România postcomunistă, care constituie o trăsătură caracteristică pentru absolut toate firmele: mari și mici și, ce să vezi, străine și respectiv românești! Evitând problema cu colonia, autorul nu accentuează net asupra diferențierii care deosebește firmele cu capital străin de cele cu capital românesc în ce privește subcapitalizarea. Pentru firmele străine, subcapitalizarea este o strategie, un instrument: de a obține maximum de profit cu minimum de angajamente financiare! Piesa centrală în domeniu este o combinație între o finanțare ieftină din afară și o sabotare a valorii adăugate dinăuntru.

Finanțarea ieftină este obținută de la băncile prezente cu numele și pe piața românească, dar de la ele de acasă și nu de la subsidiarele din România, care finanțează de trei ori mai scump! Iar din punctul de vedere al valorii adăugate nu numai că pe plan intern sunt practicate activități cu valoare adăugată joasă, dar cea generată în afară este purtată prin România cu intrare și ieșire doar pentru a umfla artificial consumurile intermediare, adesea chiar și numai fictive, spre a diminua indirect profiturile efectiv realizate. De aceea, la toate activitățile capitalului străin există o diferență, adesea fabuloasă, între contribuția la cifra de afaceri și contribuția la PIB (care este valoare adăugată). Câteva luni de pauză nu reprezintă mare nenorocire pentru capitalul străin din România. Firmele străine au bani și finanțări bancare pentru a relua procesul.

În schimb, pentru capitalul românesc subfinanțarea, realmente existentă, este o strategie de supraviețuire. Este tot subfinanțare, dar cu totul altceva! Obligate să se finanțeze de pe piața internă, dar la costuri de trei ori mai mari, și în marea lor majoritate refuzate pur și simplu de către bănci în cererile de creditare, firmele cu capital românesc n-au decât opțiunea subfinanțării: pun la bătaie resursele proprii, atâtea însă cât să-și asigure propria supraviețuire ca indivizi și amână cât pot obligațiile către stat și mai ales către furnizori (celebrul credit-furnizor). Dacă țesătura nu ține, o lasă să se rupă. Nici n-au cum s-o salveze! Pentru cei mai mulți dintre patronii români, aceștia nici nu există pentru bănci. Firmele lor sunt nebancabile. Câteva luni de neîncasări pentru aceste firme înseamnă moarte. Coronavirusul a blocat intrările de bani cu care majoritatea firmelor cu capital românesc își puteau continua existența în piață. Nici jocul cu furnizorii nu mai ține sau până când să poată fi reluat vor dispărea! Firmele nu vor mai fi sărace și cu patroni bogați, ci foarte multe din ele nu vor mai fi deloc! Problema subfinanțării este ca și rezolvată. Caz închis!

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: România liberă

Dan Diaconu: “Fără număr!”

* Cea mai dură carantină din Europa și una dintre cele mai dure din lume;



* Cele mai mari amenzi din Europa în timpul stării de urgență;

* Cel mai mare număr de morți din Estul Europei(!!!);

* Cea mai târzie „aplatizare a curbei” din Europa;

* Situarea, în continuare, în eșalonul trei(ultimul!) al rezolvării crizei COVID-19;

* Cel mai mare număr de cadre medicale infectate din Europa;

* Cele mai mari prețuri medii din Europa pe obiect medical de urgență achiziționat în timpul stării de urgență(măști de protecție, ventilatoare, etc.);

* Cele mai mari prețuri medii de vânzare pentru măștile de protecție, în condițiile obligativității purtării acestora;

* Singura țară din Europa în care Ministrul Sănătății a demisionat(a fost demis?);

* Cel mai mare număr de angajări în aparatul de stat(în sectoare non-medicale) din Europa în perioada stării de urgență;

* Cel mai nefundamentat științific mod de raportare a deceselor din cauza coronavirus din Europa;

* Cele mai multe erori de raportare din Europa;

* Cele mai haotice reglementări în ceea ce privește învățământul;

* Cea mai stupidă strategie de luptă cu virusul: imnul național cântat în megafoanele miliției;

* Singura țară din Europa în care Ministerul Sănătății nu a declarat oficial că avem de-a face cu o epidemie;

* Cel mai mare număr de fake-news în presă;

* Singura țară din Europa care a mituit presa;

* Singura țară din Europa în care măsurile luate în timpul declarării stării de urgență au fost neconstituționale;

* Cele mai puține și ineficiente măsuri de sprijinire a economiei;

* Singura țară în care populația nu a fost protejată în niciun fel din punct de vedere financiar;

* Cele mai mari creșteri ale prețurilor la alimente din Europa;

* Cea mai târzie relaxare din Europa;

Mai aveți nevoie de alte motive pentru a înțelege că, în sfârșit, ați reușit să-i montați în posturile cheie ale țării pe cei mai proști dintre voi?

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Marțea cuțitelor lungi din PNL

Gata! Cuțitele au fost scoase de sub masă. În prezența președintelui Klaus Iohannis. Un președinte descumpănit, care nu a rezistat în poziția de arbitru al taberelor rivale din PNL. A cedat presiunii. S-a retras diplomatic. Îi lasă pe unii liberali să-i hăcuiască pe ceilalți. Și așteaptă neliniștit deznodământul. Cum poate riposta Ludovic Orban atacului năprasnic vent din direcția grupării Rareș Bogdan?



În fața președintelui, la întâlnirea organizată de acesta, având drept scop stingera din fașă a unui incendiu, gruparea anti-Orban s-a dezlănțuit. Rareș Bogdan a rămas vârful de lance. Dar în jurul lui s-au aliniat câțiva redutabili aliați. Și contestatari din ce în ce mai vehemenți ai modului în care este condus Guvernul. Cel mai redutabil aliat al lui Rareș Bogdan este Vasile Blaga. Singurul mare vulpoi din politica românească a deceniilor trecute rămas încă în picioare. Și care, într-un fel sau altul, conduce la rândul său un nucleu dur al fostului PDL. Dar la ședința inițiată de Klaus Iohannis alături de Rareș Bogdan s-au mai aliniat câteva piese grele. Florin Roman, care este șeful grupului parlamentar liberal din Camera Deputaților sau Dan Motreanu, una dintre eminențele cenușii ale partidului, constant în această calitate de cel puțin cinci ani. Cristian Bușoi și Robert Sighiartău.

