C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Adevaruri ?!

Aceeași propagandă care spunea că referendumul pentru familie e nasol, trâmbițează că referendumul klausului e gigea

Sunt destule voci care ne spun că e obligatoriu să ieșim la vot la referendumul lui Iohannis – să ne exercităm dreptul democratic la vot.



Dar sunt aceleași care ne spuneau, acum șase luni, că se cheltuiesc bani inutili pe referendumul pentru căsătorie – că referendumul costă. Păi, referendumul de acum nu costă și el? Chiar organizat în paralel cu europarlamentarele, tot costă: oameni, hârtie, logistică IT, etc.

Sunt aceleași care ne spuneau, acum șase luni, că referendumul pentru familie este inutil. Păi referendumul de acum nu este inutil – când e doar unul consultativ, deci nu atrage vreo consecință efectivă și pare mai degrabă un exercițiu de PR pentru președinte, înaintea alegerilor?

Sunt aceleași care ne spuneau, acum șase luni, că referendumul pentru familie nu schimbă nimic. Păi referendumul de acum schimbă ceva – când mulți se întreabă dacă tema, așa cum a fost propusă de președinte, e măcar constituțională?

Sunt același care ne spuneau, acum șase luni, că doar naziștii guvernau prin referendumuri. Păi referendumul de acum nu se subscrie aceleiași logici?

Sunt aceleași care ne spuneau, acum șase luni, că nu are rost vreun referendum, de vreme ce nici referendumul prin care poporul a optat pentru un număr maxim de 300 de parlamentari nu a fost pus în practică. Păi și va fi pus în practică acum? Iar dacă acel referendum referitor la numărul de 300 de parlamentari – care era, ca și acesta, unul consultativ – nu a fost pus în practică, de ce să ne mai batem capul și să luptăm pentru ceva ce oricum nu va fi pus în practică?

Sunt aceleași care ne spuneau, acum șase luni, că Dragnea conspiră și profită de pe urma referendumului pentru familie. Păi, ținând cont de cele mai sus, nu putem spune, exact pe aceași logică, că Iohannis conspiră acum și profită de pe urma Referendumului.

Sunt aceleași care spuneau că referendumul pentru familie trebuie boicotat pentru că este organizat de Dragnea, iar un referendum organizat de Dragnea este nelegitim. Păi și cel de acum nu ar fi organizat tot de Dragnea? A căpătat brusc legitimitate?

Sunt aceleași care ne spuneau, acum șase luni, că referendumul dezbină și divizează societatea. Păi acest referendum, susținut cu precădere de o parte a spectrului politic și de anumite grupuri foarte vocale, nu dezbină și nu divizează societatea?

Sunt aceleași care ne spuneau, acum șase luni, că referendumul nu rezolvă problemele familiei. Păi nu putem spune, fix pe aceeași logică și citându-i chiar pe unii din tabăra USR-Rezist, că nici acest referendum nu rezolvă problemele justiției?

Sunt aceleași care ne spuneau, acum șase luni, că România are alte priorități – construcția de autostrăzi, de spitale, etc. Păi România nu are, în continuare, aceleași priorități – de ce și-ar fi schimbat România prioritățile?

Sunt aceleași care ne spuneau, acum șase luni, că nu trebuie să votăm, că nu e cazul să respectăm democrația și statul de drept, că trebuie să ne p… pe el de vot. Păi după ce ai terfelit, astfel, chiar ideile de Referendum, de democrație și de stat de drept, de ce ar trebui să te mai aștepți ca cineva să te asculte? Și să acționeze în direcția în care ți-ar conveni acum să acționeze – când ai avut grijă să dai cu toporul în tot?

Autor: Cătălin Sturza

Sursa: Justitiarul

Expert în drept constituțional: ”Votul la referendumul lui Iohanis e degeaba. CCR va invalida scrutinul ca fiind anticonstituțional!”

Pe 26 mai 2019 va avea loc un referendum convocat de Președintele României, Klaus-Werner Iohannis. Singurul răspuns al cetățenilor – valabil din punct de vedere legal, just din punct de vedere moral și eficient din punct de vedere politic – este neparticiparea. De ce? Explicația se găsește în cele ce urmează.



CCR ESTE ȚINUTĂ SĂ VERIFICE ȘI CONSTITUȚIONALITATEA ÎNTREBĂRILOR

La articolul 146 lit. i din Constituția României se poate citi: „Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia.”

Ce înseamnă în mod concret „veghează” nu se spune, dar din generalitatea termenului folosit deducem că este vorba despre obligația Curții Constituționale a României (CCR) de a urmări tot ceea ce ține de consultarea poporului prin referendum pentru a constata conformitatea procedurii în fiecare din componentele sale cu ansamblul normelor constituționale. Conținutul acestei obligației nu este limitat doar la aspectele de formă, ci vizează și fondul. Numai în considerarea ambelor aspecte se pot confirma apoi rezultatele referendumului. Cu alte cuvinte, CCR verifică nu numai constituționalitatea fazei finale a procedurii (nivelul participării și structura votului), ci și cea a fazelor inițiale, începând cu formularea întrebărilor la care trebuie să se răspundă prin „da” sau „nu”.

Referendumul este o modalitate a democrației; respectiv expresia democrației directe. Poporul este chemat să se pronunțe asupra modului de rezolvare a unei anumite probleme în mod direct iar nu prin reprezentanții săi. Aceasta este o excepție de la regulile democrației reprezentative. De aceea, ca orice excepție, are limite; care sunt de strictă interpretare. (Adică nu pot fi depășite pe calea unei interpretări care ar încerca să facă excepție la excepție.)

ÎNTREBĂRI ÎN DOMENII EXCLUSE DE LA INIȚIATIVA CETĂȚENEASCĂ

Astfel art. 74.2 precizează că „nu pot face obiectul inițiavei legislative a cetățenilor amnistia și grațierea”. Or, prima întrebare la care Președintele României cere cetățenilor să dea răspuns pe 26 mai 2019 se referă tocmai la amnistie și grațiere; respectiv la interzicerea lor în anumite cazuri. (Nu a omorului, violului, tâlhăriei, pedofiliei, care pentru familia Iohannis nu sunt chiar atât de grave).

Care este scopul acestui demers referendar? Exercițiul nu are nici o valoare dacă nu duce la modificarea legislației privind amnistia și grațierea. Prin urmare, Președintele dorește ca legislația să se modifice prin efectul unei inițiative a cetățenilor, manifestată într-un domeniu în care Constituția o interzice. Cum oare ar putea CCR să valideze rezultatele unui asemenea referendum ab initio potrivnic Constituției?!

De altfel, și procedura stabilită prin Constituție pentru inițiativa cetățenească (art. 74.1) este diferită de cea referendară pe care acum încearcă a o utiliza abuziv președintele. Cei care susțin o asemenea inițiativă trebuie să își decline idenditatea iar nu să se ascundă în spatele votului secret. Or, dacă referendumul nu are valoarea unei asemenea inițiative, atunci ce valoare are?

ÎNCĂLCAREA PROCEDURII DE REVIZUIRE A CONSTITUȚIEI

Lucrurile sunt însă și mai grave. Acordarea grațierii individuale intră în atribuțiile Președintelui Republicii. Aceasta este o dispoziție expresă cuprinsă în art. 94 lit d din Constituție. Așadar, Președintele dorește ca prin acest referendum să se ajungă la modificarea Constituției. (Nu mai discutăm fondul doritei modificări, prin care Klaus Iohannis nu urmărește să își interzică sieși dreptul de a ierta – oricum nu ar face-o – ci să îi oprească pe succesori săi să ierte.)

Aceeași este concluzia care se desprinde și din analiza celei de a doua întrebări a referendumului, întrebare care vizează interzicerea recurgerii la Ordonanțele de urgență în anumite domenii. Or, dreptul Guvernului de a legifera prin Ordonanță de urgență, este conferit, în limite expres și exclusiv indicate, prin Constituție – art. 115.4, 115.5, 115.6 – și nu poate fi retras, fie și numai parțial, decât prin modificarea Constituției.

Modificarea (revizuirea) Constiuției se realizează însă printr-o procedură specială care nu începe, ci se termină cu un referendum (art. 151). Ea poate avea loc și din impulsul unei inițiative cetățenești, dar aceasta presupune adunarea unui număr minim de semnături (500.000 din jumătate din județele țării) de la cei doritori (art. 150) iar nu chemarea întregii populații la referendum. Inițiativa respectivă se supune dispozițiilor constituționale care interzic mandatul imperativ (art. 69.2), Parlamentul având deplina libertate de a-i da curs sau nu. În cazul în care îi dă curs, legea constituțională adoptată în siajul ei este supusă aprobării prin referendum – art. 151.3.

Procedura descrisă nu poate fi eludată de Președintele Republicii. Devierea de la ea reprezintă o încălcare a Constituției, pe care CCR trebuie să o sancționeze, cel puțin prin invalidarea referendumului care o ignoră. Dacă statul de drept înseamnă că nimeni nu poate fi deasupra legii (art. 16.2), cu atât mai mult înseamnă că nimeni nu poate fi deasupra Constituției – „legea legilor”.

