C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Adevaruri ?!

Servesc patria, zice SRL Coldea

Care patrie? A SRL-ului?



Voi începe azi, după o zi plină, să comentez minciunile SRL Coldea expuse în interviul de la punctul de lucru al SRL-ului numit Ziare.com:

“Există forțe interne și externe care și-ar dori servicii românești inhibate și retrase în cazarmă, pentru ca unii să își realizeze planurile și obiectivele care nu au nimic de-a face cu interesele României.”

Insidios cum îl știm, SRL Coldea ar vrea să ne spună că acționez în numele unei puteri străine. Cel mai probabil Marele Satan Rusia.

Dorește să transmită astfel unor ambasade “aveți grijă la Dragomir că e omul rușilor”.
Asta e nouă.

Păi să o afirme, să spună explicit, să indice clar, cu subiect și predicat.

Este deținătorul absolut a milioane de informații.

Ce îl oprește?

Să spună clar și răspicat, ca un general locotenent ce este,  căror forțe interne și externe aparțin.

Dacă nu, să tacă.

A fost decorat de CIA? Bravo!

Am fost decorat de CIA? Bravo mie!

A fost în Seychelles și în Toscana și la Disneyland pentru CIA? Nu.

Am fost unde se trăgea în mine și am stat sub foc de mortiere pentru lupta anti-teroristă? Am fost.

Am fost în Irak? Am fost.

A venit și Coldea în Irak? Da. La final, la poze, ca și activiștii de partid.

SRL Coldea, după mii de lațuri (penal, infractor etc.) pe care mi le-a aruncat în cap prin punctele sale de lucru și prin influencerii lui, dă atacul final. Sunt acum, mai nou …. trădător.

Mi-a atacat familia, mi-a dus DNA-ul copiii la grădiniță și la școală, mi-a luat toate pozele și amintirile din casă…

Dar aici Coldea a întrecut limita. Îmi pune la îndoială patriotismul.

Eu chiar am luptat pentru țara asta. El doar s-a prefăcut.

Autor: Daniel Dragomir

Sursa: Daniel Dragomir

Apel către descoperiții și nedescoperiții din presă

În întreaga istorie, sunt consemnate numeroase cazuri în care spionii au acționat sub acoperire de jurnaliști. Mai ales în timp de război. Munca de jurnalist este de așa natură, încât permite și chiar obligă la o diversitate de contacte. Accesul la informație pentru un ziarist este facilitat de natura profesiei ca atare dar și de legislația cu caracter intern și internațional. Și, la fel de adevărat este că există și o disponibilitate a unor ziariști pentru contacte cu serviciile secrete.


În urma unor asemenea contacte, făcute în diverse modalitați, serviciile secrete beneficiază de posibilitatea de a penetra mult mai ușor instituții și persoane dar și ziariștii obțin astfel un acces la informații și la persoane mult mai mare, ceea ce le permite în principiu să performeze în activitatea lor. Aceasta este în linii mari, jumătatea bună a paharului.

Care este jumătatea otrăvită a paharului? Ea începe atunci când jurnalistul în cauză nu mai face distincția între dușmanul intern și dușmanul extern. Inamicul extern, mai ales atunci când are loc un război, este tratat pe frontul secret fără milă și fără scrupule. În general, protagoniștii pornesc de la principiul că, pe un asemenea front invizibil, nu există pagube colaterale. Nici atunci când un jurnalist infiltrat în tabăra inamică obține și tansmite informații sensibile. Nici când el funcționează în ipostaza de agent de influență, intoxicând cu informații false tabăra adversă. Nici când denigrează adversarii sau le ridică osanale celor care, în viitor, ar putea forma o Coloană a V-a. Cu totul alta este însă situația atunci când agentul sub acoperire de ziarist sau ziaristul transformat în agent de influență acționează în tabăra proprie. Iar această afirmație este valabilă și în situații de pace și în situații de conflict.

Atunci când serviciile secrete își privesc proprii cetățeni ca inamici, ei îi și tratează în consecință. Proprii cetățeni sunt supuși unei intense activități de spionaj, desfășurată și prin intermediul unor agenți sub acoperire de jurnaliști sau a agenților de influență racolați prin redacții. Ce reprezintă propriul popor pentru aceștia?