Dar în cealaltă tabără? Cine l-a apărat cu o forță cât de cât proporțională cu cea a atacului pe un Ludovic Orban care aproape a stat cu capul în nisip? Cu adevărat doar Raluca Turcan. Numai că aceasta își apără de fapt propria piele. Propria cauză. Este viceprim-ministru în Guvernul Orban și dorește să-și păstreze această poziție. Orice seism serios o poate duce la vale. Și, în plus, spre deosebire de Rareș Bogdan, Raluca Turcan nu prea stârnește reacții de simpatie din direcția opiniei publice. Dimpotrivă.

Dar, în definitiv, pe ce s-au bătut cele două tabere sub ochii consternați ai președintelui Klaus Iohannis? Echipa lui Rareș Bogdan, cu acesta în frunte, a susținut un fapt greu de contestat. Și anume că Guvernul, în condițiile în care este condus de Ludovic Orban, a încercat din răsputeri să-și subordoneze partidul. Când de fapt normal e ca lucrurile să stea pe dos. Pentru că partidul este cel care a reușit să impună unei majorități din Parlament un Guvern minoritar. Ludovic Orban își datorează poziția partidului. Și, cu multă abilitate, echipa lu Rareș Bogdan, cu acesta în frunte, a adăugat că acest succes de etapă îi este datorat și președintelui Klaus Iohannis. Care s-a pus eroic de-a curmezișul „ciumei roșii”. Iar acum, iată, lui Ludovic Orban i s-a suit scroafa în copac. Și asta se petrece chiar atunci când popularitatea partidului se prăbușește dramatic.

În reuniunea de ieri s-a ajuns atât de departe, încât figuri marcante din PNL au contestat tocmai rezultatele acelor sondaje de opinie care indică procente mari ale partidului. S-a spus că acele sondaje reprezintă o capcană. Că este imposibil ca PNL să aibă încă 40% favoabilitate. Că nu are nici 37%. Și nici măcar 35%. Că astfel cum este condus și cum este umilit chiar de către președintele său, Ludovic Orban, se va duce mult în jos și va pierde alegerile. Locale și parlamentare. Indiferent ce decide Curtea Constituțională. Indiferent cine va hotărî, Guvernul sau Parlamentul, calendarul electoral. Și s-a vorbit neobișnuit de mult despre debandada din partid. S-a spus că sub Ludovic Orban, care de fapt nu se mai ocupă deloc de partid, PNL este în mare degringoladă din punctul de vedere al organizării și mobilizării sale.

Iar Ludovic Orban a stat mai mult cu nasul ascuns sub mască. Fără a se lua la trântă cu niciunul dintre contestatarii săi. În schimb, a dat nenumărate asigurări, de care opinia pubica s-a plictisit de mult, cum că statul este bine gestionat iar măsurile economice pe care le va lua – le tot ia de nu știu cât timp – vor conduce la rezultate bune și vor relansa imaginea PNL. Nu putea să facă mai mut decât atât. Dacă ar fi ripostat, nu ar fi făcut decât să-și înverșuneze adversarii, să le dea acestora apă la moară, eventual chiar pentru atacuri letale.

S-a vorbit și despre remaniere. Fără prea multe detalii. Dar este clar ce vor unii și alții. Ludovic Orban ar dori să măture de pe tabla de șah piesele unor rivali susținuți de tabăra Rareș Bogdan, la grămadă cu câțiva miniștri care și-au mâncat credibilitatea în rândul populației. În timp ce Rareș Bogdan socotește că se apropie momentul unui asalt final. La capătul căruia Guvernul să se subordoneze partidului, cu sau fără Ludovic Orban la vârf. Iar la comanda partidului, Guvernul să renunțe la tot felul de trăsnăi și să se apropie mai mult de trendul opiniei publice.

Dar președintele Klaus Iohannis? Acesta, referitor la subiectul fierbinte al unei remanieri, s-a mărginit în a enunța sec un principiu cu caracter general. Și anume faptul că modul în care este alcătuit Guvernul, componența acestuia, schimbările în echipă reprezintă apanajul premierului. Un principiu cât se poate de corect. De neatacat. Dar gol în conținut. Pentru că, firește, căpitanul este cel care își alege echipa. Iar căpitanul este premierul. Numai că echipa are și un antrenor. Ea aparține unui club. Și are în spate o galerie. Așa că până la urmă totul trebuie luat în calcul. Eu nu cred că președintele Klaus Iohannis a fost evaziv pentru că i-ar fi frică de unii sau de alții. Eu cred că a fost evaziv pentru că a ajuns la concluzia că în acest punct în care se află, războiul liberalo-liberal nu poate fi oprit. Și așteaptă să se dumirească asupra taberei care are șanse mai mari. În mod cert, timpul lucrează în favoarea lui Rareș Bogdan. Și sapă la temelie credibilitatea lui Ludovic Orban. În curând, acestuia îi trece timpul. Să nu fie însă prea târziu pentru PNL. Pentru că, într-o asemenea eventualitate, Klaus Iohannis va trebui să caute o altă soluție. Ghici ghicitoarea mea care?

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sursa: Sorin Roșca Stănescu Blog

Noul PSD, cu „patrioți” și „suveraniști” furnizați din stocurile serviciilor

Dacă e să ne amuzăm, o putem face, dar momentul nu este foarte prielnic. ”Noul PSD” promite, în schimb, să devină cea mai bună glumă de la „Dreptate pînă la capăt” încoace. Propriu-zis, fiind masochiști pînă la capăt, hai să punem pariu că un drăcușor mic și negru tot șopotește acolo: „hai, doară au zis că-s patrioți, de data asta va fi altfel decît în ultimii 30 de ani, le mai dăm o șansă acum pentru că-s suveraniști și țin cu România, pînă acum n-au avut timp / chef / spațiu / n-au fost lăsați / nu s-au aliniat planetele… dar acum e imposibil să nu facă exact ceea ce ne dorim noi, iar dacă n-o să facă nici de data asta, n-o să-i mai votăm niciodată, poate doar în cazul în care vom vota cu răul cel mai mic”… Și țup cu ștampila, ca să aibă STS-ul ce să contorizeze ca vot valabil exprimat al celor 21-23 de milioane de alegători, plus diaspora, hai 25, dar nu mai mult de 28 de milioane. Hai, un 30. Sau 50 sau 100, că oile nu se revoltă. E cum li se spune.