O TENTATIVĂ DE SUPRIMARE A DREPTURILOR CETĂȚENEȘTI

În plus, Constituția exclude de la revizuire orice inițiativă care ar avea ca rezultat „suprimarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor sau garanțiile acestora” (152.2). Or, vocația la grațiere (la iertare) este tocmai un asemenea drept fundamental, în timp ce amnistia, împreună cu grațierea, reprezintă garanții ale unui drept fundamental (dreptul la libertate, de exemplu), la care se poate recurge atunci când nu mai există mijloace judiciare pentru repararea încălcării acestuia. Avem sub ochii noștri în acest sens situația celor condamnați de complete ilegal constituite, ale căror hotărâri au fost declarate în bloc absolut nule de către CCR, dar care continuă să își producă efectele ilegale întrucât termenul pentru formularea contestației în anulare în multe cazuri concrete, a expirat. Ce facem cu aceștia? Dacă nu li se mai poate oferi un proces echitabil, li se poate asigura, cel puțin, remediul amnistiei sau grațierii.

Ce efect constituțional se poate atașa, deci, unui referendum care tinde la o revizuire a Constituției interzisă explicit chiar de aceasta, întrucât conduce la limitarea drepturilor fundamentale?! Și cum altfel poate fi calificată chemarea Președintelui la un asemenea referendum decât ca o violare a Constituției, ca o încercare de răsturnare a ordinii constituționale. Chiar dacă cetățenii s-ar prezenta la urne în număr suficient și ar vota așa cum le-o cere Președintele Iohannis, votul nu ar putea avea nici un efect în cadrul ordinii actuale. El însuși ar fi nu doar neconstituțional, ci anticonstituțional. A chema poporul ca prin referendum să se ridice împotriva Constituției este egal cu chemarea la insurecție împotriva ordinii de stat, a regimului politic fundamentat de Constituție.

ÎNCĂLCAREA DREPTULUI LA CONSULTARE INFORMATĂ

Democrația directă în cadrul democrației reprezentative este un subiect delicat. De aceea de el s-a ocupat cu maximă dedicație de-a lungul timpului Consiliul Europei. La effort său s-a alăturat mult pomenita Comisie de la Veneția. Împreună au stabilit standarde precise pentru organizarea referendumurilor. Toate standardele cu pricina sunt încălcate acum de referedumul iohannist în curs de desfășurare.

Mă voi referi doar la cinci dintre ele.

În primul rând, se cere ca întrebările puse la referendum să aibă ca obiect o problemă simplă, formulată în termeni necontroversați pe care toată lumea îi înțelege. Un sondaj de opinie ar demostra fără îndoială că în majoritatea lor românii nu știu ceea este aceea „grațiere” și „amnistie”, precum și diferența dintre ele. De asemenea, „corupția” este un termen cu înțeles controversat, care nu este definit ca atare în nici o lege. Ca să nu mai vorbim despre inepția din legislația română care vorbește despre „fapte de corupție” indicate doar prin exemple iar nu prin legătura esențială dintre genul proxim și diferența specifică, și „fapte asimilate celor de corupție”. Întrebarea Președintelui se referă și la acestea din urmă? Dacă da, înseamnă că practic desființăm instituția juridică a grațierii și amnistiei cu totul, căci prin analogie orice abatere de la regulă este corupție. Cetățenilor li se cere deci să se pronunțe în legătură cu ceva nedifinit clar și în mare parte necunoscut lor. Ei știu doar că grațiere și amnistie înseamnă „scapă Dragnea”.

În al doilea rând, întrebarea pusă trebuie să conțină o singură variantă la care să se poată răspunde prin „da” sau „nu”. Unii pot fi de acord cu amnistia, dar nu cu grațierea. Alții pot fi de acord cu grațierea individuală, dar nu cu cea colectivă. Unii pot fi de acord ca Ordonanțele de urgență să vizeze doar redefinirea limitelor pedepsei dar nu și organizarea judecătorească. Alții vor crede că numai incriminarea unor fapte poate fi decisă prin Ordonanță de urgență, dar dezincriminarea nu. Ce înseamnă „extinderea dreptului de a ataca Ordonanțele direct la Curtea Constituțională”?  Toate Ordonanțele sau numai unele? Un timp mai lung în care pot fi atacate sau alte persoane care să aibă dreptul de a o face? Cum poate fi reflectată într-un „da” sau într-un „nu” o asemenea varietate de opțiuni spre care împinge o asemenea varietate de ipoteze înghesuite tâmp într-o singură întrebare. În fapt, în două întrebări.

În al treilea  rând, cetățenilor trebuie să li se lase timp și să li se dea posibilități reale de a dezbate public problemele ridicate, susținătorii lui „da” și cei ai lui „nu” având cel puțin câteva luni la dispoziție spre a se dumiri și a dumiri lumea cum stau lucrurile. În cazul nostru, întrebări anunțate în ultima clipă abia dacă permit o lună de reflecție, căci dezbateri sau cadru pentru dezbateri nu a organizat nimeni: nici președinția, nici Guvernul, nici autoritățile locale, nici partidele politice, nici mass media etc.

În al patrulea rând, suprapunerea procedurilor democrației reprezentative cu cele ale democrației directe trebuie exclusă. Cu alte cuvinte, referendumul nu trebuie organizat în paralel cu alegeri parlamentare, locale, europene etc. Evident, și această recomandare este încălcată; iar rațiunile politicianiste ale încălcării sunt clare.

În al cincilea rând, cetățenii trebuie să fie clar informați asupra caracterului consultativ al referendumului (așa cum stau lucrurile în acest caz) pentru ca în cazul în care opinia majoritară consemnată la urne nu va fi urmată, aceasta să nu dea loc unor revolte sociale. Scrutinul nu poate avea loc până când un asemenea aspect este lămurit la nivel de masă pentru orice persoană rezonabilă. Or, Președintele, care a chemat poporul la consultarea referendară, dar nici Guvernul, nu a spus cu subiect și predicat care este situația. Dimpotrivă, s-a lăsat a se crede că dacă „da”-ul va fi majoritar, majoritatea parlamentară va fi obligată să se supună iar Constituția și legile vor fi obligatoriu și automat modificate. Ceea ce ar echivala cu mandatul imperativ care, o repet, potrivit Constituției este lovit de nulitate. În sistemul constituțional român, ca de altfel și în cel european, referendumurile obligatorii ratifică o lege (constituțională) sau o decizie politică, dar nu le impun.

Toate acestea nu sunt simple erori tehnice, procedurale, ci violări ale dreptului constituțional de exprimare a opiniei (informate) prin referendum. Ne aflăm dinnou, deci, în fața unor încălcări ale Constituției comise de inițiatorul referendumului, încălcări pe care CCR este ținută să le sancționeze. Dreptul Președintelui Republicii de a consulta poporul se poate exercita numai în limitele trasate de Constituție și numai cu respectarea dreptului cetățenilor de a fi corect și complet informați cu privire la obiectul și efectele consultării.

NEPARTICIPAREA CA REFUZ AL COMPLICITĂȚII LA UN ACT ANTI-CONSTITUȚIONAL

Bine ar fi fost ca efectuarea controlului de constituționalitate să se fi desfășurat la început. Nimeni nu a sesizat CCR în acest sens. El va avea loc însă la final, întrucât aceasta este o obligație stabilită direct de Constituție. Iar atunci CCR nu va avea decât opțiunea invalidării lui, indirent de participarea populației.

Cum trebuie să se raporteze însă populația la referendum? A participa la un referendum care nu numai că încalcă legea fundamentală, dar, punând în discuție modificarea Constituției chiar dincolo de limitele consacrate ale revizuirii acesteia,  tinde și la mobilizarea populației (inclusiv prin dezinformare) pentru a ataca actuala așezare constituțională, echivalează cu un act de complicitate la o tentativă de răsturnare a ordinii publice. Românii nu trebuie să participe la un asemenea act.

Un „nu” spus acestei încercări prezidențiale de destabilizare a statului se exprimă doar prin neparticiparea la vot. Un „nu” oferit doar ca răspuns întrebărilor puse de Klaus Iohannis pe buletinul de vot, constituie un act de susținere al demersului său, chiar dacă este totodată unul de respingere a opțiunilor sale.

În plus, chiar dacă, în acest caz, atingerea cvorumului legal de prezență la vot nu este suficientă pentru validarea unui referendum viciat de multe alte elemente de neconstituționalitate, se vor găsi mulți care să invoce, fie și numai pe plan psiho-politic, prezența la urne pentru a cere ca opiniei majoritare să i se atașeze efecte juridice. Bunul simț ne spune că dacă la vot s-ar prezenta întregul electorat, majoritatea zdrobitoare ar da răspuns negativ celor două întrebări, altminteri lipsite de rațiune și de moralitate. Nimeni nu garantează însă că o parte a acestei majorități nu va rămâne acasă, refuzând implicit însăși ideea unui referendum neconstituțional, iar alta va veni la vot spre a refuza explicit propunerile prezidențiale. În această situație există riscul ca din urne să iasă o majoritate care nu exprimă voința reală a națiunii, în condițiile realizării cvorumului necesar validării. Or, o asemenea confuzie trebuie evitată. De aceea, neparticiparea este singura atitudine corectă și eficientă.