Propriul popor reprezintă pentru ziariștii vopsiți nici mai mult nici mai puțin decât un inamic. Un inamic real și mai ales un inamic potențial. Prin urmare, se creează o falsă legitimitate în obținerea și transmiterea mai departe de informații de la acest inamic, care este concetățeanul nostru, ca persoană fizică sau ca reprezentant al unor instituții, organizații, societăți comerciale, partide politice, sindicate, etc. Răul provocat este perceput de către autori drept o terapie aplicată indivizilor și societății. La fel se petrec lucrurile și în ipoteza agentului de influență. Acesta lansează în mod dirijat și premeditat zvonuri, informații și scenarii false îndreptate împotriva unor persoane sau instituții și care au caracter denigrator. Realitatea este astfel distorsionată. Actul jurnalistic este înlocuit de un fel de para-presă. Repet: se întâmplă atunci și numai atunci când propriul popor este tratat de către serviciile secrete drept un inamic.

În România, s-a vorbit și se vorbește nu întâmplător cu preponderență despre Serviciul Român de Informații. Acesta are un buget exorbitant în raport cu alte instituții civile ale statului, în raport cu toate celelalte servicii secrete și, atenție, în raport cu celelalte servicii similare din parteneriatul euroatlantic. Asta se întâmplă în condițiile în care, deși ne place să tot repetăm fraze frumoase despre locul și rolul României pe flancul sud-estic NATO și UE, în realitate țara noastră nu se află în prima linie nici al războiului antiterorist și nici a contraspionajului. România, din aceste două perspective, este o țintă minoră. Din fericire.

Supraponderabilitatea SRI în raport cu celelalte servicii secrete din România și din lume sub aspectul bugetului alocat proporțional cu Produsul Intern Brut, al numărului de angajați în raport cu populația statului, al numărului de inteceptări în raport tot cu populația și a dotărilor, definește o tendință periculoasă sub aspect democratic. Statul român devine din ce în ce mai represiv, din ce în ce mai polițienesc și din ce în ce mai îndreptat împotriva nu a dușmanului potențial din exterior ci a dușmanului potențial din interior.

Prin urmare, obiectivele țintă ale ofițerilor acoperiți din presa română, ale agenților de influență și simplilor colaboratori îl reprezintă propriile instituții, propriile organizații și proprii cetățeni. Împotriva acestora sunt îndreptate atât acțiunile de culegere de informații cât și intoxicările, diversiunile jurnalistice operate prin distorsionarea și manipularea informației și având drept scop distrugerea sau discreditarea țintelor prin crearea unei false realități.

Tocmai din acest motiv, ceea ce se întâmplă în România este extrem de periculos. Fenomenul este mai grav decât în oricare alt stat din rândul partenerilor noștri euroatlantici. Tocmai de aceea, împotriva lui trebui luptat prin toate mijloacele democratice. Și, în fine, tocmai de aceea, penetrarea redacțiilor de către servicile secrete și în special de către SRI trebuie interzisă prin lege. Așa cum s-a întâmplat de curând în Germania, la solicitarea Clubului German de Presă.

Iar colaboratorii de orice fel ai serviciilor secrete, mă refer la cei din presă, nu ar mai tebui în viitor să se lase seduși de iluzia că servesc cu abilitățile lor un serviciu inteligent și că luptă în acest fel pentru statul de drept, pentru siguranța națională sau pentru valori democratice. Dimpotrivă. Ei trebuie să înțeleagă că prin activitatea lor nu fac altceva decât să lovească în cetățenii acestei țări. Căreia îi compromit viitorul democratic.

Fac prin urmare apel la securiștii strecurați în redacții să părăsească definitiv acest front. La jurnaliștii care, cu voia sau fără voia lor, au devenit agenți de influență, să întrerupă orice feldce contacte cu comanditarii lor. Și mai fac apel și la ziariștii de bună credință, care și-au imaginat vreodată sau de mai multe ori că o colaborare cu reprezentanții serviciilor secrete le poate aduce beneficii sub aspectul informației și a corectei informări a cititorilor. Să renunțe și ei la transformarea acestei iluzii într-un adevăr. Pentru că adevărul s-a dovedit fals. Și periculos.

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: Sorin Rosca Stanescu Blog

Dan Diaconu: ”Găsiți numitorul comun între Clinton Foundation și scutul antirachetă din România!”

Un element de-a dreptul exploziv riscă să treacă nevăzut de nimeni. Conform unor emiluri obţinute de Judicial Watch, Clinton Foundation a început încă din 2009 operaţiuni de colectare de fonduri contra susţinere politică şi alte „facilităţi” în relaţia cu SUA.



Pentru cei de peste Ocean sunt deosebit de interesante discuţiile fără perdea dintre Hillary Clinton şi Putin în urma cărora ruşii au obţinut diverse înlesniri pe piaţa americană. Asta pentru că tot e la modă isteria cu ruşii care-au influenţat alegerile americane. Păi dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că, indiferent cine-ar fi câştigat, tot omul ruşilor era.

