C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Adevaruri ?!

Articol șocant pe Ziare.com: Statul paralel își scoate capul la lumina?

Fără îndoială, cea mai fierbinte teză din politica ultimei perioade este existența așa-numitului stat-paralel în România, sau ”sistemul”, cum i se mai spune, acea mega-structură ocultă – formată din grupări din instituții de forță ale statului, anumiți politicieni și afaceriști, personaje din afara țării șamd – care face cu adevărat jocurile în țară.



Denunțat de presa liberă, de analiști, de tot mai mulți politicieni și afaceriști, de figuri ale societății civile șamd, ”sistemul” ca și concept, este puternic negat de președinte ori de acoperiții din media, care îl etichetează drept o gogoriță. Diavolul trebuie să te facă să crezi că nu există, nu-i așa? Iată, însă, că despre rolul marcant al statului-paralel se vorbește azi, explicit, într-o analiză publicată pe cel mai influent site al sistemului, ziare.com.

O analiză ziare.com dedicată situației momentului – schimbarea de guvern – acreditează negru pe alb ideea că PSD se confruntă, în bătălia politică, exact cu acel stat paralel pe care președintele însuși îl neagă hotărît.

Ce aflăm din materialul semnat de seniorul editor al ziare.com, Iulian Leca? În primul rînd, că noua propunere de premier a PSD nu are legături cu serviciile:

”Liviu Dragnea a obtinut demisia lui Tudose si a reusit sa-si impuna ca premier desemnat unul dintre oamenii cei mai apropiati din partid, in persoana europarlamentarului Viorica Vasilica Dancila, basca faptul ca, din cate se pare, si departe de orice legatura cu vreun serviciu de informatii”.

Asta pare a fi o veste rea.

În schimb, există și o veste bună pentru fanii lui Coldea, Kovesi & comp:

”Chiar daca desemnarea Vioricai Dancila pentru functia de prim-ministru al Guvernului Romaniei va fi acceptata de presedintele Klaus Iohannis si chiar daca aceasta se va dovedi cel mai mare adversar al “sistemului” si “statului paralel”, principalii dusmani nevazuti ai social democratilor, rezultatele de pana acum ale guvernarii girate de Liviu Dragnea sunt vecine cu dezastrul”.

Pentru ca PSD să rămînă în cărțile puterii și după viitoarele alegeri, mai aflăm, mai trebuie îndeplinite niște condiții.

”Pentru ca toate acestea sa se intample, ar mai trebui sa apara ceva dincolo de acceptarea nominalizarii de catre Iohannis. E obligatoriu ca viitoarea echipa care va forma Guvernul Dancila sa invinga “sistemul” si “statul paralel”, dusmanii cei mai aprigi ai pesedistilor, care e de presupus ca vor incerca in continuare sa puna bete in roate social democratilor”.

?????? Adică se admite pe site-ul preferat al structurilor tocmai faptul că ele, structurile, există și luptă din greu cu PSD?

Mai mult:

”Prin desemnarea Vioricai Dancila ca viitor prim-ministru al Romaniei, Liviu Dragnea declara razboi deschis institutiilor care pana acum se obisnuisera sa isi imparta puterea cu clasa politica, indiferent de partide si nume. Ar putea inseamna inceputul sfarsitului pentru PSD si, in acelasi timp, primul pas spre seppuku politic al lui Liviu Dragnea”.

Adică se admite pe siteul preferat al structurilor că, de ani de zile, acestea își trag o ditamai felia din cașcavalul puterii, prin negocieri oculte cu partidele?

În fine, ni se mai transmite, la coadă:

”Ar fi nevoie de un noroc “chior” ca planul lui Liviu Dragnea sa aiba succes si sa castige marea miza de anul viitor. Printre altele, ar fi nevoie si ca Iohannis sa asiste la desfasurarea de forte pesedista neutru si apatic, dar urmarind-o cu maxima ingrijorare, iar “sistemul” si “statul paralel” sa isi doreasca sa fie restranse si readuse in limitele constitutionale.  Cu Iohannis s-ar putea ca Dragnea sa aiba noroc. E insa mai putin probabil ca va trece la fel de usor si prin reformarea “sistemului””.

Citești și rămîi stupefiat. Dacă articolul sus citat ar fi fost creația lui Ion Cristoiu, Horațiu Pepine, Alina Mungiu, Sorin Roșca Stănescu, Stelian Tănase ori a altui analist din stirpea celor care au denunțat și criticat statul-paralel, ar fi trecut neobservat.

