C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Adevaruri ?!

De Ziua Naţională am uitat să fim români

Cu trei zile înainte de 1 decembrie am primit o invitaţie la o manifestare ce s-a dorit a fi sărbătorirea a 101 ani de la „Marea Unire”. S-a vrut doar, pentru că, exceptând două dintre comunicări, mesajul organizatorilor n-a fost altceva decât o parodie burlescă a ceea ce fusese anunţat. Iniţial, intenţia întâlnirii a plecat de la readucerea în memoria celor prezenţi a unei personalităţi locale, ce şi-a lăsat amprenta istorică, printr-un simbol devenit blazon al oraşului – Monumentul Independenţei, inaugurat la 17 mai 1915.



Se pare că, cineva s-a gândit pe parcurs că n-ar strica bifarea în nuş-ce calendar, al nuş-ce O.N.G., a nuş-ce acţiune, dedicată actului de la 1 Decembrie 1918, că asta dă bine la imagine. Cruntă şi grotescă ironie să vorbeşti despre Independenţă şi Unire într-o ţară sfâşiată de un război fratricid de treizeci de ani aflată sub ocupaţie militară străină. Nu, nu este vorba de binecunoscutul război religios din secolul al XVII-lea (1618-1648) dintre cardinalul Richelieu, pe de o parte, şi Imperiul romano-german şi puterea Habsburgilor, de cealaltă parte, ci de cel dintre anii 1989-2019 ai României postdecembriste sinucigaşe.

Celor cu memoria mai scurtă, le amintesc că oficialităţile statului român au alocat „0” (zero) lei sau roni (denumire cu care matusalemicul de la B.N.R i-a pricopsit şi zăpăcit de cap pe cetăţenii României) pentru sărbătorirea Centenarului Unirii provinciilor româneşti. Parale s-au găsit – firesc – pentru referendumul pentru familia tradiţională, sabotat de însuşi şeful statului, pentru cel premeditat confuz şi comandat de acelaşi sabotor, dar mai cu seamă pentru „campania prezidenţială”, începută nelegal de chiar chiriaşul de la Cotroceni cu multe luni înainte de data oficială. Evident, asemenea navetei săptămânale la nevastă, bannerele cu pozele „Gauleiterului” din Hermannstadt şi sloganele idioate tot din buzunarele românilor au fost plătite.

Moderatorul manifestării la care am fost prezent a avut o misiune ingrată şi, cu riscul asumat al unei mici exagerări, una cam „sinucigaşă”, de care eminenţele cenuşii s-au bucurat şi au profitat fără riscul asumării răspunderii. La rândul ei, gazda întâlnirii, luându-şi rolul în serios, a rostit „ca la carte” câteva fraze despre importanţa temei, adică despre Fata Morgana numită Unirea românilor. De râsul curcilor, pentru că doar cu câteva zile înainte de „alegeri”, dar şi după, participanţii la războiul româno-român erau gata să se sfâşie unul pe celălalt pentru a decide cine va fi „alesul neamului” pe durata cincinalului 2019-2024. De parcă nu s-ar fi ştiut cine-i „numitul”. Cei „mulţi da’ proşti” o fac în continuare, precum gladiatorii, aşteptând direcţia degetului mare al „Cezarului Iluminaţilor”.

Câtă ipocrizie! Păi, până la 24 noiembrie 2019 „Am strigat cât am putut:/ Sus Cutare! Jos Cutare!/ Şi cu asta ce-am făcut?/ Am dorit, cu mic, cu mare,/ Şi-am luptat, cum am ştiut,/ S-avem altă guvernare/ Şi cu asta ce-am făcut?”. A zis-o Constantin Tănase în anii ’40, o zic şi eu în anno domini 2019…

Am privit în faţă, în spate, în stânga şi în dreapta mea. Erau oameni pe care-i ştiam a fi „de treabă”, dar am constatat că în cazul comiterii imprudenţei exprimării unei opinii personale, unii dintre „oamenii de treabă” devin de nerecunoscut, se metamorfozează instantaneu în fiare agresive. Când am spus că şeful statului, şeful guvernului, şeful S.R.I., şeful B.N.R., şeful C.N.A.D., şeful I.N.S.H.R.-E.W… şi încă doi ultra-sărbătoriţi de câteva ori pe an în mediul local, nu e niciunul român, un „filolog” mi-a ripostat că aş urî străinii, numindu-mă xenofob. Am încercat să-i explic domnului „filolog” semnificaţia neologismului: xeno-străin şi fobie-teamă patologică, nu ură, cum sugera persuasiv  personajul. Zadarnic! Asemenea plăcii stricate a unui patefon vechi, gura nu-i tăcea, repetând acelaşi refren deconspirator al înaltului său „profesionalism”. După minute pierdute într-un dialog monologat cu „filologul” în chestiune, saturat până la refuz de o polemică inutilă, m-am adresat politicos, spunându-i că-i respect opinia şi rugându-l să procedeze la fel, apoi am pus capăt disputei inutile cu interlocutorul incompatibil.

Da, suntem nişte ipocriţi pentru că vorbim despre unire în zilele în care români sunt mai dezbinaţi decât oricând în istoria lor milenară. „[…] avem o țară care se surpă cu încetul, o țară dezbinată, un popor în cea mai mare parte sărăcit, disperat, amorțit și lipsit de orice speranță, căruia i s-a luat și mândria identității naționale. Cum a fost cu putință așa ceva? Grea întrebare!” (Acad. Dinu C. Giurescu). Da, istorie milenară, nu centenară, cum insinuează unii procedând precum Don Basilio în „Bărbierul din Sevilia”: „Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose!” (Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot va rămâne !), sugerând că am exista ca Naţie doar de o sută de ani.

Priviţi puţin peste gard, în curtea vecinului de la nord-vest şi veţi vedea cum procedează patrioţii maghiari în interesul ţării lor… că tot Orban se numeşte şi prim-ministul lor, dar nu Ludovic, ci Viktor. Să ne mirăm că, deşi calitativ, deosebirea dintre ei este ca de la cer la pământ, Orb-an-ul de la Palatul Victoria (de aceeaşi etnie cu cel de la Budapesta) au un numitor comun: ambii nu lucrează în interesul României, ci al ţării în care se uneşte Buda cu Pesta. Pentru eliminarea oricărei confuzii, precizez: nu este vorba nici de buda din fundul curţii, nici de pesta porcină, ci de capitala cu opinca centenară, atârnată de parlament acum o sută de ani. Măcar aşa ne mai aducem aminte că suntem români.

Aflu că în chiar Ziua Naţională a Ţării, un dac tânăr s-ar fi spânzurat de o balustradă cu un ştreang confecţionat din Tricolorul Românesc. Am tot meditat şi m-am întrebat: o fi dorit oare să transmită către urmaşii dacilor că în spiritul politicii globalismului agresiv, al multiculturalismului migraţionist kalergian, al răului absolut prevestitor al celui de-Al Patrulea Reich şi al celui de-Al Treilea Război Mondial, Tricolorul României şi spiritul naţionalist românesc echivalează cu trecerea Styxului? Umblă vorba prin târg că ar fi fost o „sinucidere” asistată, supoziţie care ar întări spusele cu glas tare ale academicianului Dinu Giurescu: „Putem constata, privind în jur, cum România și-a distrus în cea mai mare parte economia, și-a înstrăinat pământurile și resursele, își nimicește fără milă tezaurul cultural și istoric… iar a fi azi patriot în România constituie… o infracţiune!”. Are rost să ne mai mire ceva care se întâmplă în România zilelor noastre? Greu de răspuns, fiindcă tare întortocheate sunt drumurile dacilor în Grădina Maicii Domnului!

Autor: Ion Măldărescu

Sursa: Revista Art-Emis

Retrocedările ilegale sfidează grosolan realitatea istorică: întoarcerea proprietăţilor la urmaşi ai foştilor grofi, conţi, baroni etc. este aproape sinonimă cu anularea actului Marii Uniri din 1918!