Vechiul și noul PSD, trăgîndu-se în chip. Ce poate fi mai frumos? Ah, am uitat să vă prezint „echipa” nouă a pesediștilor patrioți și suveraniști? Păi, s-o luăm pe repede înainte!

Avem echipa de „juriști” – Eugen Nicolicea, Florin Iordache, Șerban Nicolae – propriu-zis visul electoral al tineretului. Oameni noi, tineri, neuzați, vorba aia, patrioți și suveraniști. Cum altfel? Acuma, sigur că Nicolicea provine din „echipa” lui Gabi Oprea, dar ce să-i faci? Domne, acolo-s numai generali „patrioți”, de altfel UNPR a servit mereu „interesul național”.

Un alt indiciu al integrității ar fi că Nicoleta Nicolicea, soţia mai tînără cu vreo 30 de ani a lui Eugen, a plonjat pe funcţia de şef al unităţii de magement a proiectului gazoductului BRUA (Bulgaria-România-Ungaria-Austria), o investiţie de 500 milioane de euro al Transgaz și UE. De capabilă, cum ar veni. Pentru că înainte a lucrat ca jurnalistă la publicația Sursa Zilei, înainte la Click, la Cronica Română sau Evenimentul Zilei, cînd nu ocupa funcții în CA al TVR sau în Poșta Română. Ca să nu mai zicem că a fost consilier al Guvernului pe vremea lui Ponta. Ups! Ponta am spus? Înseamnă că am spus și Ioan Rus și Grupul de la Cluj…

Florin Iordache reprezintă o „altă întrebare” de 10 puncte! La bază a terminat „mecanica”, devenind jurist o leacă mai tîrziu. Iar doctoratul și l-a dat taman în Republica Moldova – Universitatea Liberă Internațională (cunoscută ca fiind o fabricuță de diplome), Iordache fiind acuzat de un grosier plagiat. Dar Florin Iordache a prezentat un document care-l absolvă de păcate, însă… ta-daaam! Lovitură de teatru! De la Cluj vine pedeapsa, anume de la „grup”, ăla mai extins, din care face parte și parțial deconspiratul Ioan Aurel Pop. Ca atare, Pop se așterne să scrie revistei Newsweek despre plagiatul lui Iordache, semnalînd că nu recunoaște semnătura de la CNATDCU (Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare), anume semnătura care îl scăpa de Iordache de plagiat. Bine, semnătura ar fi trebuit să fie dată chiar de Ioan Aurel Pop, iar el susținea în noua versiune a poveștii că nu a dat-o, ba mai mult, că îl bănuiește pe Iordache de plagiat!

Ce mică e lumea! Dincolo de frăția băieților cu ochelari de soare, mai avem pe verii Dîncu (și cel care vorbește la microfon e tot Dîncu, dar o „somitate” pe la Uniunea Scriitorilor), desigur George Maior, IA Pop și alții. Ca fapt divers, Coldea mai era pe acolo… Cu Școala masterală de la UBB.

Revenind un pic la Iordache, să mai notăm că are și un curs absolvit pe la Colegiul Național de Apărare. Nu c-ar fi ceva rău, e doar un pic securist. O bună pîrghie de control. Altă întrebare!

Șerban Nicolae, este tot un personaj cu greutate. Nici el nu a fost întotdeauna jurist, a început,  similar cu Iordache, liceu industrial – muncitor la Mecanica Fină, membru FSN, apoi o dă pe chestii „internaționale” gen Universitatea Româno-Americană.

Nu putea fostul muncitor la Mecanică fină să nu aibă doctorat. Nu se face! Unde să meargă, totuși? La UBB, la Cluj, acolo unde doctoratele au crescut și s-au dezvoltat frumos și armonios, urmînd nevoia imperioasă de doctoranzi și, în cele din urmă, de doctori. La Cluj, pînă și Funar a ajuns doctor cu o teză despre cîte bănci și tomberoane a vopsit tricolor. La Cluj, unde Coldea conduce o școală masterală la UBB. La Cluj, unde o parte a „grupului” controlează mediul universitar. Adică și mediul universitar. Cum la sfîrșitul de săptămînă – bisericile sau terenurile de golf sau cabanele private – unde se încheie adevăratele afaceri.

Așadar, un distins reprezentant al „Grupului de la Cluj”, Vasile Pușcaș, îl „îndrumă” pe Nicolae în ceea ce privește doctoratul. Taman „negociatorul șef” al României. Deja simți așa o fervoare patriotică! Un miros de Schengen! Așa se naște lucrarea ”Proiecte de reformă a Națiunilor Unite”. Așa se plagiază nu mai puțin de 10% din teză. Mai apare și situația că Șerban Nicolae a publicat aceeași carte de două ori, sub titluri diferite, ca să prindă un post la Spiru Haret, el zice că de lector, cei de acolo spun că de asistent. CNATDCU analizează teza lui Șerban Nicolae și propune retragerea titlului de doctor, în 2018. De aici, comisia plasează cu curaj cartoful fierbinte tocmai amicilor lui Nicolae, adică politicienilor din Ministerul Educației. Ghici! În 2019 are loc o tentativă de clasare ilegală a plagiatului, dar Șerban Nicolae are suficient de mulți dușmani ca lucrurile să nu poată fi mușamalizate, nici chiar dacă așa ar dori „grupul”. Deocamdată, însă, CNATDCU așteaptă ca Ministerul Educației să își găsească timp și de studierea plagiatului. Dar timpul e prețios…

Ce să-i faci? Nu toată lumea s-a născut fără defecte! Ce a mai furat Șerban Nicolae? Din funcţia de consilier al preşedintelui Ion Iliescu, iată că a primit un apartament RA-APPS  cu trei camere, de peste 150 mp, pentru care plătea o chirie modică de 400 de lei. Un pic mai răsărit decît la el în sector. După ce a părăsit funcţia de la Cotroceni, în anul 2004, deşi nu mai avea nici un drept legal să ocupe locuința, Șerban Nicolae refuză să părăsească imobilul de pe strada Mihai Eminescu până în 2016, adică o nimica toată de 12 ani, cînd în cele din urmă este evacuat forțat, mai ales că în toată această perioadă (de litigii) nu a mai plătit 460.000 de lei cu care rămîne dator statului. Un fleac! Lasă că plătim noi, te furajăm!