Pentru noi însă, de deosebit interes este un element secundar, dar care s-a dovedit crucial pentru destinul politic al României. În septembrie 2009, traian băsescu a fost invitat şi a participat la „Clinton Global Initiative”. A fost o încercare menită a forţa intrarea la Obama, lucru nereuşit la acel moment. Pentru aceasta nu a precupeţit însă niciun efort, promiţând orice în stânga şi-n dreapta. La acel eveniment au participat şi oficiali ai companiilor care dezvoltă scutul antirachetă al SUA (Lockheed Martin, Raytheon, Honeywell, etc.) şi care tocmai primiseră „vânt în pupă” de la Obama, proaspăt semnatar al programului de extindere a scutului antirachetă. Ei bine, ce credeţi c-a ieşit din întâlnirea dintre tiranul balcanic de România – disperat să găsească ceva cârlige peste Ocean – şi oficialii companiilor disperate să găsească locaţii pentru a încasa cât mai repede parnosul de la Pentagon? Desigur, acceptul fără echivoc al instalării scutului în România.

Existau câteva probleme, după cum urmează:
– scutul era destinat exclusiv apărării spaţiului american, menirea sa fiind aceea de a monitoriza şi a ţinti rachetele care ar pleca din proximitatea Rusiei spre SUA, dar cu exp,icaţia oficială că este îndreptat împotriva Iranului;
– pe termen mediu statul care accepta scutul trebuia să-şi asume un program de înarmare, astfel încât să integreze în strategia de apărare naţională şi apărarea scutului;
– scutul trebuia amplasat într-o zonă bună din punct de vedere al condiţiilor meteo, dar pustie din cauza problemelor pe care câmpurile electromagnetice magnetice deosebit de puternice ale componentelor radarului le au asupra sănătăţii oamenilor.

După cum se observă, lucrurile merg în linie. România a acceptat găzduirea unei componente strategice strict americane şi se înarmează cu tehnică americană pentru a o apăra (vezi achiziţiile de avioane şi sisteme Patriot). În ceea ce priveşte zona pustie, lucrurile au fost trecute sub tăcere. Oricum îl durea în fund pe beţivul naţional de sănătatea unor amărâţi din zonă. La fel cum pe Ponta (de mână cu băsescu, desigur), într-o strategie similară, îl durea în fund de potenţialul distructiv al tehnologiei de fracturare hidraulică şi otrăvire a solului. Vă amintiţi probabil cum cei doi „duşmani” erau uniţi în cuget şi-n simţiri pentru autorizarea firmelor americane în zonă. Noroc cu ieftinirea petrolului care-a scos din joc „tehnologia” de otrăvire a solului.

În final băsescu şi-a văzut visul cu ochii, reuşind să intre pe uşa din dos în Casa Albă şi să-şi tragă vreo câteva cadre cu Obama în plină campanie electorală de re-alegere. Preţul pentru pozele tiranului de mucava îl plătim şi-acum. Plăvanul instalat în „capu la stat” nu doar că-şi asumă întreg costul, chiar îl suplimentează darnic deoarece are un culoar cunoscut. Care culoar l-a dus la Casa Albă pe poarta din faţă. În rest, „proştii plăteşte”!

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

 

Chris Terheș: ”Asta e România dorită de servicii. Dar asta e România pe care voi o doriți?”

Voi va dati seama cata ura, venin, otrava si dezbinare au semanat serviciile, prin sclavii lor din presa, in inimile si mintile romanilor?



Priviti in jurul vostru ca nu mai gasiti trei romani care sa se inteleaga unii cu altii. Toata societatea romaneasca e faramitata, nimic nu functioneaza, totul e praf si pulbere. Milioane de romani au luat calea pribegiei pentru ca nu au mai putut rezista intr-un stat disfunctional controlat de servicii, care s-a intors impotriva propriilor cetateni.

Clasa politica romaneasca post-decembrista – cu bunele si relele ei -, dar care a avut intelepciunea sa integreze Romania in NATO si UE, a fost decimata de servicii prin procuratura neo-stalinista, in timp ce sclavii serviciilor din presa si societatea in civil trambitau ca avem nevoie de o “noua clasa politica”. Va place noua clasa politica romaneasca promovata de servicii? Va simtiti reprezentata de ea?

Daca politicienii post-decembristi, TOTI – indiferent de partid -, nu aveau intelepciunea sa faca demersurile pentru integrarea Romaniei in NATO si UE, Romania era azi in situatia Ucrainei.

Politicieni cu experienta au fost inlocuiti de servicii cu oameni dupa “chipul si asemanarea lor”.

Oameni cu experienta, profesionisti, de prin ministere si administratie au fost inlocuiti tot cu oameni de-ai lor.