Astăzi, în Transilvania, pe aceeaşi lege, pentru maghiari şi germani se poate, dar pentru români nu se poate!



 Interviu cu prof. univ. dr. Ioan Sabău Pop, avocat

– Trebuie spus cu gura mare că în acelaşi timp cu Statusul Romano-Catolic s-a reînfiinţat societatea „Astra” din Sibiu. După cum se ştie, „Astra” a avut foarte multe proprietăţi, mai ales pentru că românii de peste Carpaţi au trimis ajutoare băneşti imense, deoarece înainte de Marea Unire au fost relaţii extraordinare între românii de dincolo şi dincoace de Carpaţi. Dar spre deosebire de cazul Statusului, noua societate „Astra” nu este recunoscută drept continuatoare şi nu i se retrocedează NIMIC! Şi acelaşi lucru s-a întâmplat cu „Fundaţia Gojdu”.

Ca să fim sinceri până la capăt, un gest a existat, dar unul de imensă trădare, o acţiune tip „suveică”, cum spunem noi, juriştii. Anume, faimosul ministru de Externe din 2007, Mihai Răzvan Ungureanu, a propus o ordonanţă de creare a unei noi fundaţii maghiaro-române „Emanoil Gojdu”, încălcând flagrant dispoziţiile de ultimă voinţă ale generosului fondator, în privinţa averii sale private. Domnul MRU a făcut o naţionalizare indirectă, în favoarea Ungariei. Noroc că planul nu a putut fi dus până la capăt. Aceasta ar fi însemnat pierderea patrimoniului fundaţiei printr-o schemă de funcţionare ridicolă. A fost rolul presei cinstite, care a pus presiunea evenimentului pe parlamentarii care au respins ordonanţa. Alături de personalităţi erudite, am avut şi eu o modestă şi discretă contribuţie. Dar în genere, concluzia este totuşi tristă: astăzi, în Transilvania, pe aceeaşi lege, pentru maghiari şi germani se poate, dar pentru români nu se poate!

Economistul clujean Corneliu D. Pop, după ce a studiat retrocedările de bunuri către cultele religioase maghiare şi alţi solicitanţi, a constatat o sumedenie de nereguli, între care şi următoarele: „Bisericile maghiare din România revendică cu neruşinare imobile pe care niciodată nu le-au avut în proprietate; Dreptul de proprietate al bisericilor maghiare a fost dobândit prin: expropriere de la ţăranii români, posesia faptică, donaţii din partea împăratului Iosif al II-lea; În perioada ocupaţiei ungare în Ardeal (1940-1944), după Diktatul de la Viena, au fost transcrise toate cărţile funciare din limba română în limba maghiară şi cu această ocazie au fost falsificate foarte multe dintre ele; Cărţile funciare pe care le invocă bisericile maghiare nu sunt făcute de statul român şi nici după legile româneşti. Ele nu sunt documente de luat în considerare în cazul retrocedărilor; Retrocedările către bisericile maghiare nu au nimic religios în ele, totul este politic; Ordinele călugăreşti catolice (ex. Ioaniţii, Franciscanii, Carmeliţii, Iezuiţii, Piariştii, Minoriţii) au primit de la stat imobile în folosinţă pe perioada cât a durat misiunea lor şcolară. Ordinele călugăreşti nu erau persoane juridice; Bisericile maghiare din Ardeal au fost construite şi, apoi, întreţinute prin contribuţia decisivă a românilor, populaţia întotdeauna majoritară; Cea mai mare parte a bunurilor care au intrat în stăpânirea bisericilor maghiare au la bază documente false, care se referă, de obicei, la dotaţiuni de bunuri, transcrieri şi confirmări. Falsul şi uzul de fals în înscrisuri oficiale constituie suportul pentru revendicări; Guvernul ungar nu a recunoscut în Statusul catolic o organizaţie legal definită. Ca urmare, Statusul nu putea deţine proprietăţi, nici în Ungaria şi nici în România; Autorităţile din România au sfidat interesul naţional, munca, demnitatea şi suferinţa de secole a iobagilor români şi a clericilor români, aşa cum sfidează şi în prezent interesul naţional, munca şi demnitatea generaţiei prezente şi a generaţiilor viitoare de români”.

Sunt câteva exemple care într-un stat normal intră în vizorul autorităţilor care să decidă exact cum stau lucrurile.

– Cum au rezolvat celelalte ţări foste comuniste problema retrocedărilor? Au făcut şi ele pilaf din patrimoniul statelor respective?

– În Ungaria vecină şi prietenă sunt peste 200.000 de proprietăţi aparţinând românilor: statului român, cultelor religioase (în special bisericii greco-catolice), depozite bancare îngheţate în ambele războaie mondiale, proprietăţi ale persoanelor fizice şi familiilor, şcolilor confesionale. Le-au fost retrocedate bisericilor numai lăcaşurile de cult. Cel mai relevant exemplu este averea imensă, evaluată acum la 7 miliarde de euro (cuprinzând chiriile şi uzufructul), care a aparţinut şi aparţine Fundaţiei „Emanoil Gojdu”. S-a restituit ceva? Nici măcar un centimetru pătrat!

Situaţia retrocedărilor este, în principiu, similară şi în alte ţări: bunăoară, Cehoslovacia avea problema sudeţilor (germani), Polonia, problema germanilor alungaţi din Silezia Superioară până la Danzig (azi Gdansk), Slovacia, după desprindere, problema comunităţii ungurilor (peste 30%, în zona Kosice şi Bratislava). Toate aceste ţări au rezolvat problema rezonabil, s-au restituit suprafeţe de pământ şi de pădure puse sub regim juridic exigent, s-au plătit despăgubiri parţiale, s-au oferit opţiuni pentru alegerea unui imobil, dacă erau mai multe. La fel în Bulgaria, unde au fost condiţii restrictive şi foarte raţional organizate, iar cetăţenii străini erau nevoiţi să vândă proprietăţile eventual obţinute şi numai cetăţenii bulgari puteau primi înapoi pădurile şi terenurile agricole; chiar şi Republica Moldova are o legislaţie mai bună ca a noastră. Niciuna dintre aceste ţări nu şi-a negat trecutul în mod nihilist. Până la urmă, ceea ce s-a întâmplat face parte din istorie, timpul nu poate fi dat înapoi. Timpul este un regulator de competenţă ireversibil, întoarcerea spre trecut şi rânduielile sale este total neproductivă; definiţia, caracterul, rolul, scopul proprietăţii în societate nu poate fi abstract.

– Şi totuşi, vorba lui Cernîşevski şi a lui Lenin: „Ce-i de făcut?” M-aţi convins că, în loc să traverseze cu succes epoca postmodernă şi să-şi adjudece măcar o parte din gloria interbelică, România, prin actele normative alcătuite de legiuitorii săi postrevoluţionari, reface structura de proprietate a Evului Mediu.

– Ca să facem haz de necaz, Lenin a murit şi nu a mai răspuns la întrebare, deoarece el a făurit, prin Bella Kuhn, Republica comunistă a „Sfaturilor Ungare”, şi vedem că sfaturile îi sunt urmate şi acum…

Este necesară, în primul rând, o măsură legislativă care să împiedice procedurile de revendicare a bunurilor pe care Statul Român le-a răscumpărat de facto. Autorităţile statului fie nu realizează, fie sunt inconştiente, fie sunt parte la aceste complicităţi, fie miza o constituie sume foarte mari de bani. După datele pe care le avem de la unele instituţii, sunt în jur de 200.000 – 230.000 ha de pădure care se revendică în judeţele Mureş şi Harghita. La care adăugăm restituirea dubioasă de la Topliţa pentru aşa-zişi urmaşi ai familiei Urmanczi. Asta fără să cuprindem Haţegul, Sălajul, Munţii Apuseni, Bihorul, unde sunt revendicate, de asemenea, zeci de mii de hectare. Au fost în jur de 200-300 de familii de grofi şi conţi care deţineau 80 la sută din proprietăţile Transilvaniei. Prin complicităţi şi trădări, s-a ajuns să dăm judeţe întregi urmaşilor grofilor. Statul Român trebuie, pentru Dumnezeu, să fie reaşezat în drepturile sale! Pentru cetăţenii săi – aşa cum face fiecare stat, foarte vizibil chiar Ungaria, spre lauda ei.