Invalidarea referendumului ca neconstituțional în sine de către CCR va oferi Parlamentului baza constituțională pentru suspendarea unui Președinte care devine pe zi ce trece un pericol tot mai mare pentru securitatea națională. În timp ce refuzul masiv al cetățenilor de a se prezenta la referendum va confirma Parlamentului sprijinul popular de care se bucură o asemenea decizie și îi va insufla curajul necesar pentru luarea ei. Acesta, de altfel, va fi și un mesaj important pentru judecătorii CCR, cărora le va ușura munca.

Glonțul referendumului a pornit. Ținta pe care o va lovi depinde acum de CCR și de români. Judecătorii CCR sunt însă numai nouă. Românii sunt cu mult mai mulți. Încă o dată în istorie soarta țării se află direct în mâinile lor.

Autor: Adrian Severin

Sursa: DCNews

Dan Diaconu: ”Am asistat la un asalt mizerabil asupra conștiințelor oamenilor normali. Trezirea!”

Suntem la finalul unei campanii desfășurate pe două coordonate absolut diferite: pe de o parte unii încearcă să vină cu un program cât de cât coerent în ceea ce privește acțiunea noastră în Uniunea Europeană, în timp ce ceilalți vin în proporție de 100% cu manipulări ordinare, minciuni și aberații care sfidează ridicolul.



Plăvanul a propus un referendum pentru justiție ale cărui întrebări – presupus propuse de el – nu le cunoaște. De ce nu le cunoaște? În primul rând pentru că este foarte prost. Însă, de asemenea, putem spune că nu le cunoaște deoarece în realitate nu referendumul era important. La momentul propunerii referendumului s-a spus că acesta e un cadou pe care-l face USR-ului. Fals! În fapt scopul referendumului a fost altul, anume acela de a determina PSD-ul și electoratul acestuia să-l boicoteze. În cazul în care PSD ar fi căutat răzbunarea și-ar fi transmis un mesaj de boicot, atunci se spera că electoratul PSD va boicota și europarlamentarele. Dacă ai spus boicot, atunci omul nu merge și gata. În realitate, PSD-ului îi e absolut egal dacă referendumul e sau nu e validat. E un referendum consultativ și-atât. Iar șansele de validare sunt aproape zero.

Lucrurile acestea sunt cunoscute și de către plăvan și de staff-ul său de la Cotroceni. Însă s-a preferat intrarea în această procedură inutilă, cheltuind o căruță de bani, din rațiuni strict electorale și în favoarea partidelor securiste care, în mod clar ar fi avantajate de neparticiparea electoratului proguvernamental. Avem de-a face cel puțin cu un grav abuz în serviciu.

Treaba este și mai limpede dacă ne uităm la campania partidelor din arcul securist care îndeamnă la participarea la vot. E din același registru: scot la lumină toți influencerii pentru a-și determina spălații pe creier să iasă la vot(oricum radicalizații ies la vot), dar, în același timp, mesajele sunt menite a le face scârbă celorlalți să participe la vot. Așa trebuie interpretat mesajul cu Iisus sau cel cu „femeia cu barbă” care îndeamnă la participarea la vot. Se vede de la o poștă că toată această campanie e menită a-i încuraja pe unii să participe și pe alții să stea acasă.

N-o luați în râs. E una dintre cele mai sofisticate campanii desfășurate până acum. Manipularea este dusă la extrem și, mai mult, este foarte bine targetată. În fapt această campanie ne va arăta dacă mai există suficienți oameni normali în această țară, oameni care să răstoarne calculele care se fac în acest mega-experiment.

V-am spus de mai multe ori că, din cauza slugărniciei autorităților noastre, pe România se desfășoară mega-experimente păguboase. Am avut experimentele legate de hiperinflație, cele legate de privatizările frauduloase, de prăbușirea băncilor s.a.m.d. Experimentul DNA – în fapt o reluare la scară a experimentului „Mani pulite” din Italia – a reușit să distrugă structural această țară. Mai mult, a reușit să strâmbe percepția despre modul în care trebuie să se facă justiția, inoculându-le spălaților pe creier iluzia că adevăratul sistem de justiție e cel stalinist, specific anilor 50. Nu știu dacă experimentul ar urma să se desfășoare la scară în întreaga Europă pentru a o goli definitiv de sens sau dacă doar anumite elemente ar urma să fie puse pe tapet. Pentru noi e deja târziu întrucât ne-au distrus din punct de vedere structural, iar reconstrucția va fi deosebit de anevoioasă.

Ceea ce se petrece la actualele alegeri este un alt mega-experiment, anume aplicația practică a „post-adevărului” statutat la ultima întâlnire Grupului Bilderberg. Am mai vorbit despre subiect și iată-l desfășurându-se în toată plenitudinea sa. Peste tot se vorbește despre corupția unora, ba, mai mult, dinspre zonele externe de putere mesajul e întărit. V-ați uitat însă în ce mod? Cu același limbaj general, manipulatoriu, fără a indica absolut nimic concret. Una e atunci când spui „PSD e partid corupt pentru că modifică legile justiției” și cu totul altceva ar fi dacă ai explica în mod concret ce nu e în regulă cu acele modificări. Și-ar fi imposibil de explicat întrucât modificările incriminate se referă strict la punerea în acord a legii cu hotărârile Curții Constituționale. Iată ce înseamnă post-adevărul: o minciună abil prezentată astfel încât să fie ușor absorbită de mințile simple.

Ideea e că, văzând toate acestea, ar trebui să dăm o lecție usturătoare tuturor sforarilor care au reușit o asemenea operațiune de spălare în masă a creierelor. Trebuie ieșit la vot astfel încât viermii să fie zdrobiți! Trebuie să înțelegeți că dacă ieșiți la vot și scorul va fi unul categoric, veți contribui la eșecul unui experiment nefast pentru România. Și, paralel cu acest eșec, le veți tăia sursele de finanțare ale viermilor care acum trăiesc exclusiv din spălarea creierlor celor mai neajutorați dintre noi.

Ați merge la vot dacă ați ști că prin asta jivine precum Cartianu, Borcan, Bot, Dide, Guran s.a.m.d. ar rămâne fără finanțare? Sunt convins că da. Ei bine, gândiți-vă că un eșec de proporții al ăstora, fix în asta se va traduce. Ați ieși la vot pentru a nu mai vedea manifestații violente și de prost gust puse la cale de niște analfabeți? Ați ieși la vot pentru ca imbecilii care-au ajuns să atace oamenii normali în stradă doar pentru opțiunile lor politice să fie judecați și condamnați? Ați ieși la vot pentru ca sistemul juridic să nu mai fie o cârpă pe care s-o folosească toți ordinarii din spate? Cu siguranță da!

Sunt milioane de argumente pentru care trebuie să înțelegeți că lehamitea care vă este indusă e una falsă. Lăsați lamentările și îndoielile care v-au fost sădite cu tehnici subtile și perverse de influențare a maselor și gândiți-vă că suntem în plin război. Dacă vor câștiga ei, e jale. Ei sunt puțini, dar bine susținuți financiar și organizați precum o oaste disciplinată. În ultima perioadă am asistat la un asalt mizerabil asupra conștiințelor oamenilor normali. E timpul ca toată această strategie imbecilă să fie dejucată, iar răul să fie tăiat din rădăcină! Știu, e greu să votezi „anti”, dar e esențial s-o faci pentru ca rezultatul final să fie unul care să reflecte realitatea obiectivă, nu pe cea manipulată. E timpul să ne trezim și să-i zdrobim!

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Domnului președinte, Ghinion de România: ”Simt în glasul domniei voastre „mierea” urii viscerale împotriva Neamului meu!”

DOMNULUI PREȘEDINTE,  Ghinion de România, Vă scriu pentru că îmi sunteți dator. Și îmi sunteți dator, pentru că v-am votat! Și vă vorbesc în felul meu, tot pentru că v-am votat… Adică, pentru că m-ați păcălit! 



Sigur, v-am votat pentru că nu aveam alternativă…  „Pisicuțul” lui Băse era o propunere de doi lei pentru un post așa de mare și n-am avut de ales! Mai mult chiar, v-am crezut din stirpea Uriașului Carol-I- și a Marelui Ferdinand Întregitorul!

Să-mi ierte Dumnezeu gândirea de-atunci, să-mi ierte Dumnezeu speranțele neîmplinite…

Vă mai scriu și pentru că simt în glasul domniei voastre „mierea” urii viscerale împotriva Neamului meu!