Patriotismul și creștinismul ortodox se îmbină armonios în făptura lui Șerban Nicolae

În 2010, Șerban Nicolae și-a înființat o firmă care urma să se ocupe de insolvențe – Prime Insolv Practice SPRL – și, surpriză, a și fost acceptat din scurt ca și firmă agreată ANAF, la acea vreme condusă de Sorin Blejnar (PDL), omul lui Băsescu. Dar, mai contează? Aflăm din pressone.ro că firma de insolvență a lui Șerban Nicolae a fost vîndută soției lui Blejnar. Dacă am ajuns la acest punct, nu e logic că nici nu mai contează restul „prieteniilor” de pe la case de insolvență, de lichidare, zig-zaguri prin instanțe, bani făcuți juma-juma cu „adversarul”… Greață! Mai luați o bucată, tot din pressone: „în aceeași perioadă în care Andreea Blejnar a intrat în Prime Insolve Practice, această firmă a fost desemnată administrator judiciar pentru insolvenţa societăţii Fattoria Terrantica SRL, a lui Mircea Băsescu.”

Tot de acolo: „Nașul cuplului Adriana şi Șerban Nicolae este omul de afaceri Constantin Samson, primar al orașului Azuga. Nași de cununie ai fiului lui Samson au fost Ioana Băsescu și fostul soț al acesteia, Bodo, solistul de la Proconsul. Samson a fost și primarul care a oficiat căsătoria dintre Ioana Băsescu și avocatul Radu Pricop”.

Să traduc asta? Adică cel mai mare „luptător” al PSD-ului e mumu-mumu cu clanul Băsescu? Acesta e marea speranță a suveraniștilor?

Dar, de departe cea mai hazlie parte e asta! Trei „persoane fizice” i-au dat cu împrumut lui Șerban Nicolae 233.500 de euro și 120.000 de lei. Și ce credeți că face el cu banii? Îi bagă la Garanti Bank! A se vedea declarația de avere! Iar noi ne-am născut ieri. Zic doar pentru cei care mai simt nevoia să-l împrumute pe nenea acesta cu bani, ca să știe că pot.

Ar mai fi partea cu interlopii. Ceea ce este frumos la Șerban Nicolae este că pe măsură ce sapi mai adînc, lucruri tot mai interesante tind să iasă la suprafață. Cînd și gura la tovarășii tăi tre să mînce ceva, mai ales cei din sectorul 4, nu te mai încurci în detalii gen Clanul Cămătarilor, Clanul Sportivilor, DIICOT, anchete, arestări. Astea-s fleacuri. Există cetățeni de nădejde oriunde! Chiar și în așa-zisa lume interlopă.

Florian Puiu, apropiat de Clanul Sportivilor, este finul lui Cristi Calu, unul dintre cei mai periculosi interlopi ai Bucurestiului. Altfel spus, un eveniment de partid, un bun prilej pentru team building. PSD sector 4.

Nu în ultimul rînd, Șerban Nicolae are o problemă „clasică” deja, cu bozgorii care fură Transilvania. Este atît de șovin pe cît este și colegul său Titus Corlățean, alt individ acrit prin securisme și secte neoprotestante. Ultima găselniță a lui Șerban Nicolae & Corlățean a fost să transforme 4 iunie în sărbătoare națională. Cum ar veni, anual, să se sărbătorească decizia de la Trianon. În mod normal, avînd deja în calendarul sărbătorilor data de 1 Decembrie, partea cu Trianonul este un pic ieșită de pe orbita normalității, fiind propriu-zis același lucru, anume luarea în posesie a Transilvaniei în urmă cu peste un secol. Avînd o minoritate de cca. 1 milion de maghiari, măsura este cel puțin contraproductivă. Nu pentru că maghiarii ar vrea să ia Transilvania (îl lăsăm pe Șerban Nicolae să și-o bage undeva), ci pentru că este un gest grobian. De neam prost.

Ungaria a pierdut cu Trianonul două treimi din suprafața țării (asta însemnînd Transilvania, Vojvodina, Baranya, Felvidék, Transcarpathia, Burgenland). Apoi, peste 61% din pămîntul arabil, 88% din păduri, 62% din căile ferate, 64,5% din șosele, 83% din producția metalurgică, 56% din companii, 67% din companiile financiare, integral producția de aur, argint, cupru și sare. Dar, dincolo de drumuri și industrii, 1,7 milioane de maghiari au dispărut odată cu Transilvania din corpul nației, 600.000 au dispărut în Slovacia, 340.000 în Serbia, 200.000 în Ucraina, iar combinat în Slovenia, Austria și Croația încă 40.000. Oameni. Care n-au fost întrebați. Care s-au trezit cu casa lor, cu grădina lor, cu calul lor, cu cățelul lor, cu iarba cosită sau cu lemnele tăiate taman în altă țară. Nu veniseră ei „din Mongolia”. Veniseră „învingătorii” peste ei. După cum bine se vede, Transilvania este doar o părticică a problemei mai mari. De unde să priceapă Șerban Nicolae? Cît despre Corlățean, merită să punem o singură fotografie care face cam cît o mie de cuvinte.

Avem echipă, avem valoare! Mai mici și mai mari „Titulești”. Și Maior. Grupul.

Ar mai fi Olguța Vasilescu. ”Craiolguța”. Festivalul Shakespeare. Festivalul Mihai Viteazu. Deshumarea lui Mihai Viteazu. PRM, Vadim. Ups, plagiat din Vilfredo Pareto. S-a pus batista pe țambal cu o viteză uimitoare în cazul plagiatului mai mult decît grobian și evident pe care cei de la Cotidianul l-au prezentat în detalii. Ceea ce este absolut inedit în toată povestea, este că plagiatul există și este cît se poate de evident și indiscutabil, dar cu toate acestea, de ex. pe Digi24 (postul SRI) titlul este „Lia Olguța Vasilescu, suspiciuni de plagiat”, pe Ziare.com apare ceva despre „gafe”, e suspectă, în EvZ poate că a plagiat “Contribuţia lui Vilfredo Pareto la dezvoltarea sociologiei moderne”, iar Revista 22 o citează chiar pe acuzată, care își acuză acuzatoarea că nu l-ar fi citit pe cel pe care l-a plagiat ea! Tare, sau ce? Cînd s-a mai întîmplat ca presa securistă să apere pe cineva din cealaltă tabără? La fel, arestul preventiv, mult circ pentru nimic, eliberare, pa!