Acţiunea de retrocedare este nedreaptă şi ipotechează total viitorul economic al României; instaurăm prin legi pe care le aplicăm de bună voie, inechităţi istorice pe care le facem perpetue. Practic, ne întoarcem în epoca feudală, de astă dată cu acte în regulă şi hotărâri judecătoreşti obţinute cu generozitate de cei care nici măcar nu se aşteptau. Îşi poate cineva imagina, în Europa contemporană, că în judeţul Mureş este pe cale să fie restituit (procedurile sunt avansate) satul Idicel cu tot cu casele şi locuitorii săi, aşa cum a fost în anul 1700, ca şi versanţii Jârca şi Sălard, în prezent devenite aşezări umane?!

Noi ne plângem astăzi de Pactul Ribbentrop-Molotov, ne plângem de foarte multe alte lucruri ce ni s-au întâmplat fără să fim prezenţi, nu puteam reacţiona. Dar astăzi, cu prezenţa noastră, cu mâna noastră, prin guverne trădătoare şi inconştiente, asistăm neputincioşi la această fraudă, care deja depăşeşte 60 de miliarde de euro.

Este o nevoie urgentă de corelare a instituţiilor statului; cercetate arhivele, guvernul să stabilească ce să facă Arhivele Naţionale; să se specializeze procurori pe această problemă, să fie specializate instanţe pe această problematică. Trebuie creată o nişă legislativă care să facă posibilă revizuirea într-un anumit termen a tuturor restituirilor bănuite frauduloase. Practic, urmaşii de azi ai grofilor primesc încă o dată ceea ce statul român a despăgubit după Primul Război Mondial, prin anii 1923-1927, 1931-1933. Dacă există voinţă, într-un an se poate reglementa situaţia în Transilvania, pe care o ştim mai bine şi unde se întâmplă vizibil lucruri necurate. (Va urma)

Interviu de Mihail GROZA

Sursa: Informația Harghitei

 

Luminița Arhire: ”LUMEA ÎN CARE TRĂIM”

MOTTO: „O banană lipită cu bandă adezivă pe un perete a fost vândută în această săptămână pentru suma de 120.000 de dolari la târgul de artă Art Basel din Miami Beach, potrivit site-ului specializat în piaţa de artă Artnet, care a precizat că două dintre cele trei exponate s-au vândut deja, ultima fiind disponibilă la preţul de 150.000 de dolari” (CNN, 6 decembrie 2019)



Când am aflat eu că niște funcționari UNESCO au considerat, în anul de grație 2019, că două nuduri reprezentând bărbați tineri care, după atitudine, aș zice că-și fac niște selfie-uri (stați liniștiți, niciunul nu seamănă cu Câțu Vasile Florin) ar putea răni „sensibilitatea unor persoane” și că ar fi bine ca artistul să ia măsuri și să preîntâmpine așa ceva, mi-am zis că nu m-ar putea mira dacă într-o zi cineva o să lipească o banană cu bandă adezivă pe vreun zid și va declara că aceea este o „operă de artă”.

Ca urmare a atenționării UNESCO, sculptorul Stephane Simon a înaintat propunerea ca de ZILELE PATRIMONIULUI dânsul să stea în apropierea celor două statui și să acopere sexul acestora cu un cearceaf, din când în când, în funcție de profilul vizitatorilor, ceea ce funcționarii renumitului for internațional chiar au luat în serios; atunci artistul s-a gândit să facă lucrurile și mai interesante, punând chiloți celor doi dezbrăcați.

Cât despre capodopera cu fructul exotic, lucrurile s-au petrecut exact, dar exact ca în premoniția mea, atât că eu nu am mers cu premoniția atât e departe încât să avansez și o sumă la care se va vinde „banana-n perete”: s-a vândut cu 120 000 de dolari. Ei, hai… nu vă indignați… există și avantaje: mănânci, la câteva zile odată, o operă de artă. Pe de altă parte, e ca și cum ți-ai fi cumpărat un acvariu și trebuie să înlocuiești, la intervale regulate, apa. Tot așa, la intervale regulate, depinzând de starea fizică a fructului, proprietarul operei de artă, adică al bananei, trebuie să desprindă banda adezivă care ține musaceea pe perete și să o înlocuiască pentru a nu se fleșcăi în locul unde este expusă, luminată frumos de spoturi. Nu știu dacă din două în două zile trebuie chemat artistul ca să facă „împrospătarea” operei de artă sau există instrucțiuni de folosire pentru cumpărător. Aș miza pe cea de-a doua alternativă. Sigur, sunt și unele neplăceri… când ai o asemenea lucrare genială în casă, nu mai poți pleca în concediu. A, nu pentru ce vă gândiți, adică pentru că s-ar putea să o fure vreun nenorocit și să o vândă în lumea secretă a operelor de artă traficate cu vreun milion de coco… nu, nu… dar nu mai poți pleca, deoarece din două în două zile trebuie să schimbi banana. Dacă nu o faci, e ca și cum ai avea un animal de companie pe care-l lași să-ți moară în casă în timp ce tu te fâțâi la shopping în Dubai.

Căci banana, vrei-nu-vrei, nu e nemuritoare.

Ce vreau să vă comunic cu toate acestea? Păi, vreau să vă comunic că în lumea în care statuile concepute ca nuduri au început să poarte, sfidător, chiloți și să semene de la brâu în jos cu Mihai Bădiță, celebra „personalitate europeană a anului 2018” care umbla cu boxerii la vedere prin metroul bucureștean, nu-i nici o mirare ca o banană lipită pe perete să coste 120 000 de dolari.

P.S. Iar în aceeași lume bizară, iar nu-i nici o mare scofală ca agenția MEDIAFAX, de unde își iau informațiile o groază de cetățeni, fiind considerată o sursă de știri serioasă, respectabilă și credibilă, să aibă un angajat pentru scrierea titlurilor și a legendelor de sub fotografii care nu obișnuiește să citească și știrea. De aceea în titlul relatării MEDIAFAX din data de 9 noiembrie 2019 despre statuile închiloțate, artistul nu este cel real, adică Stephane Simon, ci Sophie Coignard, care este de fapt redactor la publicația franceză LE POINT și care a scris despre pudoarea excesivă a funcționarilor UNESCO.

Titlul știrii de pe pagina MEDIAFAX.ro sună așa:

„Conducerea UNESCO scandalizată de statuile nud ale unor artiști. Sophie Coignard (!!! n.n.) și-a acoperit statuile cu lenjerie intimă «pentru a nu răni sensibilități»…”

Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă MEDIAFAX.ro ar fi făcut o confuzie similară între doamna Sophie Coignard și Piero Manzoni, autorul celebrei lucrări „Artist’s shit“ operă care constă într-o cutie de conserve cu o etichetă pe care scrie, în diferite limbi: „Rahat de artist. Conținut net: 30 de grame. Fără conservanți. Produs și ambalat în …“. Lucrarea, ce-i drept, a fost considerată valoroasă, fiind vândută în august 2016, la o licitație de artă din Milano, pentru suma de 275.000 €, dar orișicât… biată doamna Sophie Coignard! Nici nu pot să mă gândesc ce-ar fi fost în sufletul ei dacă neatentul redactor MEDIAFAX ar fi comis o astfel de greșeală!