El este, însă, promovat de crucișătorul flotei sereiste din presă, ziare.com, (vezi și dezvăluirile explozive ale colonelului Dragomir) al cărei căpitan e, cu duioșie, alintat de confrații de breaslă drept ”coloneleasa Dogioiu”.

Gafă editorială de proporții? Ori statul-paralel s-a decis să scoată capul în lumina reflectoarelor?

Autor: Bogdan Tiberiu Iacob

Sursa: In Politics

Iluzia libertatii absolute

Motto: ”Libertatea înseamnă a fi ceea ce vrei din ceea ce poţi.” (Rivarol)



Eu cred că politicienii, în imensa lor majoritate, sunt niște ratați. Și, ca urmare firească, niște victime. De cele mai multe ori victime ale propriilor slăbiciuni. Spre politică se îndreaptă cel mai adesea oamenii care, la momentul deciziei, nu sunt în stare să-și ofere o alegere mai bună. Care nu au încredere că s-ar putea realiza prin talent, printr-o profesie care să răspundă unor nevoi lăuntrice, prin forța a ceva din ei care să-i scoată la lumină.

Facem eroarea să-i credem pe politicieni niște elite și niște privilegiați. Pentru că privim doar la câțiva care au reușit să parvină (cel mai adesea prin rețete dubioase) și nu ne batem capul să ne gândim la marea masă de eșuați dintre ei.

Cei care fac politică din vocație sunt enorm de puțini și pe cale de dispariție. Am cunoscut în anii 90 un vârf al elitelor tehnice din România (fost director de institut de cercetări) care, dintr-un impuls mesianic, a decis să se pună în slujba țării și a semenilor săi acceptând să devină senator (PNL).

După un prim mandat nu a mai fost  pus pe liste pentru că, deja, criteriile de selecție de la vârful partidului deveniseră clientelare iar el nu era un „prestator” corespunzător. El avea principii. Astfel, după doar patru ani, cariera lui profesională, clădită cu seriozitate și pasiune înainte de 1989, a fost fracturată iremediabil. Iar așa zisa carieră politică se lipsise de el brutal, fără remușcări. Și-a trăit restul anilor, până la moarte, în sărăcie și depresie.

Se cere azi politicienilor moralitate, caracter, fermitate, viziune, patriotism și, nota bene, devotament față de cei care i-au ales, de parcă acești politicieni ar fi fost selectați, cu o exigență superlativă, din crema societății și nicidecum din griul amorf al acesteia.

Cei ai mulți dintre ei au pornit de la nivelul lipirii de afișe și al slugăririi fără crâcnire a superiorilor, mulțumindu-se cu firimituri de la masa acestora și năzuind să ajungă și ei odată, oricum, acolo sus.

Cine își închipuie că succesul în politică se datorează calităților umane anterior enumerate este un mare naiv. Realitatea se  prezintă exact pe dos. Reușesc nu virtuoșii ci înclinații spre compromis; nu altruiștii ci egoiștii, nu talentații ci sterpii, nu cei cu respect pentru cuvinte ci gargaragii.

Și, atunci, de ce ne revoltăm atât de gălăgios că Băsescu a fost cum a fost, că Dragnea este cum este?

M-a surprins neplăcut, aseară, poziția adoptată, la unison, de Radu Tudor și de Dana Grecu, cu privire la demiterea de către CEX-ul PSD a lui Mihai Tudose. Susțineau vehement domniile lor că prin această soluție „Dragnea și-a bătut joc de români, Dragnea i-a asigurat lui Iohannis un al doilea mandat la Cotroceni” și alte nenorociri de acest fel.

Eu nu spun că schimbarea la fiecare 6 luni a premierului e o treabă bună, ce ar trebui lăudată. Dimpotrivă. Dar cred că atunci când judeci o astfel de situație complicată pornind de la ipoteza că am trăi într-o lume normală, disciplinată și morală, când, de fapt, acțiunea se petrece într-un adevărat infern, riști să faci mai degrabă misionarism născător de suspiciuni decât o analiză politică obiectivă.

Victime ale propriilor lor vulnerabilități de politicieni fără vocație și fără vreo altă meserie, toți cei implicați astfel în influențarea vieții noastre nu sunt altceva decât niște aventurieri pe cont  propriu dominați de frică, de superficialism, de arivism.  Tocmai de aceea sunt atât de vulnerabili la șantaj și la schimbări brutale de macaz.

Tot ce afirm eu aici a confirmat și Grindeanu și Tudose și Ponta și Dragnea. Libertatea lor, rezistența lor la ispită, nu a depășit pragul minimei presiuni a menghinei în care le era imobilizată mâna.