Îi spun miere și nu venin, pentru că, așa cred (îmi fac și Cruce dacă vreți), dumneavoastră nu aveți cum să fiți plin de ură veninoasă (ce mai pleonasm) împotriva celor care v-au dat Țara pe mână, nu?

Vă scriu, să vă întreb, dacă n-ar trebui să vă duceți un pic și până la Dărmănești, să vedeți ce se întâmplă pe acolo?

Niște români, de etnie maghiară, niște primitivi dintre cei mai primitivi oameni ajunși pe meleagurile Daciei noastre străbune, acum vreo mie de ani, dintr-o ură la fel de „mieroasă” ca a domniei voastre s-au apucat să profaneze un Cimitir al eroilor români, căzuți la datorie(morți pentru România Mare), în Primul Război Mondial!

Au acoperit Crucile sfinților căzuți pentru Neamul românesc și pentru Românie Mare, cu pungi de gunoi…

Ce părere aveți?

Sunteți și președintele lor, nu?

N-ar trebui să le adresați câteva vorbe?

Dar domnii ce conduc azi Europa, n-ar trebui să știe că niște mărunți sălbatici, plini de nostalgia corturilor calmuce din care au dejugat pe teritoriul nostru se dedau la fapte ce compromit ființa umană, în general? Cum să fii atât de prost și să crezi că îți aperi etnia cu saci de gunoi așezați pe chipul Sfinților?

Cedeți că ar trebui să știe și Papa de la Roma, care tocmai vine pe la noi, despre astfel de comportamnente ale unor catolici din Oastea domniei sale?

Ce fel de credincioși catolici pot fi cei ce profanează mormintele unor eroi ai neamului, indiferent de Neam?

N-ar fi cazul, din poziția domniei voastre de șef al Statului, să le atrageți atenția, acestor călăreți ai pustiului, că pe aici, prin zona asta sfințită cu sângele străbunilor mei daci, și al Neamului românesc, nu au voie să se poarte în stilul sălbăticiei lor specifice?

Știu că sunteți în Campanie electorală și mai vreți un mandat de Președinte, dar n-ați vrea, așa, de dragul unora care mai gândesc așa cum gândesc și eu, să vă opriți trei secunde și să le spuneți ceva demn de un Președinte(dacă există această demnitate), acestor români de etnie maghiară, sălbatici?

Pământul țării noastre, domnule Președinte este mai sfânt decât orice altă formă de sfințenie cunoscută oamenilor, este Casa Noastră cea Mare în care, fiecare român și-a construit Casa lui cea mică…

Pe acest sfânt Pământ românesc unii și-au construit chiar 6 case, palate, imperii financiare…

Sub brazda caldă de sângele Eroilor morți în războaie, respiră demnitatea unui Neam, și ar fi cazul, cel puțin acum, când în văzul întregii Europe se întâmplă un astfel de sacrilegiu, să interveniți și să vă exprimați cu autoritatea pe care și eu v-am dat-o prin Votul meu…

Vă rog să interveniți!

George Rizescu,

Prim-vicepreședinte PNȚCD

Sursa: George Rizescu Facebook

Ilie Șerbănescu: ”Asistăm la o tragedie: cu România se experimentează ceva dincolo de limitele de jos ale unei colonii!”

În esență, tot mai mica economie românească din România, deposedată de resursele strategice, de pârghiile strategice și beneficiind de înzestrări minime și finanțări derizorii răspunde de tot și de toate și, în mod disproporționat, are în grijă 3/4 din populația aptă de muncă a țării.



Cu o productivitate la jumătatea celei a economiei aparținând capitalului străin, trebuie să plătească 70% din salariile din țară. Și nu obține decât 1/3 din totalul profiturilor, deși face efortul principal (circa 85% din totalul investițiilor noi). Ca un corolar, susține bugetul în proporție de 3/5. Prin comparație, economia străină n-are nicio grijă, nicio angara. Nu-și asumă ocuparea decât a 1/4 din forța de muncă, putând astfel plăti salarii în medie mult peste ce poate economia românească. Cu investiții minime pentru dezvoltare, realizează 2/3 din profituri, adică mult peste cota participării la PIB și la cifra de afaceri, semn clar că obține profituri de fapt pe seama costului derizoriu al forței de muncă din România. De asemenea, participă în proporție doar de 40% la susținerea bugetului de stat, discrepanță netă față de cota în PIB și în profituri, semnificând că își realizează câștigurile nete pe seama evaziunii fiscalizării profiturilor.

De fapt, se asistă la o tragedie. Nefericita colonializare a României a întors lucrurile cu fundul în sus! Priviți în ce parametri se înscriu cele două economii din punctul de vedere al celui mai relevant indicator: împărțirea PIB-ului între muncă și capital, care arată clar unde se situează o economie ca dezvoltare și statut. În economia aparținând capitalului străin, munca ia nici 1/4, iar capitalul aproape 2/3, cote neatinse nici în cele mai colonii dintre coloniile din lume! În economia românească, aflată pe un stadiu dramatic de scăzut de dezvoltare, munca ia, în mod cu totul paradoxal, vreo 1/2 din PIB-ul aferent acestei economii, iar capitalul doar 1/3, cote caracteristice, țineți-vă bine, celor mai dezvoltate țări, cu salarii deosebit de înalte! Țări cu asemenea cote sunt, de fapt, centre din sistemele centru-periferie din colonialismul actual, care își datorează prosperitatea și transferurilor fabuloase și sistematice de resurse din colonii. În mod evident, în cazul economiei aparținând capitalului românesc nu poate fi vorba de așa ceva! În lipsa resurselor strategice (active strategice, sectoare strategice, pârghii strategice) preluate de economia aparținând capitalului străin, dar rămânând pe cap cu grosul copleșitor al forței de muncă și cu toate angaralele aferente unui stat, economia aparținând capitalului românesc a ajuns să le facă pe toate prost! Dar, înainte de toate, trebuie să cheltuiască imens cu salariile și pensiile, prin comparație desigur cu dimensiunea și nivelul de dezvoltare la care se află, ceea ce explică în ultimă instanță cotele cu totul ne­specifice în ­împărțirea ­PIB-ului aferent între muncă și capital! Patronii români sunt pur și simplu revoltați de aceste cheltuieli cu forța de muncă. Dar fuga din țară a forței de muncă la salariile superioare din străinătate îi obligă, spre disperarea lor, la cheltuieli mai mari cu salariile. Iar, dacă statul dă „exemplul prost” al unor salarii mai mari în instituțiile lui, antreprenorilor ­privați români le ies ochii din orbite de mânie. Mai ales că ratele de profit în afaceri sunt ­obiectiv mici. Salariile, chiar dacă mici, ­cântăresc greu la afaceri mici. Profiturile reale obținute în economia românească nu reprezintă decât vreo 1/3 din totalul celor pe „ansamblul statistic România”, dar aceasta plătește aproape 70% din salariile din România plus toate pensiile din România.

Prin implicație, toată lumea este supărată în economia românească: angajații români pe salariile mici, antreprenorii români pe profiturile mici! Sunt atât de supărați că mereu acuză statul, deși  taxele pe care trebuie să le plătească sunt și ele mici! Desprinzând din „ansamblul statistic România” economia aparținând capitalului străin, care a luat toată seva economică cu ea, rămâne o biată mârțoagă slăbănoagă, ce abia își trage sufletul, de te miri că n-a murit deja!

Inserția acestei mârțoage în economia europeană și mondială – reclamată ca o cerință a dezvoltării în epoca zisă a globalizării – este un caraghioslâc. Economia românească nu furnizează decât 1/4 din totalul exporturilor, celelalte 3/4 fiind livrări ale economiei străine. La import reușește ceva mai mult: 1/3! Cât privește investițiile pe piețele externe, cifrele sunt însă de râsul curcilor. Iar în materie de finanțare de pe piețele externe, economia privată românească are o poziție „de invidiat”: zero îndatorare externă, pentru că nimeni de afară nu-i acordă credite! Datoria externă „românească” este, de fapt, doar cea a statului, grosul datoriei fiind al firmelor străine!

România nu mai este, de fapt, nici măcar o colonie. Cu ea se experimentează ceva dincolo de limitele de jos ale unei colonii. Într-o colonie, capitalul străin deține controlul și, în baza acestuia, își asumă administrarea, dar evident este confruntat astfel și cu răspunderi. În cazul României, capitalul străin a decupat o parte pentru sine, lăsând restul, prin marginalizare, în afara Europei, chiar în afara sistemului centru-periferie pe care îl constituie UE. Prin aceasta, capitalul străin nu răspunde de nimic, ci doar își râde de economia aparținând capitalului românesc. Sistemul celor două economii pe același teritoriu nu poate duce decât la dezmembrare politică și teritorială care o urmează inerent pe cea economică.