Autor: Luminița Arhire

Sursa: Luminița Arhire Facebook

Partea nevazută sau nespusă din războiul „pensiilor speciale”

Se pare ca nu cresterea economica, valorificarea resurselor natiunii in interes national, pastrarea suveranitatii si intarirea influentei Romaniei in lume sunt prioritatile actualilor guvernanti ai acestei nefericite natiuni pornite pe drumul disparitiei, ci o noua lupta de clasa dusa impotriva unor categorii de cetateni indicate ca „dusmani ai poporului”. Printre acestia la loc de frunte se afla titularii „pensiilor speciale”. Cand nu ai nimic pozitiv de afirmat, trebuie sa negi tot ce poate fi negat.



NU EXISTA „PENSII SPECIALE”, CI DOAR PENSII

Nu voi relua aici intreaga discutie pe aceasta tema, in centrul careia se afla minciuna potrivit careia desfiintarea pensiilor speciale ar permite umplerea gaurilor din bugetul de stat. S-a demonstrat cu cifre ca pensiile respective reprezinta o parte infima din buget. Ceea ce doresc sa scot in evidenta este ceea ce nu s-a prea spus sau nu s-a spus deloc.

Prima observatie in acest sens este aceea ca in legea romana nu exista sintagma „pensii speciale”. In consecinta nu exista nici oameni care sa primeasca „pensii speciale”. Militarii si parlamentarii primesc „indemnizatii”. Magistratii primesc „pensii de serviciu”. Artistii si sportivii cu performante artistice si sportive exceptionale primesc „pensii de merit”. Etc. etc.

Formula „pensii speciale” este o creatie a propagandei urii care ar vrea sa activeze instinctul invidiei, aratand ca, vezi doamne, in mod „inechitabil”, unii cetateni sunt mai „speciali” decat altii si, in virtutea acestui statut „special”, obtin privilegii. Or, in realitate, nu este vorba de „inechitate”, ci tocmai de „echitate”, intrucat nu este vorba despre „privilegii”, ci despre (re)compensarea unor privatiuni sau unor merite care in timpul vietii active i-au pus pe asa zisii titulari ai asa ziselor „pensii speciale” in situatia de a suporta privatiuni mai mari decat ceilalti contribuabili la fondul de pensii.

Sa revenim insa la „pensie”. Pensia pe care o incaseaza efectiv fiecare pensionar se calculeaza dupa anumite reguli. In toate tarile UE (ca tot vrem sa fim europeni) aceste reguli reflecta doua principii: principiul contributivitatii (care duce la calcularea pensiei in functie de contributia la fondul de pensii a persoanei in cauza) si principiul solidaritatii (care duce la calcularea pensiei in asa fel incat, printr-o contributie suplimentara a statului, sa fie corectata cu caracter retroactiv starea de inegalitate constand in restrictionarea drepturilor impusa unor cetateni, conform statutului functiei lor din perioada salarizarii). Din corelarea acestor doua principii rezulta o singura pensie, iar nu doua, chiar daca platitorii sunt mai multi si sursele platii mai multe. Pe atare cale se urmareste realizarea armoniei si pacii sociale, iar nu discriminarea intre cetatenii cu drept de pensie, asa cum ni s-a bagat in cap. Asa se intampla in toate tarile UE si nu numai. Asa cred toate natiunile lumii civilizate.

O fi bine? O fi rau? Ceea ce ar trebui sa ne tulbure, in prima instanta, este imprejurarea ca despre rostul celor doua principii nu s-a discutat deloc, inainte de a se trece la initierea legislatiei de abrogare a asa ziselor „pensii speciale”. Care este rostul unuia? Care este rostul altuia? Ce consecinte pe planul stabilitatii si securitatii sociale poate avea renuntarea la unul dintre ele sau pastrarea ambelor? De ce alte tari pe care ni le-am luat ca model practica ambele principii? Cu asta trebuia inceput, caci ceea ce se va face in realitate nu va fi abolirea dreptului la „pensiile speciale”, ci schimbarea modului de calcul al pensiilor prin excluderea „principiului solidaritatii”.

TRIUMFUL NEOLIBERALISMULUI IMPOTRIVA SOLIDARITATII

Teoretic, cel putin, in virtutea traditiilor si conceptiei sale egalitare, societatea romaneasca sau cel putin acea parte a ei care nu este formata (inca) din analfabeti functionali, ar trebui sa apere principiul solidaritatii, chiar daca actualul guvern, in asincronie cu sentimentul popular, exalta neoliberalismul, specific natiunilor anglo-saxone – liberale si inegalitare.

Actualul PNL nu face nici un secret din aceea ca actioneaza in conformitate stricta cu ideologia sa, care pune pe prim plan libertatea concurentei si respinge orice forma de solidaritate sociala, admitand astfel adancirea inegalitatii, considerata a fi, pe linia scolii economice de la Chicago, motor al progresului. Or, cum romanii au o alta istorie si o alta geografie decat SUA, Marea Britanie si chiar Germania, a le impune mentalitati neoliberale si a le aplica politici care exclud solidaritatea sociala, obligand pe fiecare sa traiasca numai din cat a putut produce si contribui de unul singur, este egal cu a relua proiectul comunist de creare a omului nou. Iar asta, culmea, tocmai cand capitalismul neoliberal si-a atins limitele si este pus sub semnul intrebarii in chiar spatiul euro-atlantic, locul sau de nastere.

Asa cum bine observa profesorul Ioan-Aurel Pop, Presedintele Academiei, exista un contratimp istoric in care romanii par blestemati a trai: cand lumea sau cel putin Europa se globaliza (federaliza), noi eram suveranisti; cand lumea (si in special UE) se renationalizeaza, romanii s-au gasit a fi globalisti. Tot astfel, cand lumea exalta libertatea nelimitata a concurentei (potrivit „consensului de la Washington”), noi ramaneam fideli interventiei factorului politic (statului) pentru redistribuirea veniturilor, cu scopul de a asigura coeziunea nationala prin solidaritate sociala, iar cand lumea intelege ca statul trebuie sa tempereze piata, noi devenim fanaticii pietei. Trista soarta! si, de asta data, sunt de acord: principalii vinovati (chiar daca nu singurii) sunt politicienii cu goana lor oarba dupa putere, care au pus semnul egalitatii intre a guverna poporul si a minti poporul.

Oricum ar fi, Constitutia Romaniei, in art. 1 (3) spune ca „Romania este…stat social” iar in art. 4 (1) ca „statul are ca fundament … solidaritatea cetatenilor sai”. Prin urmare, orice lege care duce la anularea principiului solidaritatii – inclusiv in ceea ce priveste calculul pensiilor – este neconstitutionala. Poate o afla si Parlamentul Romaniei.

Cat despre cetateni, ei trebuie sa stie ca asa zisa desfiintare a pensiilor speciale are la baza aceeasi ideologie care duce la desfiintarea gratuitatii in domeniul asistentei medicale, al scolarizarii si nu numai. Asa incat cei care se bucura azi ca a murit capra vecinului, vor plange, cu siguranta, maine. Totul este coerent.

AUTORITATEA JUDECATOREASCA ESTE DEASUPRA PUTERII LEGISLATIVE?

Problema este deci daca de acum incolo vom calcula pensiile pe baza a doua principii sau numai a unuia singur. Liderii PNL (ca si cei ai USR) au afirmat-o ritos: singurul principiu pe care il admit este cel al contributivitatii.

Si totusi… se precizeaza ca judecatorii si procurorii, cei care nu sunt de acord sa raspunda pentru erorile lor (comise cu stiinta sau fara stiinta) si au blocat, inclusiv prin intermediul parlamentarilor PNL si USR, dar si cu concursul nevolniciei coalitiei PSD/ALDE, orice lege serioasa privind raspunderea magistratilor, vor continua sa primeasca „pensii de serviciu”. Fara indoiala ca le merita, desi pensii care ajung in unele cazuri pana la zece mii de euro par usor exagerate, fata de media pensiilor din Romania, si ar cere o impozitare ceva mai severa.