Acuma să nu mai amintim cu ce Comisie se iubește Olguța Vasilescu. Unde încerca și bietul Dragnea să se mai împrietenească și să se giugiulească un pic cu sistemul!

Claudiu Manda este absolvent al Colegiului Național de Apărare (2005), absolvent al Colegiului Național de Informații (2011). Să tragă cineva cu ochiul sau se poate ghici tîlcul acestor absolviri?

Ar mai fi Liviu Pleșoianu. „Haiducul cel tînăr”. Speranța. Izbăvitorul. Cel care scrie cu covrig pe pită, cel care face photoshopuri cu ăilalți, cel care a zis lucruri de vreo 3-4 ori, cel care a zis că vrea să conducă ba partidul, ba țara, dar care nu și-a ridicat curul din fotoliu ca să-și strîngă lui însuși niște semnături.

România, unde scriem cu covrigul pe pită! Azi-mîine, chiar posibil…

Mi-a mai spus lumea să fiu indulgent cu Pleșoianu. „Nu e băiat rău”. De-astea. Problema lui, dincolo de infantilism și de lipsa de pricepere la a face orice, este dorința de a-i pica din cer funcția. În plus, acea deranjantă autoinvitare pe postul de Mesia al neamului. Și o tradițional proastă poziționare „patriotică”, cu accente contondente, peremiste, dar și arogarea unei stupide poziții de stră-stră-nepot al României Mari. Wannabe.

Bunica României Mari? De pe pagina FB a „haiducului” PSD

Vă întrebați care e legătura dintre doamna din poză și Liviu Pleșoianu? Nici una! Și abia asta e grav. Pia (Pleșoianu) Brătianu nu are nici o legătură directă de rudenie cu Liviu Pleșoianu, fiind o pură coincidență de nume. Ceea ce nu-l împiedică pe Liviu Pleșoianu să abereze pe temă. Cum ar veni, pentru că Pia Pleșoianu a fost nevasta lui Brătianu, lui i se cuvine să fie șef pe undeva. Că e neam boieresc. Bravo, mă! O mare speranță! Și acum, hai să-l imaginăm, pe bune, la Casa Albă, în locul lui Iohannis, pe un scenariu frumos pregătit de alde George Maior și Bogdan Aurescu (ăla, negociatorul). Chiar crede cineva că Pleșoianu nu ar fi luat șepcuța aia cu Make Romania Great Again?

Dar, hai să ajungem cumva și la „cărturarul” și „eruditul” Codrin Ștefănescu. Venit în PSD via PRM (ca și Olguța) și via PC, fără a scăpa mirifica perioadă din Consiliu și incomparabilele lupte purtate împreună cu „nea Bideu”. Un alt „patriot” și „suveranist”. Dacă mai punem și patalamaua de SNSPA, sîntem acasă. Ca să-l cităm: „Insā nu toți suntem lași sau absolvenți de academii secrete”. Nu, SNSPA e chiar fostul Ștefan Gheorghiu de pe lîngă CC al PCR.

În materie de grobianism este greu de imaginat un personaj mai adecvat. Iar cu cît îl răscolește mai tare lipsa de lecturi, cu atît mai abitir dă să se pozeze cu cărți. Și nu cu ediții ieftine, cum citesc cei care citesc. Nici măcar hard-cover. Chestii tari, cool, dă colecție, mînca-ți-aș! Dă boier, să moară tot pesedeu! Să moară toți ăia de mă invidiază!

Cărturarul, într-un moment de adîncă reflecție metafizică

Acesta este personajul care a sunat goarna! A dat deșteptarea în partid. Nu se mai poate cu Ciolacu! Revoluție! Se vede de la mare distanță că „răsculații”, sau „puciștii” nu au atîta sînge în instalație încît să-l dea jos pe Ciolacu. Zmeul zmeilor. Cel cu șapte capete. Nu există nici un „Dojo Yaburi”, nici un „campion” care să provoace la luptă pe senseiul Ciolacu și pe ucenicii săi, ca să preia PSD-ul. Vitejii ăștia „patrioți” și „suveraniști” vor să-și înceapă activitatea constructivă fugind ca lașii din fața lui Ciolacu. Și sperînd ca, ulterior, lumea să-i voteze. Am uitat! Ei sînt intelectuali… Cărți, doctorate… Cartea ar putea deveni chiar simbolul lor electoral.

De unde mai știm că sînt lași? Păi cum să se gîndească să o tocmească pe Gabi Firea ca să-i dea brînci lui Ciolacu pe scări? Pare o glumă, dar nu e. E pe bune. Legăturile Găbiței cu lumea serviciilor sînt atît de complexe că ți-e greu să alegi un punct de pornire. Ai putea s-o iei chiar din familie. Din cercul de apropiați. De mai îndepărtați, din stînga, din dreapta, din față, din spate, tot aia e!

Vasile și Gabi

Pe scurt, Gabi a susurat că rămîne fidelă proiectului Ciolacu. „Poate peste cîțiva ani… dacă lucrurile se mai schimbă”… a mai adăugat primarul general. Se vor schimba, evident! Dar ce mai contează?

Deocamdată, ceea ce rămîne important, nu pentru pesediști, ci pentru securiști, este ca partidul să se rupă. Iată, pare c-a venit momentul. Iar lucrurile astea nu sînt negociabile din partea „băieților”. „Cine mișcă, mișcă mort”. Dragnea a fost singurul personaj care a îndrăznit să îi sfideze pe cei de la Cluj, să facă ceva pe buricul pămîntului și soarele care răsare de pe Feleac. Chiar a reușit să miște cîteva piede grele din loc. Gîndiți-vă doar la Maior. Numai că Dragnea nu a calculat bine pașii de dans cu întreaga mafie de stat, astfel că i s-a pus piedică și s-a dus de-a berbeleacul. Că și trădarea face parte din „valorile naționale” și nu de ieri sau de azi!