Instituția cu meghine în dotare e mult prea puternică pentr ca politicieni din acest aluat de doi bani să-i reziste.

E ușor să spui „parlamentarii majoritari să facă și să dreagă”. Nu doar că și ei sunt oameni, dar, mai grav, sunt oameni chiar mai slabi decât noi, oamenii de rând. Pentru că altfel nu se făceau politicieni. Își alegeau și ei o meserie mai de Doamne ajută.

Așadar ar trebui să judecăm libertatea lui Dragnea și a PSD-ului în luarea unei decizii corecte privind guvernul Tudose prin prisma motto-ului acestui articol. Demiterea lui Tudose a fost cea mai bună soluție dintre cele pe care le mai puteau lua în stadiul în care ajunsese boala.

Cât despre faptul că prin mutarea politică de ieri PSD i-ar fi asigurat lui Iohannis  mandatul de președinte din 2019, această predicție mi se pare doar o formă de năduf, fără nicio acoperire în realitatea imediată românească.

Cei care au susținut PSD-ul până ieri îl vor susține în continuare și de azi încolo, pentru că motivele lor profunde pentru această opțiune nu au nimic de-a face cu jocurile politice conjuncturale. Ei privesc în jur și nu găsesc în oferta partidelor din România pe nimeni altcineva, dar absolut pe nimeni, cu care ar putea să se identifice ca valori fundamentale.

E în tot acest atașament o indulgență, o solidaritate și o durabilitate pe care puțini le pot explica. Ca atunci când ai în sat o echipă de fotbal și, indiferent câte goluri ar primi, tu tot cu ea ții, aproape necondiționat.

Iar dacă se găsesc unii să o huiduie, tu și mai tare sari să-i iei apărarea.

Eu cred că scorul la vot din CEX-ul de ieri, mult mai categoric decât estimările, se datorează în bună măsură și atacurilor la Liviu Dragnea, extrem de violente, cu care au ieșit în spațiul public, înaintea ședinței, Victor Ponta și Cătălin Ivan. Ei au sperat că astfel ar putea înclina balanța în favoarea premierului Tudose, dar rezultatul a fost exact invers. Pesediștii nu doar că nu i-au ascultat dar i-au mai taxat pe deasupra și de trădători.

Sursa: Contele de Saint Germain

Minciuni și mass-media

Acesta este titlul unei cărți apărute, în 1992, la editura Gallimard și care se referea la modul în care presa franceză a relatat evenimente din Europa de Est, inclusiv evenimentele din România. S-a schimbat ceva de atunci? Uitându-mă la presa românească sau la fake-urile de pe Facebook, constat că nimic nu s-a schimbat. Ba dimpotrivă.



Nu sunt în măsură să analizez presa, care face publicitate comercială sau propagandă ideologică, dar pot să mă pronunț în ceea ce privește impactul dezinformării asupra sănătății publice.

Când Selys (1997) spunea că este nevoie de o altă ordine mondială în ceea ce privește informația și comunicarea, includea aici obligația ziaristului de a se îndoi de informația primită, apoi de a alege adevărul și, în sfârșit, de a respinge trucajul sub orice formă pentru a evita manipularea opiniei publice prin minciună deliberată, inconștientă sau selectarea inadecvată a datelor. Numai în acest mod presa poate evita să devină un instrument de influențare ideologică (a competiției și a banului) ori de comerț exclusiv. Alături de presa științifică medicală, presa ”laică” este interesată de domeniul medical, deoarece ”știrile se vând bine”. Și mai ales știrile negative. Nu contează, dacă sunt verificate sau nu. Contează doar impactul.

Nu voi aborda eternul subiect al malpraxisului. Am vorbit și am scris despre subiect de mi s-a acrit și mie. Fără niciun efect. Ori nu s-a înțeles, ori nu se vrea să se înțeleagă. În România, orice eroare sau risc neimputabil este malpraxis. Nu contează ce spun experții în domeniu, dacă ziariștii au declarat că este malpraxis, atunci este malpraxis.