Înarmați cu datele din acest tablou, să fim atenți la consecințele care pot apărea în funcție de natura unor politici economice derulate, indiferent de buna lor credință și scopurile de fapt urmărite. Dezastre se pot produce din simple îmbătări cu apă rece sau bătăi la uși greșite ori din ignorarea faptului că economiile mici n-au spațiu de manevră. Țintind în mod corect și de lăudat creșterea salariilor, ca modalitate de ridicare a nivelului de viață și de combatere a emigrației fulminante, politica PSD-ALDE a vizat însă creșterea economică ce se obținea și a mizat pe preluarea pentru oameni a unei părți din fructele acesteia. Dar creșterea economică era obținută în economia străină din România. Și pur și simplu aceasta n-a acceptat să-i împartă roadele cu economia românească. A continuat să le externalizeze prin exporturi crescânde, evaziuni mai mari de profituri, diminuări ale investițiilor noi și chiar reduceri ale expunerii financiare pe România. Și atunci efectele au fost transferate integral asupra prăpăditei de economii românești. Sporirea consumului, alimentată de creșterile de salarii și pensii, s-a resimțit îndeosebi la nivelul economiei românești. Fără o creștere a producției interne, consumul neacoperit de aceasta s-a dus pe import. Capitalul străin din România n-a sporit importurile. Aproape întreaga creștere a deficitului comercial s-a năpustit pe economia românească. Aceasta a ajuns să colecteze peste 70% din deficitul comercial. La nivel de ansamblu, România pare că are de gestionat un deficit de 10 miliarde euro la exporturi de peste 60 miliarde euro (16%). De fapt, economia românească este confruntată, după 4-5 ani de creștere economică zisă pe ansamblu, cu un deficit de 7 miliarde euro la exporturi de numai 16 miliarde euro (44%), cotă ce constituie chiar un pericol! Măsurile luate prin OUG 114 sunt poate cele mai semnificative pentru discuția de față. Obiectivul acestor măsuri a fost supercorect și mai mult decât lăudabil: combaterea unor abuzuri de monopol ale unor companii străine din domenii de forță (bancar, energetic, telecom). Țintele concrete vizate de respectivele măsuri au fost însă complet greșite, căci au fost cu totul alături de cele ce trebuiau avute în vedere (de pildă, în sectorul bancar, nu ROBOR-ul, ci marjele de dobânzi inacceptabile sau, în energie, nu prețurile la vânzările din sectorul de producție, ci controlul de tip monopolist în toate distribuțiile, respectiv de gaze, de electricitate, de carburanți). Din măsurile luate prin OUG 114 a rămas până la urmă un fâs. Economia românească, și nu economia străină vizată, urmează să deconteze acest fâs! Și pentru aceasta decontul nu reprezintă chiar un fâs! În general, dacă nu calibrezi bine măsurile poate ieși rău! De fapt, dacă tot vizezi efecte și nu ataci cauzele, în cel mai bun caz este degeaba ceea ce întreprinzi, deși se poate întoarce și împotrivă-ți! Dacă din teamă sau din diferite calcule politice nici nu aduci măcar în discuție rânduielile care sunt la originea problemelor – și în domeniu este vorba de rânduielile responsabile de dezmembrarea economică într-o manieră supercolonială –, mai bine te lași ­păgubaș!

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: România liberă

Luminița Arhire: ”ANDREI CARAMITRU ȘI REVOLUȚIA BISTROULUI DIN COLȚ”

Uneori, când mă încearcă spleen-ul (cam tot așa cum îl încearcă pe Jean Claude Juncker sciatica -adică tot mai mai des), dacă doresc să-mi revin rapid și fără pierderi emoționale majore, vizitez pagina de FACEBOOK a lui Andrei Caramitru… Băiatul ăsta îmi dă un „refresh” instantaneu și mărturisesc că mă bucur că a fost inventat, căci fără el Universul ar fi rămas o chestie șchioapă, neserioasă și cam flască…



Dacă nu te uiți atent la fotografia lui Andrei Caramitru te poți întreba cam ce vârstă are persoana care scrie la foc automat naivitățile alea mobilizatoare. Dar dacă te uiți, și-i vezi chipul oarecum matur, prima întrebare care-și vine-n minte este: „Ei, cum dracului? A depășit faza erupțiilor acneice? ”. Însă în ciuda a tot ceea ce ne-ar putea trece prin minte citindu-i textele, Andrei Caramitru se prezintă pe pagina lui, în câteva cuvinte, așa: „Entrepreneur, Fighter, Father, Wise Advisor”. Măi să fie! Asta e chiar tulburător , căci gândirea de Gâgă cu pretenții a „ÎNDRUMĂTORULUI ÎNȚELEPT” nu pare să depășească nivelul unui alt intelectual celebru, pe numele lui, Florin Bădiță.

Andrei Caramitru crede că va cuceri „cetatea” cu ajutorul chelnerilor… poate n-o să credeți, dar între două comenzi ale clienților obișnuiți ai localului frecventat de „ÎNDRUMĂTORUL ÎNȚELEPT”, aceștia dezbat, cu aprindere, întrebarea numărul 2 din Referendumul lui Klaus. Iată:

„Știu că va fi participare mare de tot Duminică. Pentru că ieri seara, am auzit cum toți chelnerii de 20 și ceva de ani de la bistro-ul unde mă duc de obicei vorbeau între ei despre tehnicalitățile întrebării 2 de la referendum. Toți merg la vot. In 2016 nici unul nu a votat.”( Andrei Caramitru, pe pagina lui de FACEBOOK, 22 mai 2019)

Dacă au astăzi „20 și ceva de ani” , poate că n-au votat în 2016 pentru că nu împliniseră încă 18 ani, mă gândesc… sau poate fiindcă alegerile pentru Parlamentul european, alea interesante, adică, au fost în 2014… cine știe… dar Andrei Caramitru nu se-mpiedică în astfel de amănunte. Așadar, „armata” eroului nostru lucrează sub acoperire la bistroul din colț iar revoluția nu se mai face cu clasa muncitoare din fabrici și uzine, ci cu clasa muncitoare din cârciumi și taverne. Acolo se află omul nou, care caută să deslușească tâlcul ascuns al întrebărilor lui Klaus.

Interesantă este și concepția avangardistă a lui Andrei Caramitru despre justiție și binefacerile ei. Iată cum interpretează el amânarea pronunțării în procesul lui Dragnea Liviu, pentru a doua zi după scrutinul din 26 mai 2019 :

„Ce ne spune ICCJ azi: dacă ieșiți toți la vot Duminică și pierde masiv PSD, îl condamnăm.”( Andrei Caramitru, pe pagina lui de FACEBOOK 20 mai 2019)

Simplu. „Decât” că trebuie să iasă lume multă la vot, că Înalta Curte e cu bunghiul pe votul chelnerilor, ca să știe ce verdict să dea pe 27 mai … Targetul lui Andrei este ambițios, dar pare, totuși, lesne de atins :

„26 Mai: Dacă ieșim la vot la fel de mulți ca în turul 2 de la prezidențiale (11.5 milioane) – PSD cade pe locul 3 și devine istorie.(…) Emoția și miza acum sunt enorme, cel puțin la nivelul primului tur din 2014. Deci cred că atingem 55%, poate și mai mult. Și PSD devine istorie.”

Păi, să mergem la vot, zic… că dacă planul lui Andrei se realizează, iată ce ne așteaptă:

„O să votăm toți masiv pe 26 Mai. Vom destructura total și Jandarmeria și PSD-ul, ca să știți, aplicând legile țării ăsteia și ale Europei. Multi dintre voi însă o să ajungeți în pușcărie – ceilalți o sa fugiți mâncând pământul în străinătate că nimeni nu vă va mai accepta aici. O să spălați WC-uri, în cel mai bun caz, dacă aveți noroc. Faceți-vă naibii bagajele înainte să vină tornada peste voi. Vine una așa de mare cum nici nu vă puteți imagina !!!!!” (Andrei Caramitru, pe pagina lui de FACEBOOK, 17 mai 2019)

…și:

„Nemernicilor – jos labele de pe copiii noștri!!! Și – ca să știți – când venim noi la putere depolitizăm tot sistemul. Inspectoratele nu vor mai exista. Inspectorii și directorii politruci vor dispărea din sistem. Sunteți pe ultima sută de metri. Pregătiți-vă bagajele – plecați naibii voi din țară !!!! Că nu va mai suporta nimeni!” (Andrei Caramitru, pe pagina lui de FACEBOOK, 15 mai 2019)
…și:

„Votati vă rog pe 26 Mai. Singurul ministru al sănătății care s-a luptat cu situația asta a fost Vlad Voiculescu de la USR/PLUS. Nu toți suntem la fel! Nu mai tolerați crima. Corupția ne omoară!!!!!!”( Andrei Caramitru, pe pagina lui de FACEBOOK, 20 mai 2019)

Deci cetățeni… fără Jandarmerie și fără Inspectorate școlare… dar cu Vlad Voiculescu, de care este îndrăgostit Liiceanu Gabriel, la Sănătate… Mai știm cine e Vlad Voiculescu? Păi, Vlad Voiculescu e cel care a pus sub semnul întrebării modul în care Spitalul Sfânta Maria din Capitală a fost acreditat pentru transplant de plămâni și a încercat, în 2016, să oprească activitatea acestuia. Din fericire însă, chirurgul Narcis Copcă l-a „învins” pe Vlad Voiculescu, fermecătorul de Liiceni, și clinica Sfânta Maria și-a văzut de treabă cu următorul rezultat:

„De la acuzele tehnocraților și șicanele lui Vlad Voiculescu, fost ministru al Sănătății pe o perioadă infimă de timp, dr. Copcă a reușit, într-un singur an, să realizeze patru transplanturi pulmonare, ultimul fiind realizat săptămâna trecută. Un număr foarte mare, pentru un centru de transplant aflat la început, și o reușită aplaudată internațional pentru patru transplanturi consecutive, cu evoluție favorabilă a pacienților.”( EVZ.ro , 17 decembrie 2018).
………………………………………………………………….