In schimb, parlamentarii care se vor pensiona de acum incolo ar urma sa nu mai aiba dreptul la „indemnizatia de vechime” inclusa in pensia calculata potrivit statutului lor personal ca deputati si senatori.

Prin urmare, principiul solidaritatii se aplica in continuare, dar numai unora, nu si altora. Si asa at putea fi bine, numai ca o astfel de optiune impune prezentarea principiilor pe baza carora unii beneficiaza de solidaritate iar altii nu.

Parlamentarii constituie puterea legislativa, in timp ce magistratii constituie autoritatea judecatoreasca, dintre ei doar judecatorii formand puterea judecatoreasca. Asa spune Constitutia Romaniei.

De simpatie se bucura cu totii cam la fel, desi nu simpatia poate fi criteriul diferentierii drepturilor lor. In orice caz, in trecere fie spus, deja exista o discriminare umilitoare pentru legislativ, care face ca pensiile parlamentarilor sa fie de cinci ori mai mici decat cele ale magistratilor. Daca pensiile parlamentarilor se vor diminua, discriminarea va fi si mai scandaloasa. A bagat cineva in seama asta?

Iata de ce trebuie sa ne intoarcem la Constitutie. In art. 61 (1) aceasta dispune ca „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman…” Iar art. 1 (4) prevede ca „Statul se organizeaza potrivit principiului separatiei si echilibrului puterilor – legislativa, executiva si judecatoreasca – in cadrul democratiei constitutionale”.

Asadar, Constitutia trateaza puterile ca fiind in principiu egale, caci altfel nu ar avea cum sa se echilibreze, cu un anume spor pentru Parlament care, ca reprezentant suprem al poporului este in randul puterilor statului un primus inter pares. Aceasta este ordinea constitutionala a statului roman.

Prin discriminarea planuita de PNL si USR, acestea confirma intentia lor de a rasturna ordinea constitutionala facand din autoritatea judecatoreasca (care – atentie! – nu este o putere in sens constitutional, intrucat ii include si pe procurori) puterea suprema, asezata deasupra legislativului. Chiar daca Guvernul PNL nu a constientizat semnificatia gestului sau, legislatia in discutie ii devoaleaza convingerile si intentiile. Ele sunt anticonstitutionale.

STATUL REPRESIV ESTE DEASUPRA STATULUI DEMOCRAT?

Sa adaugam la aceasta ca de principiul solidaritatii in calculul pensiilor vor beneficia si militarii. si asta este foarte bine. La ei voi reveni imediat.

Deocamdata trebuie spus ca in randul militarilor intra toti lucratorii institutiilor militarizate, institutii care s-au inmultit ca ciupercile dupa ploaie. (Rezolutia Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei privind demolarea mostenirii sistemelor totalitare de tip comunist, atragea atentia ca militarizarea statului este caracteristica regimurilor nedemocrate.) Prin urmare, politistii, jandarmii, lucratorii SRI, SIE etc. vor primi cu ocazia pensionarii indemnizatii care oricum am lua-o au natura juridica a pensiei. Nimic rau in asta.

Raul apare abia atunci cand constatam ca legislatia propusa de PNL si USR (astazi sustinuta si de PSD si ALDE) nu mentine solidaritatea si atunci cand este vorba despre pensiile de merit ale academicienilor, artistilor sau sportivilor de mare performanta. Cu alte cuvinte institutiile represive ale statului capata un tratament de favoare prin raportare la legislativ, principalul stalp de rezistenta al oricarui stat democrat, precum si la institutiile civile din domeniul stiintei, culturii, sportului si altele asemenea.

Justitie, politie si servicii secrete au avut si nazistii si bolsevicii. Parlament, cu adevarat, respectat si ascultat, au avut numai democratiile. Cum sa asezi atunci statutul personal al parlamentarilor sub cel al procurorilor si al lucratorilor din institutiile de forta?!

Aceasta reflecta dinnou o mentalitate transpusa in act politic: instrumentele specifice statului politienesc sunt preferate celor ale statului democratic. Or, statul politienesc si statul democrat se exclud reciproc, iar fara stat de democrat statul asa zis de drept nu este decat un brat al opresiunii. Spre asta merge Romania.

Si din nou totul este coerent: cand in plan economic practici neoliberalismul iar in plan social promovezi, inevitabil, politici antipopulare, ai nevoie sa te bazezi pe politie si justitie, mai mult decat pe parlamentari, profesori, medici si artisti. Logic! E bine, insa, sa o intelegem si noi.

DIPLOMATII NU MERITA ACELASI TRATAMENT CU MILITARII?

Asa cum spuneam, militarii, inclusiv cei care isi risca viata pe teatrele de operatii din cele mai periculoase locuri ale lumii, vor beneficia la calculul pensiei de principiul solidaritatii. Nu poti fi in dezacord cu asta.

tara are insa doua armate: cea militara, care devine activa in caz de razboi, si armata diplomatilor, care apara hotarele si interesele strategice ale natiunii atat pe timp de pace cat si pe timp de razboi. Ambelor li se cere acelasi spirit de sacrificiu, acelasi profesionalism, acelasi efort.

Iata insa ca, din nou, partidele parlamentare (deopotriva cele de guvernamant si cele de opozitie), cu un entuziasm care nu poate ascunde decat niste tinte antinationale, sunt gata sa refuze solidaritatea statului pentru diplomati. Ce ne spune asta?

Dupa cum se stie, „armata militara” este trimisa acum sa lupte in razboaiele altora, sa zicem, cu speranta (desarta) ca si altii vor sari la nevoie in sprijinul nostru. Armata noastra, asa slab dotata cum este, ar urma sa apere hotarele NATO si UE luand in piept primul soc al unui eventual atac extern, pana cand celelalte state membre vor apuca sa decida ce masuri vor lua spre a-si apara interesele. Iata de ce aceasta armata trebuie menajata. Corect!

„Armata diplomatica”, in schimb, este implicata exclusiv in promovarea intereselor romanesti. Or, asta, ii incurca pe „aliati”; ca sa nu zicem ca vine chiar impotriva intereselor lor. De aceea diplomatii romani trebuie umiliti, descurajati, saraciti. Ce tineri de valoare sa mai intre in diplomatie cand constata ca statul dispretuieste aceasta categorie profesionala, printre altele, reducandu-i pensiile, si asa cu mult mai mici decat cele ale magistratilor sau militarilor?!

Ca intarim armata (inclusiv in ceea ce ii priveste pe ofiterii de informatii si contrainformatii) este bine. Ca slabim diplomatia, este un dezastru strategic. Si in fata acestui dezastru, ministrul de externe tace. Tace, in loc sa isi apere „armata” cu demisia pe masa.

ROMANIA ESTE DIN NOU ALTFEL DECAT EUROPA

Asa cum am spus, deja, principiul solidaritatii in stabilirea nivelului pensiilor este prezent in politica tuturor statelor UE. De aceea putem vorbi despre un principiu european pe care, iata, acum il punem in discutie. Cam asa cum am pus in discutie si principiul tratamentului uman al detinutilor atunci cand a fost abrogata legea recursului compensatoriu, spre consternarea Consiliului Europei si a Parlamentului european.

La ce duce asta? La confirmarea presupusei noastre incompatibilitati cu civilizatia europeana. O teza sustinuta de toti cei care doresc excluderea Romaniei din UE, eventual cu dezintegrarea ei si pastrarea Transilvaniei.