Rezultatul este ca la 10 ani dupa integrarea Romaniei in UE, Romania e tot INCAPABILA sa absoarba TOTI banii cati ii sunt alocati de la UE. Ce mai mare exemplu de incompetenta doriti?

Cand Polonmia si Ungaria s-au integrat in UE, din prima zi aia au stiut cum sa si aplice pentru fonduri. Romania n-a invatat nici dupa 10 ani.

Romania a platit peste un 1 miliard de euro (!!!) in aparatura de interceptare pentru SRI, sub pretextul ca SRI ii apara pe romani de teroristi. Asta in contextul in care in Romania, an de an, mor peste 60,000 de romani ca urmare a asa numitelor “morti evitabile”. Adica e ca si cum, an de an, ar exploda in Romania o bomba atomica de genul celei de la Nagasaki.

Acestea sunt doar “morti evitabile” din spitale. Nu mai pun la socoteala mortii din accidente, ca urmare a lipsei autostrazilor. Nu se nasc anual oameni in Romania cati mor.

Au distrus afacerile romanesti, incat azi Romania exporta grau si importa biscuiti, ca sa dau numai un exemplu.

Iar toate aceste lucruri s-au facut in “aplauzele” sclavilor serviciilor din presa, care prin articolele lor va spuneau ca e bine ce se intampla.

Acum, ca puteti privi inapoi, va place ce s-a intamplat si se intampla? Asta e Romania dorita de servicii. Dar asta e Romania pe care voi o doriti?

Autor: Chris Terheș

Sursa: Chris Terheș

Războiul nesimțirii cu evidențele

Mergi pe stradă, nori negri și agitați acoperă orașul, ești îngrijorat că ți-ai uitat geamurile deschise la casă, când se-apropie de tine unul și-ți spune: ce cer senin, ce vreme frumoasă! Îl privești înțepat pentru gluma deplasată, dar îți dai seama că omul nu glumește. Chiar vrea, în ciuda evidențelor, să te convingă că soarele strălucește deasupra ta.



În jur, însă, lumea deschide umbrelele, fuge spre cel mai apropiat adăpost, fulgere și tunete completează scena, se pornește o ploaie cu vijelie și măzăriche. Omul cu soarele scoate însă de undeva un microfon și anunță, oficial, țara: „așa zisa furtună este doar o diversiune, un zvon răuvoitor, menit să deruteze lumea și să agite spiritele. Ce se vede e fals. Aici vremea e frumoasă și fiecare își urmează, liniștit, treburile sale”. Doar că reportajul se și televizează. „Omul e nesimțit, își bate joc de noi”, spun cei mai mulți, aceia care se informează corect, nu doar cu auzul ci și cu văzul, aceia care judecă temeinic, cu creierul, nu doar cu ficații. Alții, care nu se uită la televizor ca să nu fie agresați de realitate, îi dau crezare mincinosului cu microfonul, pentru că le dă vești convenabile. Aceștia ricanează superior: „trebuie să avem încredere în știrile oficiale. În glasul instituțiilor. Altfel, nu avem stat, nu avem democrație, nu avem ce căuta în lumea civilizată”!

Cu astfel de prostiri în față suntem tratați tot mai insistent în utima vreme. Până nu de mult, când erau confruntați doar cu declarații acuzatoare, nu și cu probe, marii noștri oameni mici se apărau, impertinenți, persiflând: „Minciuni! Să aducă probe…!”. Acum, când probele au început să curgă din toate direcțiile, au schimbat tactica: tac sfidător și pun instituțiile subjugate ale statului să le cosmetizeze jegul nelavabil.

Laura Kovesi și-a plagiat teza de doctorat pe vremea când aceasta era o practică frecventă a elitelor politice semieducate de a-și galona parvenirea. La vremea respectivă se crease o adevărată industrie de înzorzonat CV-uri prin diplome și titluri obținute cu ajutorul unor intelectuali-servanți. Teza doamnei Kovesi a fost și ea făcută pe banda acelei industrii, la serie, nici mai originală dar nici mai falsă decât alte plagiate indelung înfierate de presa cu trese. Este de domeniul evidenței absolute că Laura Kovesi întră în categoria plagiatorilor de partid și de stat. Nu doar GIP-ul lui Ciuvică, nu doar ONG-ul specializat de la Cluj, nu doar ochii și mintea noastră ce au putut compara, în paralel, copiile cu originalul, dar însăși CNATDCU, comisia unei instituții abilitate (în care președintele țării ne îndeamnă să avem încredere) a confirmat (e adevărat, doar cu jumătate de gură) hoția. Și totuși… S-au găsit instanțe duhnind de nesimțire (ori lașitate, același lucru prin efecte) să ne spună că 5% nu se pune.