Să nu uiți, Darie, toate astea, când mergi la vot ! Să cumpănești atent dacă lumea pe care ți-o promite Andrei Caramitru e cea pe care ți-o dorești. Și dacă te simți confortabil cu acest Gâgă umflat de autosuficiență acută „croind la planuri din cuţite şi pahară”, la bistroul din colț!

Autor: Luminița Arhire

Sursa: Luminița Arhire Facebook

Ministrul Teodorovici, veste uriașă pentru românii care lucrează în străinătate: vor transfera banii fără comisioane bancare, din iunie!

Ministrul Finanţelor, Eugen Teodorovici, a declarat, marţi, la Frasin, că românii care trăiesc în străinătate vor putea transfera banii în ţară fără plata comisioanelor prin sucursale CEC Bank ce se vor înfiinţa în străinătate.



“O posibilitate, un mecanism de transfer mult mai facil al fondurilor pe care românii care sunt plecaţi în afara ţării îl trimit către familii, către copii, către părinţi şi atunci prin intermediul CEC-ului se va lansa cât de curând un pachet de măsuri care să vizeze deschiderea de sucursale, de birouri în afara ţării, unde trăiesc comunităţi importante de români, pentru ca românii de acolo să-şi poată deschide dacă doresc într-un mod mult mai facil conturi, să folosească aceste birouri de transfer, şi fără comisioane”, a spus Teodorovici, într-o conferinţă de presă.

Totodată, el a arătat că se vor lua alte măsuri prin care să se creeze facilităţi pentru românii care muncesc în afara ţării.

“O să fie cu impact foarte bun, sunt măsuri pe care românii le aşteaptă de foarte mulţi ani, românii care trăiesc în afara ţării. Partea care ne bucură este aceea că, undeva la final de mai, iunie, acest lucru se va şi concretiza, astfel încât să fie încă un sprijin pentru cei care au decis pentru motive obiective şi sperăm temporar să fie departe de cei dragi”, a spus Teodorovici. AGERPRES

Sursa: Jurnalul.ro

Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române: ”Un popor fără trecut, adică fără istorie (în sensul că își ignoră cu bună știinţă viaţa sa de altădată), ajunge să moară încet, dacă nu este deja un popor mort!”

SINTEZA: Gândindu-vă la istoria noastră, ce anume credeţi că putem prelua din ultima sută de ani pentru secolul următor românesc?



Ioan-Aurel Pop: Istoria este, între altele, experienţa de viaţă a colectivităţii în care trăim și a omenirii în ansamblu. Prin urmare, este capital pentru viitor să preluăm pilde, realităţi, bunuri, idei etc. din această experienţă. Altminteri, riscăm să o luăm mereu de la capăt, ca Sisif. Primul exemplu de urmat ar fi coeziunea naţională de la finele Primului Război Mondial, atunci când mobilizarea energiilor românilor a fost plină de roade. Altă învăţătură ar fi profesionalismul desăvârșit al celor mai mulţi dintre guvernaţii de până la perioada comunistă. Ţara a fost condusă bine – în ciuda unor acerbe critici și a unor răsunătoare eșecuri – pentru că în frunte s-au aflat mari personalităţi, în care majoritatea poporului a avut încredere. Pentru demonstraţie, este suficient să luăm o listă de nume de oameni politici de atunci (Ion I. C. Brătianu, Alexandru Vaida-Voevod, Alexandru Averescu, Take Ionescu, Iuliu Maniu, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu și mulţi alţii) – care au rămas cu toţii în istorie – și s-o comparăm cu o listă de-acum. Rezultatul este descurajator și chiar năucitor. Până și sub regimul comunist, într-o anumită perioadă, oamenii care au slujit poporul român ca lideri se chemau Tudor Vianu, Grigore Moisil, Iorgu Iordan, Corneliu Mănescu, George Macovescu, Mircea Maliţa etc.

Este vorba și în acest caz despre mari personalităţi care, cu toate compromisurile făcute ideologiei din epocă și partidului unic, știau ce fac în domeniile lor și se bucurau de notorietate câștigată prin muncă, prin rezultate în cercetare, în creaţia de vârf etc. Am mai putea prelua speranţa în binele ţării și chiar mai mult – încrederea în viitor. Oamenii aceia mari de la 1918 și de mai târziu nu urau sub niciun motiv ţara numită România, ci numai tarele ei, numai pe oamenii nepricepuţi și neperformanţi, numai instituţiile slabe și improvizate etc. Și încă ceva: niciun tânăr român nu pleca la studii în străinătate cu gândul preconceput să rămână cu orice preţ acolo, printre străini și niciun student român nu cerea sprijin de la statul rămân ca să-l părăsească apoi cu prima ocazie. Nu era nevoie de legi în acest sens, pentru că exista un bun-simţ al datoriei faţă de comunitate. Azi, acestea s-au cam pierdut și nu ar fi rău să cugetăm un pic asuprea conduitelor celor care au reușit atunci să pună pe o traiectorie bună, prooccidentală, România. Evident, în acest mic excurs, eu am simplificat și, poate, am îndulcit un pic lucrurile revolute, dar perspectiva timpului trecut de atunci ne arată clar că binele a prevalat asupra răului …

– Ce valoare credeţi că are trecutul pentru un popor și pentru o societate? Dar pentru individ în sine?

– Trecutul este pentru orice individ suma amintirilor sale, prin care conștientizează mereu viaţa sa de odinioară, viaţa scursă, cu toate câte au fost. Evident, sunt și oameni care vor să scape de amintiri, numai că dorinţa asta nu se împlinește și nici nu trebuie să se împlinească vreodată. Dacă li se întâmplă unora – foarte puţini – să-și piardă memoria, adică amintirile, atunci este grav, pentru că sunt declaraţi bolnavi și trebuie trataţi medical. Dacă nu se vindecă, atunci ei sunt excluși din societatea activă, eliminaţi, internaţi în clinici sau alte așezăminte speciale. Păstrând proporţiile și evitând vulgarizările, la fel este și cu popoarele. Un popor fără trecut, adică fără istorie (în sensul că își ignoră cu bună știinţă viaţa sa de altădată), ajunge să moară încet, dacă nu este deja un popor mort. Despre importanţa cunoașterii vieţii trecute au scris și au vorbit atâţia oameni importanţi de pe Terra, încât este de prisos orice comentariu. Totuși, îngăduiţi-mi să vă reamintesc câteva fraze ale unei Doamne a spiritului universal, anume Marguerite Yourcenar (1903-1987), prima femeie devenită membră a Academiei Franceze: „Când pomenim despre dragostea pentru trecut, trebuie să luăm seama că, în fapt, este vorba de dragostea de viaţă; viaţa aparţine mai mult trecutului decât prezentului. Prezentul e întotdeauna un moment prea scurt, chiar când plenitudinea lui face să ni se pară etern. Când iubești viaţa, iubești trecutul, fiindcă acesta este prezentul așa cum a supravieţuit el în amintirile oamenilor. Ceea ce nu înseamnă că trecutul ar fi o vârstă de aur: ca și prezentul, el este deopotrivă neîndurător, superb sau brutal ori pur și simplu oarecare” (Marguerite Yourcenar, Les yeux ouverts, Paris, 1980). Sunt judecăţi de valoare spuse cu atâta bun-simţ, încât nu mai necesită comentarii.

Trecutul este fundamental, fiindcă el este însăși viaţa noastră și a rudelor noastre, a comunităţii noastre (inclusiv a poporului, a naţiunii în cadrul căreia trăim). Asta nu înseamnă că trebuie să ne cantonăm în trecut ori să ne ocupăm cu toţii de trecut, dar trebuie să știm în fiecare clipă – înainte de a-l dispreţui sau repudia – că el a fost viitor și prezent pentru oamenii care au trăit înaintea noastră. Pe de altă parte, excluderea studiului trecutului din școlile primare, gimnaziale și liceale din România (inclusiv a istoriei știinţelor și disciplinelor de studiu din facultăţi) este o eroare impardonabilă, care dă deja rezultate: tinerii sunt tot mai puţin preocupaţi de cultură, nu mai deosebesc o biserică gotică de una bizantină, nu mai știu ce sunt piramidele Egiptului, nici ce sunt scripetele și planul înclinat și nici dacă Leonardo da Vinci a trăit la 1500 sau la 1800! Nu mai vorbesc aici de valorile românești, care sunt tot mai mult ignorate și dispreţuite. La o întrebare a mea recentă, într-un grup de tineri, nimeni nu a știut (nici nu a crezut că s-ar fi putut așa ceva!) că motorul cu reacţie a fost inventat de un român. Atenţie! Nu le-am cerut să știe numele acelui mare român, Henri Coandă!