Se pare ca, purtati de ura fata de tot ceea ce este „special” si sugereaza „inegalitatea dintre noi”, inoculata pervers in mintile noastre de o propaganda nefasta, am pierdut din vedere toate aceste aspecte. Nu vedem cum sub ochii nostri se distrug pas cu pas statul national, statul democrat, statul de drept, coeziunea nationala, solidaritatea sociala, armonia launtrica a cetatii. Curand trezirea va fi prea tarzie.

Peste cateva zile, Comisia juridica a Camerei Deputatilor va lua in discutie proiectul de lege liberalo-userist privind „pensiile speciale”. Sunt convins ca si acest semnal de alarma va ramane fara efect. Pot spune, insa, ca, cel putin, mi-am facut datoria. Si, totodata, ca atunci cand va sosi ora socotelilor, nimeni nu se va putea scuza ca nu a stiut ce face.

Autor: Adrian Severin

Sursa: Lumea Justiției

Educația fenomenelor: noua modă de uniformizare a maselor. Progresism

Citesc pe un site un articol mare, uriaș, care spune așa: Finlanda este prima țară din lume care renunță la materiile școlare.



Nu e niciun secret, spun ei, că educația modernă, în special în America de Nord, are nevoie disperată să fie reformată. Copiii trec dinr-o clasă în alta fără să înțeleagă cum să-și producă propria lor mâncare, să plătească taxe sau să facă diverse activități cotidiene adevărate, din lumea reală. Scopul sistemului educațional ar trebui să fie educația, spre îmbunătățirea noastră și a societății, în schimb, ni se spune doar ce să gîndim (în loc de Cum să gîndim), așa că asimilăm apoi ne integrăm social.

Mulți copii trec de liceu fără să realizez nici măcar că sistemul e defect, fiindcă sunt atît de prinși în el. În unele cazuri, ei chiar hrănesc propaganda și dezinformarea. Uitați-vă în orice carte de istorie: mai degrabă vedeți că europenii au format America de Nord, complet omițându-se genocidul în masă care a avut loc împotriva nativilor americani. Alternativ, dacă ne uităm la educația laptelui sau la Ghidul Piramidal al Hranei care se învață încă timpuriu de către copii, veți învăța că de fapt nu reflectă ce e sănătos, ci mai degrabă ce e profitabil.

Vestea bună: nu sunt cazuri de fiecare țară, iar unele țări chiar încearcă să schimbe macazul. Finlanda, spre exemplu, este în proces de completă transformare a sistemului educațional. Ea va adopta educația bazată pe fenomen- un sistem care permite studenților să abandoneze subiectele standard și să experențieze o abordarea holistică, interdisciplinară de învățare.

CE ESTE EDUCAȚIA  BAZATĂ PE FENOMEN?

Educația bazată pe fenomen abordează complet diferit problema, și abandonează diviziunile clasice între subiecte precum matematică și știință. În schimb, studenții preiau un fenomen aparte sau un concept și îl privesc prin diferite  perspective, aplicându-i filtre precum geografia, istoria sau economia.

Cum e explicat pe site: Educația bazată pe fenomen ca și tehnică de învățare folosește curiozitatea naturală a copiilor pentru a învățat într-un context holistic și autentic. Acest context de ” lume reală” oferă motivația unui punct de plecare în învățare, în loc de subiectele tradiționale anterioare. Fenomenele sunt studiate pe de-antregul, ca entități anume, în contextul lor real, iar informația și abilitățile conexe lui sunt studiate trecând granițele dintre subiecte. Fenomenele sunt subiecte holistice precum: umanitate, Uniunea Europeană, media și technologie, apă și energie. Acestea oferă studenților secolului actual abilități de gîndire critică, creativitate, inovație, lucru în echipă și comunicare.

De ce e important?  Pentru că sistemul de educație trebuie să răspundă la întrebări precum: ce ne dorim în viitor de la copiii noștri, de la lume și societate? Așa că în loc să îi îndoctrinăm pe copii cu propaganda și îi învățăm că nu există doar un singur mod de gândire- și simțire, și un singur mod de a determina inteligența lor.

Prin urmare, se afirmă necesitatea acestui sistem de educație ca fiind singura soluție de a ne explora unicitatea ființei. Căci se zice că aceasta este dualitatea noastră, frumusețea ei: diferențele dintre noi sunt puterile noastre, și nu ar trebui să suprimăm sau să ne conformăm societății. Sistemul public de educație ar trebui să îmbrățișeze aceasta, iar profesorii să educe copiii din inimă, în  modul lor unic. Ce spune oare această exprimare siropoasă despre trăsăturile noului sistem? Că sunt (pardon, ar putea fi) o apă de ploaie. Un soi de lapte și miere de cea mai proastă calitate, vărsate din nou pe boturile pline de așteptări și iluzii deșarte ale celor mai mulți dintre pământeni. Un soi de mindfulness al educației, în care, în loc copiii să învețe , cu dîrzenie, cooperare și implicare individuală din partea lor, ei au nevoie mai degrabă să fie dojeniți și îmbrățișați nefăcând nimic. Se numește mediu colaborativ de conectare: profesorii și elevii trebuie să se conecteze într-un mod care să anuleze diviziunile și ierarhia care există acum între ei.

Încheierea este apoteotică: ”Poate, prin acest nou sistem, profesorii vor recunoaște că și ei pot să învețe la fel de multe de la elevi, precum studenții pot învăța de la ei”.

CITEȘTE MAI DEPARTE AICI

Autor: Andreea R. Hosu

Sursa: Trăsături din front

Dacian Cioloș va prelua USR

Dacian Cioloș este o creație a sistemului. Un exemplar de tipul Victor Ponta sau MRU. La fel ca predecesorii săi, acesta a apărut dintr-o dată și a rămas înfipt în politica mare. A fost pus de Tăriceanu ministru, apoi de Băsescu comisar european pentru agricultură apoi, când lumea uitase de el, a fost pus de Iohannis premier.



Nu a câștigat niciodată nimic, nici alegeri, nici concursuri pentru funcții, pur și simplu a fost parașutat în diferite posturi.

PLUS – un partid făcut la apelul bocancilor

După ce s-a jucat cu PNL- că intră sau că nu intră în partid, Cioloș a hotărât să-și facă propria lui jucărie. A văzut că e greu să-ți faci partid, așa că a hotărât să-și cumpere unul. Astfel, doi colegi de unitate ce aveau întâmplător și o firmă de avocatură au înregistrat un partid și i l-au pus la dispoziție. PLUS s-a născut din împreunarea ideilor lui Cioloș cu casa de avocatură Iordache din Cluj, iar primul președinte al partidului a fost Raluca Daneș, o ilustră anonimă.

După lansarea partidului, presa cu epoleți deja îl plasa la 15%. De voie sau cu ordin USR, a făcut alianță cu PLUS atât la europarlamentare cât și la prezidențiale. Deși partidul dominant a fost în mod evident USR, pe lista eligibililor PLUS a avut câștig de cauză. Astfel, Cristian Ghinea și Clotilde Armand au fost puși de USR pe listă în condițiile în care amândoi sunt foarte apropiați de Cioloș.

Acesta a fost primul pas făcut de Cioloș spre preluarea USR.

Cioloș va prelua USR

Campania pentru prezidențiale a fost un fiasco pentru Dan Barna și USR. Cea mai importantă lovitură primită de liderul USR a fost ancheta Rise Project. Toată lumea a speculat că tema a venit de la Iohannis dar, de fapt, Cioloș a fost cel care, prin metode specifice, a livrat subiectul.

Prin această mișcare, a destabilizat complet USR și l-a terminat pe Barna fără să se angajeze în luptă. Acum Barna e nevoit să negocieze cu Cioloș poziția în viitoare formațiune și nu poate comenta prea mult felul în care Cioloș pune stăpânire pe partid.

Practic, Cioloș îi fură partidul lui Barna la fel cu acesta din urmă îl furase de la Nicușor Dan.