Sincer, un alt Dragnea nu prea există în actualul partid de „patrioți” și de „suveraniști” din gură. Dar Dragnea va putea fi luat în calcul atunci cînd va ieși din detenție și dacă va mai avea chef să șteargă pe jos cu cei care l-au înfundat. E omul care a transformat cu mînuța lui un IMS în ARO. Durează. Ai nevoie de timp, de piese, rabzi de frig, de cald, de sete, dar nu contează. Va veni și clipa cînd îți poți contempla victoria. Pînă atunci, rămîn eternele piruete ale serviciilor. Gabi Oprea, băieții de la Cluj, Hellvig, Coldea, fripturiștii…

Iar restul, votanții, poate c-ar trebui să se gîndească extrem de serios dacă își mai aruncă sau nu votul în gaura neagră a serviciilor. Altminteri, povestea nu are nici un sfîrșit. Există deja o Mișcare a Patrioților, toți foștii băsiști sînt deja în tranșeele conservatorismului și suveranismului, țara, neamul, ființa națională, poporul, România etc. sînt sintagme pe care abia așteaptă să și le scuture de pe limbile prea obișnuite să spună ceea ce prostul vrea să audă.

Și mai citiți și cartea lui Rizea. Un alt fost pesedist. E interesant cu cîtă lejeritate discută despre casele lui Dîncu pe care le închiriază cui credeți? RA-APPS-ului, despre „cotizațiile” pe care politicienii le plătesc securiștilor. Taxa de șmecher. Sute de mii de euro. Milioane de euro. Cash. Neimpozabil. Să fie! Să curgă!

PS: schmoukiz și alți dereglați cu IQ sub limita oligofreniei, chiar și aici am buton pt. „spam”. Voi securiștii și spălații pe creier chiar nu pricepeți?

Autor: Ambrus Bela

Sursa: Samizdat

 

Alexandru Petria: “Covid-19. Sentimentul de utilitate al omului oarecare”

Bolile destructurează o anumită stare de fapt, a organismului uman ori social. Sunt un agent al dezordinii.



Interesant, în cazul pandemiei cu Covid-19, încercăm o proiecție a ordinii, susținea filosoful german Peter Sloterdijk, într-un interviu din Le Point, în 18.03.2020 : „Nu haosul decurge din această boală, ci într-un mod foarte anti-liberal – fantoma ordinii regăsite. Curios, dar asta are ceva din starea de excepție la care visau unii gânditori în anii 1920 și 1930, precum Carl Schmitt. Pentru el, suveranul este cel care decide asupra stării de urgență și validitatea unei decizii nu este determinată de conținutul acesteia, ci de faptul că este luată de o autoritate considerată legitimă. Eu mă întreb dacă nu cumva trăim un moment istoric nebun.” Da, și eu cred că trecem printr-o perioadă nu numai a agresiunii unui virus, ci a agresiunii iraționalului.

Ca orice proiecție, „fantoma ordinii regăsite” e o realitate de mâna a doua, o rescriere. Un fals ce substituie realitatea, mufat la propagandă. O iluzie monetizată de păpușari. Dar funcționează aproape ca originalul, observarea diferenței nu e apanajul mulțimii.

Ca orice stare presupusă de ordine, de urgență, alertă, cu traseu obligatoriu excepția, delimitează un sentiment de apartenență la un loc, o comunitate, o națiune.

Individul însingurat de globalism, orice oarecare, sub spectrul Covid-19 parcă și-a regăsit familia uitată, comunitatea orașului, a țării, și-a redescoperit rădăcinile. Simte că este util acceptând carantinarea, privarea de libertate. Are încredințarea că luptă pentru binele colectiv, fiind pușcăriaș, ca să nu se împrăștie boala, că s-a lipit de un scop măreț. E o luptă destul de comodă, de fapt „luptă” stând, rulând zilnic imobilitatea ca pe-o țigară. Dacă nu dintr-o teamă exagerată, indecentă precum o oglindă cu brizbrizuri, poartă mândru însemnele „armatei”- masca pe figură și mănușile pe mâini. Are convingerea că masca dă un sens vieții sale banale, că îl înnobilează. Umilul intră în pielea cavalerului în armură. Apărându-se pe el și pe cei din apropiere prin mască – cum tot recită politicienii și presa, are senzația că-i cu altruismul la vedere, că e cetățeanul exemplar ce n-a fost niciodată, cel mai probabil. Masca reprezintă proclamația de responsabilitate.

„Eroismul” supunerii.

Momentul descoperirii, că e vorba de-o falsă ordine și o luptă tot așa, o să fie la fel de penibil ca acela al actorilor care-și uită replicile și încep să se se comporte ca niște găini bete pe scenă, sub râsul spectatorilor. Numai că, în piesa cu Covid-19, cei luați de actori amnezici sunt mai numeroși decât spectatorii.

Autor: Alexandru Petria

Sursa: Alexandru Petria Facebook

NOTA REDACȚIEI:

Alexandru Petria (n. 1968) a debutat în revista Tribuna, în 1983. A publicat următoarele volume: Neguțătorul de arome (poezii, 1991), 33 de poeme (1992), Zilele mele cu Renata (roman, 2010), Deania neagră (proză scurtă, 2011), Călăul harnic (poezii, 2012) și Rugăciuni nerușinate & alte chestii (poezii, 2013), Convorbiri cu Mircea Daneliuc (2013), România memorabilă (interviuri cu scriitori, 2013), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2014), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2017).

A contribuit cu poezie, proză și interviuri la toate revistele literare importante din țară. După 1989, devine șeful Comisiei pentru Abuzuri și Drepturile Omului în cadrul CPUN Dej și, alături de câțiva prieteni, a pus bazele săptămânalului dejean Gazeta someșeană. A fost redactor și reporter la mai multe publicații: Zig-zag, Cotidianul, Hermes, Partener, Monitorul de Someș. A fondat propria publicație, cu apariție lunară, Realitatea de Bistrița-Năsăud, Dej și Gherla. Poeziile sale au fost traduse în catalană, maghiară, franceză, spaniolă și olandeză.