Domnul Iohannis, cât e el de mare la stat, s-a făcut mic, mic de tot la sfat și amnezic, amnezic rău la fapt, uitând ce declarase cu ceva timp în urmă și mângâind-o pe blăniță pe cea de a  cărei mușcătură se teme atât de mult.

Domnul CTP, intransigentul fără egal al națiunii, care, cu doar o săptămână înainte de verdictul CNATDCU tuna etic că, dacă și măcar o frază din teza sa se va dovedi plagiată atunci doamna Kovesi va fi obligată să-și dea demisia, după verdict s-a lăsat podidit de bubele până atunci bine ascunse. „Singurul lucru care mă bucură în situația de față – spunea deontologul presei de opinie din România după comunicatul cu 5% – este că doamna Kovesi a anunțat că nu-și dă demisia”.

Domnul Klemm, ambasadorul SUA la București, a ales să fie nesimțit prin omisiune și cârtiționism. Nu a comentat, public, rușinea descalificantă a plagiatului favoritei sale, în schimb și-a transmis, pe toate canalele lui subterane și colmatate de mâlul ipocriziei, sprijinul total pentru aceasta.

Voi, observatorii inteligenți și liberi ai acestor poziționări, aveți anvergura să cuprindeți atâta nesimțire?

Mai recent, un al doilea caz descalificant de negare a evidențelor: cazul procurorului Portocală. Omul ăsta, dacă poate fi numit astfel, a fost prins cu niște probe care și pe un oligofren l-ar oripila. Interceptări telefonice cu vocea sa, capturi de mesaje de pe ecranul telefonului său mobil, documente oficiale semnate și parafate cu mânuța sa proprie, ce mai, evidențe la cub! Și totuși… Inspecția Judiciară îi face raport favorabil, șeful său de la DNA Ploiești îl laudă pentru profesionalism și comportament etic iar CSM ezită de două luni să se pronunțe asupra excluderii lui din magistratură.

Nesimțirea își pregătește minuțios un nou triumf în fața evidenței!

Și toate, toate aceste extravaganțe ale nesimțirii, se învârt în jurul unui singur om: Laura Kovesi.

Chiar acceptând că, poate, a făcut și lucruri bune, chiar exagerând zicând că a făcut MULTE lucruri bune, peste toate acestea se întinde în ultima vreme pecinginea tot mai vizibilă, îngrijorătoare, a unui cult al personalității atoate distrugător. Care, dacă nu va fi stopat la timp, ne va întoarce într-o epocă a mascaradei și primitivismului „celui mai iubit fiu al poporului” care ne-a erodat, zeci de ani teribili, respectul de sine ca indivizi și ca națiune.

Pentru a o proteja cu orice chip pe Laura Kovesi, tot mai multe instituții grele ale statului acceptă să se prostitueze, să se caricaturizeze, să se decredibilizeze, să nege bunul simț și evidențele doar pentru că acestea o prezintă într-un fel neconvenabil pe șefa DNA. Peședinția, SRI, Parchetul General, CSM, Inspecția Judiciară fac compromisuri mai grotești decât spectacolele adulatoare de pe stadioane, dedicate, pe vremuri, tovarășului și tovarășei.

S-a pierdut orice urmă de decență, orice grijă pentru păstrarea aparențelor în gâfâiala asta nebună a unor descreierați pentru susținerea necondiționată la putere a unui fetiș.

Și toate cu binecuvântarea (dacă nu chiar sub coordonarea) marelui nostru partener strategic: SUA.

Compromisuri s-au făcut și se vor face în politică. Dictatul celui mai puternic asupra celui mai slab există și va exista. Însă încurajarea cultului exacerbat al personalității, mai ales într-o țară cu coșmarurile recente ale României, reprezintă o mare gafă de politică externă a celor care-și fac planuri pe termen lung cu noi.

Suntem contemplativi dar nu suntem proști. Suntem rurali, dar, ca Moromete, pricepem în profunzime, acumulăm și devenim explozivi. Cine își închipuie că această moțăială ancestrală nu are și ea trezirile ei la momente de cumpănă se inșeală amarnic.

Românul înghite multe și grele dar are și el sminteala lui: nu înghite să-l ia cineva de prost.

Acest război al nesimțirii cu evidențele este o formă a unor imbecili suficienți, aroganți și sfidători de a lua de prost poporul român. Mai devreme sau mai târziu vor plăti usturător pentru asta!

Sursa: Contele de Saint Germain

Ilie Șerbănescu: ”Cum pot tolera așa ceva serviciile secrete românești?! Este nu numai trădare de neam și țară, ci și prostie în sine!”