Autor: Alexandru David

Improvizațiile guvernului liberal

Încep să cadă miturile campaniei electorale! Unul cîte unul. Pilele și amantele pesediștilor, subiect de campanie electorală, au zburat chiar de a doua zi după formarea noului guvern. Amante (cele care nu pot fi preluate!), copiii, nepoții și favoriții au zburat. Din păcate, nu pentru a face loc celor mai competenți oameni din diverse domenii.



Sebastian Burduja, cel care mobiliza la greu diasporenii prin Anglia pentru protestul din 10 august 2018, s-a ales cu un loc într-unul dintre cele mai bănoase consilii de administrație. Trompetistul liberalilor, luat adeseori în brațe și de Antena 3, este primul ”specialist competent” al noului val. Ceilalți urmași ai generalilor și ai beizadelelor din USR încă n-au pupat posturile vizate și așteaptă salivînd. Poate-poate! Dacă nu, se ridică și luptă împotriva PNL și pun umărul la dărîmarea guvernului Orban.

Asta este România politică! O luptă oarbă pentru funcții și pentru privilegii. Piramida afacerilor funcționează de la vîrf spre bază. Fiecare are pe cineva dedesubt care să-l servească și deasupra fiecărui contrabandist, hoț sau impostor se află un polițai, un general, un parlamentar sau un ministru. Cred că țara noastră se poate lăuda cu cea mai sofisticată mafie din Uniunea Europeană. Și despre care mafie, în mare parte sau măcar la nivel înalt, Uniunea Europeană știe și o folosește. În fond, nu este țara funcționarilor și mahărilor de la Bruxelles. Ce vină au ei dacă România este doar un membru prost, inconștient și dispus să accepte o distrugere lentă! Totul pentru bani, pentru contrabanda cu țigări, cu alcool, cu produse petroliere, pentru evaziunea fiscală, pentru scurgerea banilor de la buget în buzunare private! Asta-i noua politică a mileniului!

Plasa de relații și afaceri necurate este țesută în aproape toate instituțiile statului. De la președinție, guvern și ministere pînă la serviciile secrete și coborînd pînă la primării și consilii comunale.

Liberalii, în criză de bolovani și măciuci cu care să dovedească PSD-ul, i-au acuzat pe pesediști de fii, nepoți și întreținute. Corect! Cumetriile PSD fac parte din natura relațiilor din România secolelor precedente și din ultimele decenii de putere de stînga. Dar liberalii cum sunt? V-ați așteptat să purceadă la o curățenie generală? Eu unul, nu! Cu o Raluca Turcan viceprim-ministru nici nu se putea!

Apariția comică și suspectă a lui Ion Ștefan la Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației este tot una cu numirea Elenei Udrea cam în același loc. Afaceri și bani pentru partid și clienți! Nimic mai mult. Același rol l-au jucat și precedenții, indiferent de titularul postului fotoliului de premier. Prezența ministrului Ion Ștefan seamănă cu numirea Stancăi Anghelescu la Cotroceni pe post de consilier al președintelui Traian Băsescu. Sau cu numirea cumătrului Gheorghe Seculici ca viceprim-ministru în guvern. Ca să-l înlocuiască pe alt crai al politicii PD, Adriean Videanu. Sau cu numirea lui Dan Constantin în aceeași funcție.

Dincolo de orientările politice, cantitatea de materie cenușie și performanțele profesionale ale acestora se învîrt în jurul aceleiași cantități și a acelorași rezultate modeste.

Pe neașteptate, Guvernul Orban și-a îndreptat privirile spre Sibiu. Oare cum de a descoperit acest bazin necunoscut de profesioniști? A adus de acolo un ministru pentru Sănătate. Ludovic Orban știe Sibiul ca Iohannis Buenos Aires-ul! La mijloc trebuie să fie șefa organizației PNL de Sibiu, Raluca Turcan, marea simpatie a președintelui Iohannis. Dacă nu chiar doctorul Paul-Jurgen Poor, președintele FDGR!

Deci tarlaua sănătății a fost dată în supravegherea Ralucăi Turcan, vicepremier care a evoluat spectaculos de la funcția de secretară a lui Theodor Stolojan la cea de președinte interimar al PNL și acum viceprim-ministru. Raluca Turcan este o divă cunoscută pe micul ecran, dar fără nici o performanță profesională. La liberali merge și cu o variantă feminină a lui Dănuț Andrușca! Nu ia foc țara! Și ce a făcut Raluca Turcan? L-a susținut pe un chirurg cadru didactic la Facultatea de Medicină Lucian Blaga din Sibiu. Adică pe conferențiarul universitar Victor Costache. Victor Costache l-a numit ca secretar de stat pe nașul său de cununie, adică pe conferențiarul universitar dr Horațiu Moldovan.

Celebrul fotomodel Andrei Baciu, propus ministru al Sănătății de premierul de ocazie Dacian Cioloș, ar fi prins și el un post de consilier. Dar numai atît!

Ca prin minune, în fruntea Casei Naționale de Asigurări din Sănătate a fost numită Adela Cojan? De unde? Ati ghicit. Tot de la Sibiu. Și ea a fost director executiv al Spitalului Polisano din Sibiu. Ce ziceți, sună a echipă, a clan sau a gașcă?

Să revenim însă la ministrul Victor Costache, fost și el la aproape falita Companie Polisano. Conferențiarul Costache, acum ministru și pe cai mari în domeniul sănătății, este un chirurg în domeniul chirurgiei cardiovasculare. Intrați pe Google și veți găsi tot felul de mențiuni și referințe. Un lucru nu a fost abordat cu temeinicie. Chirurgul Victor Costache practică ilegal pe teritoriul României sepcialitatea chirurgie cardiovasculară. Probabil că de aceea o face numai în privat. Oricum, o practică în baza unei simple adrese eliberată abuziv și cu încălcarea normelor legale de către chiar Ministerul Sănătății pe vremea cînd aceasta era condus de marele specialist în domeniu, contabilul liberal Eugen Nicolăescu, promovat la BNR. E vorba de o hîrtie eliberată de instituția pe ministrul o conduce. Și pe care nu-l mai poate controla nimeni dacă efectuează operații în domeniul chirurgiei cardio-vasculare fără să dețină specializarea de chirurgie cardio-vasculară.

Lovitură mare a dat guvernul Orban și gașca politicienilor de la Sibiu numind în funcția de ministru un medic care poate fi acuzat de fals și uz de fals și care, cel puțin formal practică prin abuz chirurgia cardio-vasculară! Și pentru că liberlii tac iar doctorii se tem, nu ne rămîne decît să-l acuzăm noi.

Dar dacă generalii de la STS sunt de la Sibiu, dacă tot sistemul public de sănătate din România a fost dat pe mîna unor oameni din privat (unde au prestat cum au prestat), ce pretenții să mai avem de la premierul care și-a adus și el un prieten bun pe postul de secretar general adjunct al guvernului?

Doar n-o să-și aducă un dușman de moarte din PSD care să-i păzească hîrtiile!?

Autor: Cornel Nistorescu

Sursa: Cotidianul

Ludovic Orban intenționează să arunce în aer economia României!

Intenția anunțată de Ludovic Orban de a trece la o privatizare masivă a activelor statului român este extrem de periculoasă. Este echivalentul unei bombe nucleare plasate sub economia și sub suveranitatea României. Și întrucât există și argumente în favoarea unei asemenea opțiuni, susținute de personalități de mare prestigiu, revin acum asupra subiectului cu noi contraargumente. Și îmi permit să afirm cu o demonstrație pe cât de simplă pe atât de tranșantă.