– Identitatea unui popor bazată pe istorie este una bună sau rea?

– Nu este nici rea și nici bună, ci este una normală. Toate popoarele care au ajuns la un grad ridicat de coeziune și-au bazat identitatea și pe trecutul comun. Să luăm exemplul cel mai puţin elocvent și anume Statele Unite. Vă rog să urmăriţi cum se studiază istoria în SUA, cum sunt preamăriţi „Părinţii Patriei”, cum sunt valorificate muzeele care vorbesc despre independenţă, despre Războiul de Secesiune, cum se introduc în circuitele turistice casele memoriale etc. Am fost întrebat nu demult dacă Ștefan cel Mare știa că este român! Cum să nu fi știut, din moment ce el își numea Moldova sa „Ţara Românească”, iar Valahia de la sud de Carpaţi era (pentru el și pentru mulţi contemporani ai săi) „cealaltă Ţară Românească”? Lucrurile astea se știu demult, dar nu se mai studiază și atunci mulţi români cred că România s-a format la 1918 și că ceea ce numim conștiinţă de român (convingerea cuiva că este român) s-a format pe la 1800-1900, sub influenţa unei elite deștepte și naţionaliste (mulţi înţeleg azi prin naţionalism șovinism sau chiar xenofobie!), numai bună de hulit astăzi. Într-o (altminteri inspirată) reclamă recentă de la TV se vorbea despre cum s-a născut la 1918 o naţiune, cu referire la români și la România. Cine să mai știe că naţiunea modernă românească s-a format de-a lungul secolelor, prin acumulări succesive, mai vizibile de la Mihai Viteazul încoace și finalizate prin Secolul Luminilor (când s-au făcut zecile de memorii în numele naţiunii către împăraţi, când s-au afirmat reprezentanţii Școlii Ardelene, când s-a ridicat Horea în Ardeal ca „rege al Daciei” etc.)? Cine mai știe că la noi (ca și la nemţi, la unguri, la polonezi, la cehi, la slovaci, la lituanieni etc.) naţiunea nu se confundă cu statul? În consecinţă, identitatea oricărui popor se clădește și prin istorie, dar în mod cumpătat, cuminte, echilibrat și în cadru universal (popoarele nu trăiesc izolate, ci împreună).

– Cum ar trebui să ne raportăm noi la istorie? Istoria este doar despre războaie sau și despre societate, în ansamblul ei, despre economie, de exemplu?

– Istoria este despre tot ceea ce a fost odinioară, numai că nu putem cuprinde acest tot în niciun fel global și integral. A. D. Xenopol spunea corect că istoria – ca formă de cunoaștere – nu este o „știinţă de repetiţie”, ci o „știinţă de succesiune”. De exemplu, dacă nu cred în legea gravitaţiei universale din fizică (descoperită de Isaac Newton) repet experienţa de atâtea ori în laborator până mă conving. În istorie, acest lucru este imposibil, fiindcă eu nu mai pot să-l învii pe împăratul Traian și să-l întreb de ce a cucerit Dacia și nici pe Alfred Nobel ca să-mi spună dacă a avut remușcări că a inventat dinamita! Cunoașterea trecutului devine aproape obiectivă și aproape globală numai prin munca istoricilor în ansamblu (fiecare pe „felia” lui de timp și pe fâșia lui din Terra) și numai prin respectarea regulilor de selectare a „faptelor istorice”. Trecutul este așa de bogat (fiind viaţa însăși), încât istoricul trebuie să selecteze ceea ce-l poate ajuta să facă fresca reconstituirii vieţii trecute. Altminteri se pierde în detalii și reface „petice” de lume complet nerelevante sau chiar false. Ca orice formă de cunoaștere, și istoria are metodele ei de studiu, unele foarte complicate și care presupun o pregătire îndelungată, laborioasă, grea. Dar nimic bun și durabil nu se poate obţine pe lumea asta fără stăruinţă, fără efort, fără sudoare.

– Ce valoare are istoria noastră pentru viitorul României?

– Ar trebui să aibă valoarea pe care o are istoria pentru orice popor dinamic, de succes, pentru orice popor care se gândește la viitor. Din păcate, noi nu ne prea gândim ori ne gândim greșit la viitor. „Gândul” la viitor presupune existenţa unei responsabilităţi a elitelor, de toate felurile, faţă de ţară, faţă de copiii și nepoţii noștri. Cunoașterea istoriei nu ne poate ajuta să ghicim viitorul, dar ne poate ajuta să gestionăm mai bine prezentul și să pregătim viitorul. Or noi lăsăm de izbeliște viitorul, iar prezentul îl „cârpim” ca să nu crape așa cum crapă un cazan sub presiune. Se poate spune că trecutul are valoare mai mică pentru viitor decât prezentul, dar să nu uităm că prezentul se transformă iremediabil în trecut și că, pe nesimţite, și viitorul devine prezent și apoi trecut. Dacă nu dăm valoare trecutului – doar atâta câtă se cuvine – atunci nu dăm valoare vieţii care va să vină după noi, ceea ce este foarte grav.

– Ce valori ale moștenirii noastre culturale ne pot inspira pentru viitor?

– De exemplu, ce bine ar fi să ne gândim din când în când – mă refer aici mai ales la cei care ar trebui să servească naţiunea ca guvernanţi – cum a reușit România, la scurt timp după unirea cu ea a Dobrogei (1878), să construiască (prin inginerul de capacitate extraordinară Anghel Saligny) unul dintre cele mai spectaculoase, mai mari și mai trainice poduri din lume, anume podul de la Cernavodă (1895)? Ca valori culturale propriu-zise ne pot inspira oricând creaţiile literare românești, de la textele rotacizante până la Blaga, Nichita Stănescu sau Marin Sorescu, bisericile de piatră din Ţara Haţegului, bisericile de lemn din Maramureș, frescele mănăstirilor din Moldova, Biblia de la București, Hronicul lui Cantemir, peisajele lui Grigorescu, Balada lui Ciprian Porumbescu, Coloana Recunoștinţei fără Sfârșit a lui Brâncuși și câte altele! Avem atâtea creaţii culturale perene, încât nici nu le putem percepe și valoriza, ca indivizi, pe toate pe parcursul câte unei vieţi de om.

– Cum am putea să îi facem pe cei tineri să se aplece asupra trecutului și cum ar trebui să îl explicăm pentru ca ei să îi perceapă semnificaţia și să se raporteze la trecut ca la o referinţă?

– Secretul este simplu: educaţie bine așezată și dascăli foarte buni. La noi, educaţia (școala) este o veșnică cenușăreasă, iar învăţătorii și profesorii par să fie o povară prea grea pentru buget. Cine să se mai facă dascăl, din moment ce dascălii sunt ultimii dintre servitorii statului, cei mai umili și umiliţi, toleraţi nu ca să educe, ci ca să aibă grijă de copii, cât timp părinţii sunt ocupaţi cu joburile lor care le mănâncă toată ziua? Ca să avem profesori buni, ar trebui să-i facem – măcar pentru o vreme din viaţa lor – pe cei mai buni absolvenţi din toate domeniile profesori. Din profesori buni nu pot ieși decât absolvenţi bine instruiţi și bine educaţi. Dacă permitem ca cei mai slabi specialiști să se facă profesori, de unde să avem performanţă? Dar, la noi, în domeniul studiului istoriei, răul este mai adânc. Cei care chivernisesc educaţia de vreo trei decenii încoace au ajuns la concluzia eronată că, din moment ce unii istorici și disciplina numită „Istoria României” au contribuit la formarea „omului nou” sub Ceaușescu, aceasta ar trebui distrusă, eliminată, pedepsită! Vreau să le reamintesc acestor „lideri” că și anumiţi matematicieni, și anumiţi arhitecţi, și anumiţi literaţi, și anumiţi informaticieni etc. au lucrat atunci pentru regimul comunist și, totuși, nu pot și nu trebuie distruse matematica, arhitectura, limba română, informatica etc.! Pentru ca tinerii să se apropie de istoria ca viaţă, ca experienţă umană, ca mijloc de formare a culturii generale, trebuie ca istoria să se predea în școli și nu să fie eliminată sau expediată într-o oră pe săptămână. Apoi, cei care se fac profesori de istorie trebuie să aibă vocaţie de dascăli și de istorici și nu să vină la această specialitate doar ca să aibă o diplomă. „Educatorii” șefi actuali nu au însă sensibilitate pentru viaţa omenirii văzută în ansamblu și nici pentru pregătirea unui viitor bun. Impresia publicului larg, dezorientat și manipulat, este că o lozincă politică rămasă, din păcate, actuală este „După noi, potopul!” („Après nous, le déluge!”), rostită prima oară de Madame de Pompadour, amanta lui Ludovic al XV-lea, și apoi însușită de regele însuși. Nu-i vorbă, după un asemenea principiu de guvernare, s-a ajuns repede la Marea Revoluţie Franceză și tot regimul Ludovicilor („Vechiul Regim”) a fost șters din realitate de naţiune, de popor… Dar pe cine mai interesează la noi asemenea „detalii plictisitoare”, extrase dintre-un „trecut mort”?