Aș vrea să mă refer la reclama medicală. Medicina liberală a adus riscul perceperii bolnavului mai mult ca un plătitor, ca un consumator de servicii medicale (asigurat sau nu) și nu ca un partener în actul medical. Apare, astfel, pericolul ca motivați, mai ales, de profit unii dintre medici să apeleze la o reclamă (plătită sau nu), dar care, în fond, încalcă dreptul la o informare onestă și reală. Citim în presa românească despre acte medicale, care ar constitui noutăți la nivel național sau internațional. Dacă analizăm aceste știri, observăm de multe ori că astfel de evenimente, care au loc „pentru prima dată”, de fapt, sunt identice cu altele, singura diferență constituind-o numele doctorilor și a unității medicale. Mai mult, observăm în presă calificative, ca, de exemplu,”Cunoscutul medic” sau ”Reputatul profesionist” sau ”Maestrul chirurg” utilizate pentru medici cvasi-necunoscuți în breaslă. Observăm la televizor cum aceleași persoane (medici) își dau cu părerea în toate domeniile medicale cu un aplomb deosebit.

Când le verifici evoluția profesională, observi că activitatea lor științifică în niciun caz nu îi recomandă să își exprime opiniile. Dar bineînțeles că după ce au apărut la televizor, notorietatea lor crește. Și clientela.Toate aceste aspecte nu sunt altceva decât publicitate mascată, care reflectă, însă, fie interesul, fie superficialitatea ziariștilor, care nu își selectează parteneri competenți de dialog. Apelează la primul care răspunde la telefon. Sau la cel care i-a angajat. Codurile deontologice medicale din Europa prohibă reclama deșănțată, afirmând că în medicină (sub aspect etic) numai sobrietatea este semnul major de sănătate morală și că medicul se impune prin fapte și nu prin zgomot. Trebuie să existe o decență profesională, iar afirmarea trebuie să vină din activitatea curentă și nu din exagerări comerciale.

În concluzie, goana după senzațional nu trebuie să afecteze drepturile pacientului. Popularizarea excesivă a unor persoane poate constitui un pericol pentru pacienți. Din acest punct de vedere societatea are dreptul să intervină atunci când această publicitate se exercită în afara unor limite etice.

P.S.: Mă iertați că nu postez despre subiectul zilei, și anume, demisia lui dottore, Mihai Tudose. Nu are nicun rost pentru că de la Monica Tatoiu până la badea Gheorghe din vârful dealului există suficienți comentatori. Unul în minus nu se cunoaște.

Autor: Vasile Astărăstoae

Sursa: Vasile Astărăstoae

Liviu Pleșoianu către colegii din politică: „Beți APA VIE a OAMENILOR, nu APA MOARTĂ a celor ce își spun ELITA!”

Pentru a înțelege cum au ajuns premieri Grindeanu și Tudose, să facem un mic salt înapoi în timp și să vedem cum a ajuns premier Cioloș…



Poate că mulți dintre dumneavoastră nu cunoașteți un amănunt esențial. Cu exact o săptămână înaintea tragediei de la Colectiv, Rareș Bogdan (cine altul?) dezvăluia: „Zilele lui Victor Ponta la Palatul Victoria sunt numărate. Vom avea un prim-ministru tehnocrat, ca și acum 15 ani, când Mugur Isărescu a condus timp de un an guvernul și a pregătit alegerile parlamentare de la finalul anului 2000. Este vorba de fostul comisar european Dacian Cioloș”.

…Care este singura concluzie logică pe care o putem trage chiar și dacă avem la dispoziție doar această informație? – Singura concluzie logică este aceea că Dacian Cioloș era scos la încălzire, pe marginea terenului, de cel puțin câteva luni. Se aștepta doar momentul oportun, „#EMOȚIA” pentru ca Guvernul Ponta să fie înlăturat și Cioloș să fie trimis pe gazon pentru a prelua guvernarea.

Cine concepuse acest plan, cine hotărâse că Ponta trebuie să plece și Cioloș trebuie să fie noul prim-ministru? Dumneavoastră, alegătorul român? Cu siguranță, nu. Atunci cine? …Foarte simplu: aceeași entitate metastatală care mai hotărâse deja de nenumărate ori în locul nostru și împotriva voinței noastre. Aceeași entitate metastatală care, spre exemplu, trăsese apa la toaletă după votul celor 7,4 MILIOANE de români care îi spuseseră răspicat lui Băsescu să plece acasă. Aceeași entitate metastatală care îl inventase și îl ridicase pe cele mai înalte culmi pe Gabriel Oprea, pentru ca mai apoi să-l doboare umilitor când „interesul național” o ceruse. Aceeași entitate metastatală care mai întâi l-a inventat și mai apoi l-a gonflat pe Iohannis cu tone de aer cu aromă de plastic. …Aceeași entitate metastatală care i-a scos mai apoi, din jobenul mic, pe Grindeanu și, din jobenul mare, pe Tudose.