I s-a tradus, în Olanda, romanul Zilele mele cu Renata/ Mijn dagen met Renata, la editura Nobelman din Groningen, în 2014. În 2018, a revenit ca poet cu volumul Până unde are oxigen dragostea, apărut la Alexandria Publishing House. Cea mai nouă și controversată apariție este Cum văd lumea. Împotriva globalizării și corectitudinii politice, despre dignitism & alte lucruri, tot la Alexandria Publishing House, la finalul lui 2018. CARTEA SE POATE COMANDA AICI.

Ziarul german BILD: „Carantina a fost o greşeală uriaşă!”

Ediţia de ieri a celei mai citite publicaţii de pe planetă, ziarul german „DAS BILD” titrează: „Carantina a fost o greşeală uriaşă” („Lockdown war ein Riesen-Fehler“)! Dacă acest titlu apărea la noi, publicaţia ar fi fost suspendată de Sorin Grindeanu la cererea lui Marcel Vela şi Andi Manciu, susţinuţi de tripleta apocaliptică Arafat-Rafila-Cercel.



“Bild” citează opiniile unor somităţi din Germania care cred că măsurile excesive prin care, practic, s-a oprit planeta nu sînt pe deplin justificate, ba, chiar, că statisticile deceselor n-ar fi nici pe departe reale. Iată cîteva din aceste opinii:

– Prof. Stefan Homburg, profesor la Universitatea din Hanovra: „În Italia, epidemia de coronavirus a fost mai severă decât una de gripă, dar în Germania nu. Prin măsurile de carantină, guvernele au făcut o greșeala imensă. Situația e din ce în ce mai rea, iar stadioanele de fotbal goale sau restaurantele pe jumătate pustii nu ajută pe nimeni.”

 Prof. Klaus Püschel, doctor patolog și lider al Departamentului de Medicină Criminalistică la Hamburg University Hospital: „La urma urmei, Covid-19 e o problemă virală, asemeni gripei, și în majoritatea cazurilor, nu este fatală, decît în cazuri extreme. E important să examinăm cu atenție decesele din cadrul pandemiei pentru a stabili dacă virusul a fost într-adevăr cauza bolii.

Din cele 180 de decese cauzate de Covid-19, cu toții sufereau și de alte afecțiuni și nu erau copii sau adolescenți. Infecția cu Covid-19 a fost pur și simplu picătura care a umplut paharul pentru mulți bolnavi.”

– Julian Nida-Rümelin, fostul Ministru al Culturii: „Cu Covid-19, apar în fiecare zi numerele astea uriașe care ne îngrozesc. Dar trebuie să punem problema altfel pentru a înțelege aceste cifre: cîți oameni mor în Germania zilnic? Cîți mor din cauza unui atac de cord? Cîți de la cancer? Și cîți din cauza Covid-19?”

Toate aceste opinii, ca şi multe altele apărute peste tot în lume, nu contestă existenţa virusului Covid-19, ci doar arată că autorităţile din aproape toate ţările au exagerat cu măsurile dure, temîndu-se că acest Coronavirus ar fi un fel de „Gripă spaniolă”.

În realitate, cei care deţin Puterea în majoritatea ţărilor au văzut în aceste măsuri dure o bună oportunitate de a beneficia de un autoritarism neaşteptat care să-i scutească de Opoziţia politică, beneficiind, în acelaşi timp, de şansa încheierii unor contracte profitabile, necontrolate, invocîndu-se „necesitatea”.

Una dintre cele mai mari greşeli de la noi a fost internarea în spitale a persoanelor infectate, deşi nu există un tratament împotriva Covid-19. În locul unei izolări la domiciliu, aşa cum recomanda OMS, ministrul nostru a dat acel ordin stupid care a dus la infectarea personalului medical şi, implicit, la închiderea unor spitale.

O altă mare greşeală a fost transformarea mai multor spitale în Spitale-Covid, astfel încît bolnavii care sufereau de alte maladii au fost lăsaţi de izbelişte, generîndu-se astfel suferinţe uriaşe şi chiar decese pe care nimeni nu le-a mai contabilizat. Cazul cel mai teribil este cel de la spitalul din Câmpina în care era internat un singur pacient infectat cu Covid-19, toate celelalte 300 de paturi rămînînd goale, pacientul fiind asistat de 70 de medici specialiști şi peste 200 de asistente!

Şi nu trebuie uitate cozile uriaşe de ieri de la Spitalul de Oncologie din Bucureşti, unde bolnavii de cancer aşteptau să-şi ia reţetele sau să li se facă tratamentul:

Revenind la articolul din „Bild”, amintim cititorilor noştri că încă din 6 aprilie 2020, în articolul nostru „Controverse despre numărul real de decese din cauza coronavirusului” (https://www.cotidianul.ro/controverse-despre-numarul-real-de-decese-din-cauza-coronavirusului/), am prezentat cîteva statistici oficiale care demonstrau exact ceea ceea ce spun acum speciliştii germani: că numărul deceselor din alte motive este cu mult mai mare decît cele generate de Coronavirus!

Din păcate, această informaţie nu a fost dezbătută în spaţiul public, fiind acoperită de prezenţa zilnică pe ecrane a tripletei Arafat-Rafila-Cercel, cu susţinerea lui Klaus Iohannis şi Ludovic Orban, deşi cifrele sînt clare şi nu mint:

Cele 263.463 de decese din 2018 din România arată că media zilnică a deceselor din România a fost de 722 persoane, cauzele fiind diferite, multe dintre acestea fiind provocate de boli grave, precum cancer sau SIDA, aşa cum arată şi statistica mondială:

În ultima perioadă am văzut cu toţii eforturile autorităţilor din toată lumea de a lua măsurile de revenire la normalitatea de dinaintea Coronavirusului, anunţîndu-se date concrete de relaxare, păstrînd doar cîteva măsuri de protecţie pe care populaţia trebuie să le respecte pentru limitarea transmiterii virusului.

La noi, se pare că autorităţilor le-a plăcut foarte mult „starea de urgenţă”, astfel încît au simţit nevoia prelungirii acesteia cu o „stare de alertă maximă”, ameninţîndu-ne chiar că oricînd ar putea să revină la „starea de urgenţă”. Costurile economice sau chiar pierderea de vieţi pentru alte boli în afara Covid-19 nu par să-i îngrijoreze pe mai marii zilei de la noi, avînd în vedere benefiicle politice sau interesele financiare personale.