– Ce șanse îi acordaţi tehnologiei pentru a ne ajuta să valorizăm trecutul?

– Dacă receptarea trecutului de către tineri mai poate fi salvată, atunci un mijloc de a face acest lucru este, fără îndoială, tehnologia prezentului și viitorului. Prin noile tehnologii, viaţa de demult devine intuitivă și aproape că se poate „reproduce”, „repeta”, „reînvia”. Un motiv al neatractivităţii istoriei pentru unii elevi este și închistarea anumitor profesori în metodele secolului al XIX-lea. Elevii și tinerii de azi au o altă mentalitate, pentru că sunt formaţi în faţa tabletei și a telefonului mobil performant.

– Credeţi că ar trebui rescrisă istoria noastră pentru a putea gândi viitorul?

– Istoria se rescrie mereu, din mai multe motive. Mai întâi, fiindcă apar mereu mărturii noi, care schimbă periodic perspectivele de abordare. Pe de altă parte, fiecare generaţie are propria sensibilitate despre trecut, în funcţie și prezentul trăit, de educaţie, de mode, de „comanda socială”, de ideologii, de interesele de grup etc. În epoca războaielor mondiale s-a scris mult despre conflictele armate, în epoca dictaturilor despre „binefacerile” regimurilor de mână forte din trecut, sub comunism, care fetișiza economia, s-a cultivat mult istoria economică, la apogeul globalizării s-a scris mult despre „alteritate”, apoi despre marginali etc. În epocile de avânt s-a vorbit prioritar despre gloria trecutului, pe când în perioadele de criză s-a preferat reconstituirea calamităţilor, a foametei, a cataclismelor sau a nimicniciei unor popoare. La noi, după 1989, ca reacţie la glorificarea trecutului românesc sub Ceaușescu, s-a trecut la denigrarea fără limite a tot ceea ce a fost. Din „popor genial”, românii au ajuns „gregari”, fără personalitate, lași, xenofobi, antisemiţi etc. Aceste extreme, generalizări și excese nu fac decât să îndepărteze reconstituirile de adevăr (de adevărul omenește posibil) și să erodeze încrederea publicului în cunoașterea și în experienţa istorică. Istoria noastră nu trebuie regândită în funcţie de viitor, ci în funcţie de onestitate, de corectitudine, de profesionalism. Dacă se va întâmpla așa, atunci și tinerii de azi au premise să construiască un viitor bun, realist, robust.

– Cât de mult contează să cunoști trecutul în domeniul dvs. de activitate ?

– Pentru mine, cunoașterea trecutului (a „feliei” mele de trecut) este o obligaţie profesională, deși iniţial a fost numai o pasiune. Astfel, trecutul este pentru mine capital, dar nu ca trecut, ci ca prezent al oamenilor care au trăit odinioară. Un profesionist nu poate cunoaște trecutul dacă se apropie de acesta cu toate ideile și prejudecăţile vremii sale. De exemplu, eu, când mă apropii de vremea lui Filip al IV-lea cel Frumos al Franţei sau a lui Basarab I al Ţării Românești, trebuie să las deoparte ideile de libertate, egalitate, democraţie, frăţie, constituţionalism etc. și să mă împărtășesc din valori precum ierarhie, supunere, credinţă, privilegiu etc. Dacă voi judeca Evul Mediu după criteriile vieţii de la 1800, atunci nu voi înţelege nimic …

– Dincolo de evoluţia societăţii în general, cum anume credeţi că s-a schimbat  domeniul dvs. de activitate în ultimul secol?

– Deși istoria – ca disciplină de studiu și domeniu de cercetare – pare conservatoare (și este, într-un anume sens), dinamica ei a fost, mai ales în ultimul secol, foarte accentuată. Specialiștii nu mai pot „ancheta” trecutul „după ureche”, cu aproximaţia de acum câteva secole. Azi, după afirmarea interdisciplinarităţii, calupuri mari din trecut se studiază în echipe mixte, cu fizicieni, chimiști, biologi, geneticieni, informaticieni etc. Cu toate acestea, anumite constante rămân: de exemplu, istoria medievală presupune în continuare o erudiţie desăvârșită din partea istoricului, erudiţie bazată pe filologia clasică și modernă și pe știinţele auxiliare (paleografie, diplomatică, epigrafie, heraldică, genealogie, sigilografie, numismatică, cronologie etc.). Datorită specificului disciplinei, în ciuda acestei superspecializări a profesioniștilor, înflorește și amatorismul cel mai vulgar, înclinat spre „semne” și „simboluri” dacice, spre „centre energetice” mondiale în Carpaţi, spre tuneluri care duc spre secretele universului etc. Istoria este însă un domeniu de cercetare care nu se poate face fără pregătire de specialitate, organizată în universităţi, la zi și nu la fără frecvenţă, cu profesori și aparate deopotrivă, cu examene severe și cu eforturi extraordinare.

– Ce dinamică credeţi că va avea domeniul dvs. de activitate pentru următorul secol?

– Îmi este greu să știu sigur! Din experienţă însă, vă pot spune că interesul pentru trecut este general uman, dincolo de spaţiu și de timp. În consecinţă, istoria se va studia și în secolul următor, poate cu alte metode. Dar publicul va cere „istorii” mereu, pentru că trecutul este și o posibilitate de evadare din cotidian. Evident, istoria nu trebuie scrisă numai după gustul publicului, ci după exigentele „meseriei de istoric”. În acest sens, istoricii profesioniști au și sarcina de a potoli și corecta excesele amatorilor, ale fantaștilor, ale celor cu imaginaţie debordantă. Aceștia trebuie îndrumaţi spre literatură, spre arte în general, unde imaginaţia poate să „zburde” în voie …

– Dacă ar fi să vă gândiţi la domeniul dvs. de activitate așa cum este el în prezent, puteţi să ne indicaţi trei persoane care credeţi că, peste 100 de ani, ar trebui evocate/consemnate în manualele de istorie?

– Evident, chiar și mai multe! Dintre cei în viaţă, dacă este să fie doar trei, i-aș consemna pe Dan Berindei, pe Răzvan Theodorescu și pe Alexandru Zub, patriarhii studiilor de istorie românească.

– Care credeţi că este cel mai bun lucru care s-a întâmplat în România ultimului secol?

– După Marea Unire, care este evenimentul magistral al istoriei noastre moderne, cred că cel mai bun lucru este integrarea României în UE și în NATO, deși aceste structuri de securitate nu se află tocmai la apogeul lor. Integrarea aceasta ne scapă momentan de spectrul Răsăritului, de ameninţarea înghiţirii noastre de către structurile totalitare. Singurele provincii românești care nu pot să facă parte azi din România sunt încă sub călcâiul cuceritorului venit din Răsărit, pe tancurile sovietice. Cel mai potrivit model de civilizaţie pentru români este acela care ne-a venit odată cu numele nostru de romani, cu originea noastră de la Roma Eternă și cu limba noastră neolatină. Deocamdată, modelul de civilizaţie de succes din lume este cel occidental, concurenţial, bazat pe competiţie și născut pe temeliile clasicismului greco-latin și ale creștinismului. Acestea trebuie să fie și coordonatele noastre de viaţă, dacă vrem să fim băgaţi în seamă, să vieţuim (nu să supravieţuim) și să existăm cu demnitate. Experienţa comunistă de peste patru decenii nu trebuie neglijată, fiindcă face parte din istoria noastră, dar ea ne-a abătut de la sincronizarea noastră cu civilizaţia occidentală, ne-a orientat pe o cale nefirească, ne-a îndepărtat de esenţa noastră. Din păcate, lumea Occidentului nu este una ideală și pare că se îndreaptă spre o criză, dacă nu spre amurg. Faptul este însă implacabil și nu-l putem schimba noi. Arnold Toynbee – unul dintre cei mai mari istorici ai lumii – are o teorie ciclică asupra civilizaţiilor, evidenţiind nașterea, dezvoltarea, apogeul și decăderea lor. Dincolo de asta însă, într-un viitor previzibil, existenţa și, eventual, succesul României nu sunt garantate de niciun alt traiect de civilizaţie în afara civilizaţiei europene occidentale. Firește, asta se poate întâmpla cu o condiţie: să dorim și noi, românii, acest lucru și să ne integrăm în ritmurile efortului de muncă și de performanţă ale acestui model.

Sursa: Revista Sinteza