Nu este greu a „inventaria“ acțiunile de luptă ale autorităților de la București împotriva colonialismului la care Bruxelles-ul supune România.



Nu este greu, pentru că această luptă nu există! Lipsește total vreo opoziție față de dispariția economiei naționale și pierderea deciziei naționale. Orice fâs tras pe la Bruxelles este luat la București drept suflu dătător de viață, chiar dacă înseamnă lichidarea ultimei fărâme de valoare identitară românească.

Este nu numai trădare de neam și țară, ci și prostie în sine. Experiența de peste un sfert de veac a demonstrat fără echivoc că cedarea activităților de monopol (utilitățile publice, resursele subsolului, serviciile bancare) către privați, de fapt, străini, este un lucru dramatic, soldându-se doar cu dublarea prețurilor pentru consumatori!

Cu toate acestea, într-o manifestare de întârziere mentală, strategiile din orice minister, sector sau domeniu din România au în frunte privatizarea, ca o obsesie a prostului, ce convine însă stăpânului străin. Contrar cerințelor, reclamate de însăși apartenența la UE, România își distruge în continuare sistematic statul.

Lichidarea parametrilor naționali ai economiei a devenit o profesie, slăbirea statului – un crez! Necum să fie vorba de vreo recuperare națională de la străini. Astea sunt idei subversive! Cine le debitează riscă să fie taxat „naționalist“, comunist și „cu rușii“! Dimpotrivă, semn nu numai al întârzierii mentale, al neevoluării, ci și al servilismului sordid, ajutoarele de stat sunt acordate firmelor străine, cărora li se „montează“ priorități în licitațiile publice, astfel încât firmele românești să fie scoase din joc încă de la caietele de sarcini. Cum pot tolera așa ceva serviciile secrete românești?! Bun, nu sunt cu rușii, nu sunt cu comuniștii, nu sunt cu naționaliștii, dar ce au cu capitaliștii români?!

Nu vreun protest, dar nici măcar o simplă vorbuliță nu există la adresa celui mai teribil atentat colonialist împotriva României pe care îl constituie începerea, cu bani de la UE, a conductei care să ducă gazele românești exploatate de OMV în largul coastelor Mării Negre direct la Viena, fără ca România să aibă vreun rol în stabilirea prețurilor și destinațiilor și la care românii n-au acces nici de-ar vrea să le plătească (adică să-și cumpere propriile resurse!), când peste trei pătrimi din satele țării se încălzesc cu lemne!

Prin alte țări sau zone ale lumii, așa ceva din panoplia colonialismului primitiv și scabros primește nu consimțământ trădător din partea autorităților naționale, ci replici statale sau, în caz că statul „doarme“, răspunsuri numite impropriu astăzi asimetrice, în care terorismul religios răzbună cu mijloacele guerilei urbane, jaful și umilințele din partea terorismului colonialist. Se bucură măcar de o nevinovată referire faptul colonialist tragicomic că România este singura țară din regiune fără o companie sub control național de distribuție de carburanți, cu toate că este singura țară din regiune care deține resurse de petrol?!

Amețitor este că nimic nu s-a făcut și nu se face pentru limitarea înstrăinării pământurilor. Suntem unica țară din UE care lasă libertate completă vânzării terenurilor agricole, de parcă în România pământurile ar costa cel mai scump, nu cel mai ieftin din UE! În vreo doi ani, românii vor rămâne chiriași în țară și pe acest tărâm, așa cum au rămas în privința activelor industriale, resurselor subsolului și intermedierii bancare.

Cât despre retail, aici este apocalipsă! După criza de acum un deceniu, consumul s-a prăbușit o bună perioadă, până la o nouă revigorare în ultimul timp, dar marile lanțuri vestice – făcând ceea ce pe la ele pe acasă nici nu se gândesc să facă – au tot prosperat, fără vreo întrerupere cu circa două cifre pe an. Cum? Prin eliminarea a peste 80.000 de chioșcari români. A existat vreo replică? Da! Așa-numita „lege 51%“, care să sprijine prezența de peste 51% a mărfurilor românești la raft. Ridicolul acestei legi dă dimensiunea lașității întregii clase politice. Această lege nu îndrăznește măcar să vorbească de produse românești ca atare, ci de produse de pe „circuitul scurt“, vai, vai, să nu se supere cumva stăpânul de la Bruxelles, care oricum n-a aprobat-o. Și zace „sub raft“, din lipsă de norme de aplicare. Ceva grețos!

Și să nu uităm absența penibilă a vreunei replici oficiale la jignirile Germaniei, Austriei și Olandei, după declarațiile încurajatoare ale președintelui Comisiei Europene privind nevoia unui statut de egalitate pentru România în UE.