Sînt voci în spaţiul public care spun aceste lucruri şi la noi, chiar înainte de apariţia articolului din „Bild”. Este, de pildă, cazul medicilor de la Clinica Medicală 1 din cadrul Spitalului judeţean Cluj, care au încercat să protesteze faţă de transformarea clinicii în Spital-Covid, iar medicul epidemiolog care trebuia să aprobe a refuzat să-şi pună semnătura pe actul respectiv. A fost mai tare însă decizia prefectului Mircea Abrudean, căci spitalul trecuse în subordinea ministerului Sănătăţii, deci a guvernului.

Vocea specialiştilor care propuneau alte metode pentru limitarea transmiterii Coronavirusului n-a fost, din păcate, auzită de nimeni, căci fătucile din televiziuni sau moderatorii atotcunoscători primiseră direcţia ce trebuia urmată: adevărul este ştiut doar de Iohannis-Orban-Arafat-Rafila-Cercel, această pentagramă apocaliptică a Coronavirusului care nu trebuia să fie contrazisă de nimeni!

Lumea întreagă este acum într-o altă etapă a combaterii Coronavirusului, se caută alte metode şi alte strategii, astfel încît daunele blocării vieţii normale să nu le depăşească pe cele provocate de Covid-19.

Numai la noi, autorităţile visează la revenirea stării de urgenţă, gîndindu-se la alegerile din acest an, pe care vor să le cîştige cu mesajul deja anunţat: „noi v-am salvat vieţile, ăilalţi vi le-ar fi distrus”! Covidul pare să fi devenit la noi noul agent electoral care trebuie să ia locul mai vechii lor obsesii cu alegerile anticipate.

Noi, „contacţii”, rămînem doar o masă de manipulare, oricînd amendabilă. Nici măcar „diasporenii” nu sînt menajaţi, ei fiind condamnaţi la cozile uriaşe din vămi, aproape identice cu cele de la secţiile de vot din străinătate, cînd se îmbulzeau să-i aducă la Putere pe cei care azi îi batjocoresc la graniţă.

Autor: Ion Spanu

Sursa: Cotidianul

Alexandru Petria: “Infantilizarea omenirii și covido-prostia”

Într-o lume în care au un succes exploziv narațiunile cinematografice cu super-eroi, întâmplările cu Harry Potter sau cine știe ce năzbâtii fantasy ori cu zombi, unde logica e un apendice ocultat sau ignorat cu desăvârșire, și nu la copii- la adulți mă refer, chiar n-ar trebui să mire felul cum a prins spaima mondială cu Covid-19. Și carantinarea, reacția extremă și stupidă și cvasi-generalizată la ea. Infantilizarea omenirii e un fapt insuficient cercetat, cu roade toxice risipindu-și acum abundența.



Ridicarea nivelului de trai în țările care dau tonul în lume, în ultimele decenii, apariția a felurite facilități ușurătoare ale viețuirii au sleit inițiativa, curajul, apetența pentru risc, mai orice este obținut relativ facil, pe cărări bătătorite, securizate. S-a structurat o întreagă gândire pe seama siguranței, a evitării oricărui pericol cât de mărunt. S-a permanentizat cocoloșirea, în orice domeniu social, mă mir cum de n-au apărut și reguli de respirat pe stradă în siguranță. Cocoloșirea a încercat și încearcă să ne șteargă riscurile din orar. Intenția e salutară, totuși rezultatul e distorsionarea firii umane, aruncarea în lâncezeală, inclusiv a gândirii, prin evitarea riscurilor. Statul a început să-și asume roluri de părinte ultra-protectiv în relația cu cetățeanul infantilizat. Este de amintit că progresul omenirii s-a bazat pe asumarea și înfruntarea curajoasă a riscurilor, nu pe reguli pentru evitarea creșterii părului în palmă.

Desigur că politicienii sunt vinovații covido-prostiei, pentru măsurile scelerate luate în fața unui virus de-o periculozitate medie. Mă gândesc în principal la condamnarea oamenilor la pușcărie domiciliară; pușcăria- o ipotetică salvare în fața unui pericol exagerat în delir. Carantinarea nu încropea susținere dacă nu exista infantilizarea în masă, pe lângă incultură și analfabetism funcțional la cote îngrijorătoare.

Autor: Alexandru Petria

Sursa: Alexandru Petria Facebook

NOTA REDACȚIEI:

Alexandru Petria (n. 1968) a debutat în revista Tribuna, în 1983. A publicat următoarele volume: Neguțătorul de arome (poezii, 1991), 33 de poeme (1992), Zilele mele cu Renata (roman, 2010), Deania neagră (proză scurtă, 2011), Călăul harnic (poezii, 2012) și Rugăciuni nerușinate & alte chestii (poezii, 2013), Convorbiri cu Mircea Daneliuc (2013), România memorabilă (interviuri cu scriitori, 2013), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2014), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2017).

A contribuit cu poezie, proză și interviuri la toate revistele literare importante din țară. După 1989, devine șeful Comisiei pentru Abuzuri și Drepturile Omului în cadrul CPUN Dej și, alături de câțiva prieteni, a pus bazele săptămânalului dejean Gazeta someșeană. A fost redactor și reporter la mai multe publicații: Zig-zag, Cotidianul, Hermes, Partener, Monitorul de Someș. A fondat propria publicație, cu apariție lunară, Realitatea de Bistrița-Năsăud, Dej și Gherla. Poeziile sale au fost traduse în catalană, maghiară, franceză, spaniolă și olandeză.

I s-a tradus, în Olanda, romanul Zilele mele cu Renata/ Mijn dagen met Renata, la editura Nobelman din Groningen, în 2014. În 2018, a revenit ca poet cu volumul Până unde are oxigen dragostea, apărut la Alexandria Publishing House. Cea mai nouă și controversată apariție este Cum văd lumea. Împotriva globalizării și corectitudinii politice, despre dignitism & alte lucruri, tot la Alexandria Publishing House, la finalul lui 2018. CARTEA SE POATE COMANDA AICI.