Continuând polemica cu mine, Florian Goldstein, patronul cunoscutei publicații Bursa, estimează lichiditățile care ar putea fi găsite în vederea achiziționării unor părți din ce în ce mai mari din societățile comerciale pe care statul le mai deține, pe măsură ce acestea vor fi listate pe bursă de către Guvernul Orban. Și identifică Make, cum este el alintat în lumea jurnalistică, circa 28 de miliarde de euro depuneri ale cetățenilor români, 10 miliarde euro, bani de care dispun fondurile de investiții și 3 miliarde de euro anual, care ar veni din direcția cetățenilor români care lucrează în străinătate. Una peste alta, ar fi deci vorba de 41 de miliarde de euro, la care se mai adaugă anual câte 3 miliarde care vin de afară. Este această sumă acoperitoare, în ideea că ea ar fi integral investită în asset-urile statului român? Categoric nu. Și atenție, ideea dezbătută era până la urmă legată și de capitalul românesc.

Ce pondere va mai deține capitalul românesc în economia României, în condițiile în care cele mai multe părți din economia acestei țări vor fi achiziționate de companiile străine? A fost, să ne amintim, tema principală pe care eu am lansat-o, atenționând asupra pericolului pierderii totale a suveranității statului. În acest context, Make argumentează teza contrară și anume că există suficient de mulți bani autohtoni pentru susținerea unei asemenea operații. Ei bine, cred că nimeni nu este dispus să-și imagineze că asset-urile pe care le mai deține statul român în economie s-ar plasa la un nivel atât de scăzut, încât să poată fi achiziționate cu bani autohtoni la un preț mult mai mic decât rezervele de care dispune în prezent Banca Națională a României. Cetățenii români în mod direct sau prin intermediul companiilor pe care le dețin ar trebui să strângă mult mai mulți bani pentru a plonja în noua economie de piață deschisă de Ludovic Orban. Dar asta nu este tot.

Haideți să vedem împreună în ce măsură ar putea fi atrase pe piață chiar și fondurile enumerate de managerul publicației Bursa. Începem cu depozitele companiilor. În mod cert, asemenea depozite de 28 de miliarde de euro, dacă ele există, nu sunt ținute sub saltea. Ele se află în bănci. Prima problemă care se pune este dacă companiile cu capital majoritar românesc sunt dispuse să-și investească toate aceste rezerve în pachetele de acțiuni pe care Ludivic Orban, în calitate de premier, intenționează să le plaseze pe piață, pentru a privatiza și ce mai e de privatizat din economia României, în ideea că privatul este un bun administrator, în timp ce statul este un rău administrator. Își asumă oamenii de afaceri români acest risc? Da sau nu? În general, răspunsul este negativ. Dar domnul Goldstein susține că este posibil ca valoarea acestor acțiuni achiziționate să fie garantată de societăți de asigurări, eventual așezate în cascadă. Este un adevărat paradis. Înseamnă că, iată, pot exista investiții uriașe nesupuse nici celui mai mic risc. Nici riscului unui faliment al companiei achiziționate, și nici măcar riscului unui faliment al societății de asigurare. Pentru că în spatele acesteia există o altă societate de asigurare și așa mai departe, pe modelul Matrioșka. Să tot investești în aceste condiții, să dormi liniștit și să visezi frumos. Pentru că alții lucrează pentru tine.

Deci, prin reducere la absurd, am putea spune că, da, Make are desigur dreptate. 28 de miliarde de euro vor face aripi și vor zbura din bănci în direcția indicată de Orban cel Bun. Dar chiar și așa ne paște un alt pericol, despre care Make nu suflă o vorbă. Cei 28 de miliarde dispar din bănci, urmând să fie utilizați pentru dezvoltarea asset-urilor scoase la vânzare de statul român. Deci banii iau calea unor investiții. Se duc, pentru ca eventual să se întroarcă în profit. Ceea ce înseamnă, dacă ne uităm și la jumatea goală a paharului, că dintr-un foc băncile din România se golesc de 28 de miliarde de euro. O sumă consistentă. Dacă băncile nu mai au acești bani, ele nu mai au cum să crediteze nici economia, privată sau de stat, și nici nu mai au cum să-l crediteze pe cetățean pentru a-și achiziționa un frigider. Sau dacă vor mai face acest lucru, dobânzile vor crește exponențial. Ceea ce Ludovic Orban crede că poate câștiga dintr-o parte, pierde în cealaltă parte.

10 miliarde de euro active nete ale fondurilor de investiții care funcționează în România. Ei, da! Aceste fonduri de investiții tocmai de-aia au fost create. Pentru a investi cu profit. Dacă profitul vine din procente ale asseturilor deținute de stat, statul fiind un rău administrator, atunci e foarte bine. Cei 10 miliarde pot merge căre companiile de stat. Unde reprezentanții fondurilor de investiții vor fi și ei reprezentanți în consiliul de administrație în scopul de a păzi mustăria. Dar dacă 10 miliarde de euro, adică toate lichiditățile fondurilor de investiții merg în această direcție, atunci din nou suntem obligați să ne uităm și la jumătatea goală a paharului. Înseamnă că aceste fonduri nu vor investi nimic sau mai nimic în direcția companiilor private deținute de români. Și este de presupus că aceeași situație o vom regăsi și în ceea ce priveșe companiile private cu capital străin. Din nou bicicleta merge simultan în două sensuri. Și din nou se poate rupe lanțul.

Câte trei miliarde pe an, spune Make, intră în România din direcția cetățenilor români care muncesc în străinătate. Și aceasta este o sumă considerabilă, dacă luăm în calcul mai mulți ani la rând. Și dacă plecăm de la premiza că aceste miliarde de euro vin în România pentru a fi investite și nu pur și simplu pentru a fi cheltuite de familiile celor rămași în țară. Îmi este imposibil să-mi imaginez că familiile de oameni necăjiți din satele pe cale de a fi depopulate nu cheltuie până la ultimul sfanț banii primiți de la rudele de afară pentru a supraviețui. Și că ei strâng din dinți și fac economii. Pentru a cumpăra acțiuni, să zicem, de la Hidroelectrica. Sau de la CEC, pusă de Ludovic Orban în vârful piramidei societăților care urmează să fie listate. Nu de alta, dar tot este printre singurele bănci cu capital românesc, care ne-au mai rămas. Este foarte greu să ne imaginăm că toți banii primiți de familile de români din țară își vor lua zborul în direcția arătată de Ludovic Orban. Și chiar dacă, prin absurd, s-ar întâmpla așa ceva, înseamnă că brusc scade consumul. Cu trei miliarde de euro pe an. Ceea ce inevitabil va crea o gaură în bugetul de venituri al statului.

Pentru început, mă opresc aici cu contra-demonstrația. Nu înainte însă de a-l preveni pe cititor. Și, odată cu cititorul, de a-l preveni și pe Make. Pentru a nu fi acuzat că spun vorbe în vânt, atunci când îl acuz pe Ludovic Orban că intenționează să arunce în aer economia României, într-una din zilele următoare voi publica o întreagă radiografie a uneia dintre vânzările „de succes” făcute de statul român. Cum a fost privatizat Petrom în beneficiul OMV? În baza cărui contract? Contractul, în baza căror clauze? Cum se face că OMV, protejat de statul austriac, nu și-a respectat niciuna dintre obligațiile importante asumate, astfel încât statul român este în mare pierdere? Cum se face că nimeni nu a controlat de-a lungul atâtor ani ceea ce se întâmplă? Cum se face că un stat lipsit total de independență, care nu mai e capabil să-și exercite suveranitatea, nu reacționează și nu preia așa cum ar fi cazul acțiunile Petrom de la OMV? Care este gaura pe termen scurt, mediu și lung creată de această privatizare neasistată de autoritățile statului român? Dacă acolo nu am fost în stare, cum ne poate garanta Orban cel Bun că vom fi în stare la CEC? Sau la celelalte asseturi ale statului român, pe care a decis el visând frumos într-o noapte să le scoată la vânzare prin intermediul bursei de valori?

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sursa: Sorin Roșca Stănescu Blog