Penibilul absolut a fost atins când Apelul prin care 84 de academicieni (nu au îndrăznit mai mulți!) își exprimaseră, de altfel tardiv și firav, preocuparea față de pierderea economiei, deciziei și identității naționale, a fost retras de pe site-ul înaltei instituții la cererea expresă a dlui Iohannis, președintele cică al României! S-a vorbit de trădare! Total inexact! Ca etnic german, dl Iohannis nu are nicio obligație față de nația română! Dar, pretind unii, a fost votat de români! Corect! Dar asta este problema lor, și nu a dlui Iohannis!

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: Cotidianul

Fostul premier Dacian Cioloș, acuzat de Daniel Dragomir că ar fi cerut unor firme sprijinirea Hotnews

Scandalul amorsat aseară de fostul colonel Daniel Dragomir, prin nominalizarea unor jurnaliști de casă ai SRI, ia amploare. Dan Tăpălagă, de la Hotnews, încearcă o replică așa-zis dură la adresa acuzatorului, dar replica acestuia vine precum taifunul de la Timișoara, cu o nouă dezvăluire-bombă: fostul premier Cioloș a cerut, de la înălțimea funcției sale, unor firme private sprijinirea financiară a siteului Hotnews.



”O sa le spun asa, lui Pablito (Liviu Dragnea n.n.) si armatei lui de orci: voi muri cu dintii infipti in gatul vostru. Promit sa fac tot ce-mi sta in putere sa arat publicului cum il jefuiti, manipulati si batjocoriti in fiecare zi. Adevarul e de partea mea, minciuna de a voastra. Nici un pas inapoi!” a scris Tăpălagă, în replică la dezvăluirile lui Dragomir.

În mod curios, nu pe Hotnews, ci pe contul său de Facebook.

Din păcate pentru ziarist, reacțiile care au urmat, ale comentatorilor, i-au fost aproape total defavorabile, iar una, venită chiar de la Daniel Dragomir, de data aceasta pe propria pagină de Facebook, e de-a dreptul devastatoare:

”Domnul Tapalaga pare a fi foarte nervos. Eu nu l-am facut securist. Am explicat si voi detalia cum a fost unealta SRL – Coldea. De ce este nervos? Din motive de SIPA, din motive de ANAF. Nici nu mai suntem in anul 2016 cand primul ministru chema la o “informala” un numar de firme si le cerea sa “ajute” Hotnews.(s.n.) Ca si in cazul PFA – Kovesi domnul Tapalaga nu raspunde la o intrebare simpla. A fost sau nu la Coldea?

Nu e nicio rusine domnule Tapalaga, ma puteti face in toate felurile, dar iesiti in fata ca un barbat si spuneti: Cum era pe canapeaua lui Coldea?” scrie fostul șef din SRI.

Autor: B.I.

Sursa: InPolitics

Trăim în societăți ale obedienței: nu mai gândiți, nu mai judecați, doar supuneți-vă, sistemul gândește, judecă și decide pentru voi!

Omul rupt de la sol, precum căpșunile rupte de la sol, este un mutant. Este produsul tehnicii, al instrumentației și al virtualului. O invenție a sistemului. Nu l-a întâlnit nimeni, nu există nicăieri, ci doar în mintea lui Jean-Jacques Rousseau și a emulilor săi, și dacă s-ar fi născut așa cum se reclamă și afirmă, nu ar supraviețui – nu aparține nimănui, este dezlegat de orice și de toți, fără pământ, fără familie și fără legături.



Este individul ajuns la capăt de cursă, în realitatea sordidă a programării sale înspre marfă și a realizării fantasmelor ”trans” – trans-umanism, trans-sexual, trans-frontieră, om fără nici un sex, fără nici o rasă, fără nici un pământ, om ce aparține doar propriei sale alegeri, care se vrea Dumnezeu și care e pregătit să nu fie nimic.

Căci venirea lui îl face să dispară. El este totul; adică nu este nimic. Are nevoie de atât de multă siguranță, protecție, încadrare, încât dispare în momentul apariției! Niciodată nu a fost mai proclamat, mai celebrat individul, niciodată nu au fost mai puțini oameni capabili să stea drepți și să spună ”nu”! Ieșit din toate determinările, din toate moștenirile, fără trecut și fără memorie, individul nu mai e legat de nimic. Asta crede el. Are motive bune să o creadă: i se strigă de peste tot că e liber,  e obligat să fie liber! Dar bineînțeles trebuie ca această libertate să permită funcționarea societății indivizilor, în liniște, fără ciocniri și frământări.  Așa încât instrumentat, protezat, protejat, și chiar mărit, individul este cu totul redus la supunere față de semnele ce i se dau dinspre o lume pe care nu o mai trăiește decât la gradul doi.

Șoseaua, orașul, aeroportul, hipermarketul metroul, biroul, schiul, expoziția de la muzeu și toate locurile și spațiile de zi cu zi, toate sunt susținute de semnele care le spun întrebuințarea, legătura cu individul și forma. În numele toleranței zero, nu se mai pune problema de a lăsa fiecare individ să aprecieze o situație, niște capacități ale sale, să decidă ce să facă analizând elemente ale realului. Nu mai avem cu toate acestea decât legături de gradul doi, printr-o pădure de semne, care înlocuiesc simbolurile de odinioară.

Trăim în societăți ale obedienței, pe care represiunea rutieră le reprezintă și le pregătește în același timp – nu mai gândiți, nu mai judecați, doar supuneți-vă, sistemul gândește, judecă și decide pentru voi! Obediența este calea către conformitate. Și, fără îndoială, niciodată societățile noastre nu au fost mai conforme, mai consensuale, mai uniforme decât sub elogiul diversității – adică nu mai e loc pentru disidenți, pentru cei care gândesc împotrivă și pentru libertatea naturală a minții. Nu mai există contra, nu mai există decât rău – nu mai e vorba despre opozanți sau de contradicții, ci doar despre delincvenți, criminali, teroriști, care trebuie reduși la tăcere. Și întreg arsenalul de legi care interzic libertatea de expresie, care fac din opinie un delict – !!!! – se străduiește în acest sens; și toată forța statului se abate asupra celui ce gândește altfel, care se gândește în altă parte, fie că e vorba de teoria de gen, de dreptul la avort sau de obligația impusă ca ambii părinți să lucreze și chiar să-și împartă concediul parental – pentru a fi liberi, desigur!

Societatea individului, așa cum o descrie Marcel Gauchet, este societatea intereselor, ceea ce înseamnă că e societatea obedienței. Nimeni nu mai poate schimba nimic; fiindcă acesta e sistemul! Și iată cum, chiar în numele libertății, societățile noastre acceptă incredibile dependențe și uimitoare supuneri. Fiindcă acesta e sistemul! Sisteme de orice natură, universale și permanente proteze, ce permit indivizilor să funcționeze unii lângă alții, care își asumă relațiile lor și, din ce în ce mai mult, satisfacția lor. Sisteme, a căror putere se hrănește din consimțământ, din facil, din invizibila și permanenta penetrare a vieții. Sisteme care formatează gândirea, care paralizează judecata și fabrică consimțământ automat față de toate puterile. Societatea obedienței se caracterizează prin deplasarea puterii la nivelul secund, ce provoacă deopotrivă delăsarea celor care nu mai au în fața lor o putere cu care să vorbească, la care să se adreseze, căreia să i se opună și angoasa surdă a celor care simt corect că puterea ce se face invizibilă este de necuprins și nu încetează a se întări.

Este societatea sistemului, cea a instrumentației, a semnalelor, a radarelor și a camerelor de supraveghere, este societatea delictului de opinie, și mai este societatea comandamentului permanent. Puterea nu a dispărut, ci s-a reciclat. Puterea nu mai e sus, la vârful turnului, înălțată pe propriul piedestal, și nu mai vedem nici un Colleone care își îmblânzește calul într-o piață din inima Veneției. Puterea este instrumentală, este mentală, ea fasonează minți și comportamente. Puterea este peste tot, și trebuie să fie peste tot pentru ca indivizii dezacordați, izolați să evite conflictele. Puterea este peste tot, pentru că obediența înlocuiește cultura și scutește de unitate; așteptăm de la radare ceea ce nu mai așteptăm de la cetățenie.

Virtualul construiește o lume instrumentată, în care nu mai sunt decât relații secunde, prin intermediul semnalizării, al instrumentării sau numericului. El suspendă sensul moral și conștiința liberă. El organizează izolarea și sărăcirea senzorială; o mutilare a umanității. În această privință, desprinderea de pământ este o ruptură antropologică, un suicid colectiv. O lume instrumentată, redusă la semnele care vorbesc în locul ei, este o lume fără libertate, care face totul posibil. Iar jocurile video cele mai apreciate de adolescenți și nu doar de ei, o spun: când totul e posibil, oroarea e posibilă. Câți dușmani v-ați omorât azi, știți asta?

Autor: Herve Juvin

Traducere de Ruxandra Iordache

(Din volumul în curs de apariție ”Zidul de Vest încă n-a căzut”)

Sursa: Flux.md