Marea problemă știți însă care este? Nu existența entităților transnaționale metastatale. Nu serviciile de informații… Nu autointitulatele „ELITE” financiare mondiale… Acestea au existat dintotdeauna și vor continua să existe. Marea problemă este însă alta. Ea constă în dorința mult prea multor politicieni de a se adăpa și de a se hrăni cu ce le aruncă în bol cei care alcătuiesc așa-zisa „ELITĂ”! Până la urmă, nu te poate forța nimeni să-ți dai autogol. Te poate stimula, te poate momi, te poate chiar constrânge, dar decizia ultimă ÎȚI APARȚINE! Tu decizi dacă îți introduci sau nu mingea în propria poartă! Cu tot statul paralel, cu toate binoamele, cu toată Noua Securitate, cu toată puterea „ELITELOR”, fără complicitățile politicienilor nimic din toate aceste lucruri nu s-ar putea întâmpla. Dacă nu ar fi existat aceste complicități, Băsescu NU mai era Președintele României începând cu 2012, iar Cioloș, Grindeanu și Tudose NU ar fi ajuns în veci premieri…

Am spus-o și o voi repeta și acum: e timpul ca, în Anul Centenarului, să ne hotărâm ce țară vrem să fim de aici înainte. Iar dacă vrem să fim oameni liberi, să trăim într-o țară care să fie cu adevărat a noastră, atunci e timpul ca politicienii să devină OAMENI politici, e timpul ca demnitarii să acționeze cu DEMNITATE! Nu sunt cuvinte mari, e pur și simplu singura șansă…

Eu voi continua să fac slalom printre politruci și mă voi opri să beau un vin fiert pe pârtie doar alături de OAMENI politici demni, alături de oameni politici care înțeleg cumpăna cea mare a vremurilor pe care le trăim și care sunt dispuși să se schimbe pentru a putea schimba. Am luat decizia de a candida în 2019 pentru că mă cunosc foarte bine, cu tot cu defectele mele. Știu trei lucruri: că România trebuie să le fie redată românilor, că lumea trebuie să le fie redată oamenilor și că acest lucru nu e posibil decât dacă cei care știm să ne păstrăm LIBERI ne mai și asumăm în acest sens un slalom anevoios dar reconfortant printre capcane și tentații. Bolul omului politic trebuie să rămână mereu acoperit atunci când autointitulatele „ELITE” se oferă să îl umple și mereu descoperit atunci când oamenii simpli și vii pun acolo un dram din pâinea lor și o picătură din apa lor. Decât să beau un butoi de apă moartă, prefer să-mi umezesc buzele cu câteva picături de APĂ VIE!

Fie să FIM!

P.S. Colegilor mei din PSD și din toate celelalte partide le doresc cu toată sinceritatea să se bucure de AERUL CURAT al LIBERTĂȚII! Să ia mereu decizii din libertatea propriului for interior. Eu asta am făcut, chiar cu riscul de a fi considerat „imatur politic”, chiar cu riscul de a mi se spune că „nu sunt om de partid”. Pe Tudose NU l-am votat premier în Parlament, pe Grindeanu NU l-am votat șef la ANCOM după ce tocmai votasem să NU mai fie prim-ministru… De asemenea, Bugetul pe 2018 NU l-am votat, pentru că NU mi se pare deloc rațional să le oferi iarăși bani în plus unor servicii nereformate… E foarte, foarte important să fim oameni politici liberi, care înțeleg problemele timpurilor și care caută soluțiile alături de oameni, iar NU alături de „ELITELE” care manipulează oameni!

Autor: Liviu Pleșoianu

Sursa: Liviu Pleșoianu

Oamenii devin mai rapizi…și mai proști

Știm cu toții fabula lui Esop despre țestoasă și iepure, dar puțini sunt aceia dintre noi care cred că în lumea reală cei înceți precum o țestoasă au vreo șansă de a-i învinge pe cei care se mișcă foarte rapid. Puțini sunt cei care, alături de Milton, cred că „și ei slujesc, care doar stau și așteaptă”. Cei care stau și așteaptă rămân în urmă, proști. Moțăi, pierzi.



Cei dintre noi care cred că a o lua încet înseamnă a petrece timpul bine sunt o minoritate în lumea noastră nebună și trepidantă. Suntem o specie pe cale de dispariție. Din acest motiv, este reconfortant să descoperi că până și oamenii de știință încep să ne dea dreptate. Să-i luăm drept exemplu pe psihologii Pam A. Mueller de la Universitatea Princeton și Daniel M. Oppenheimer de la Universitatea din Los Angeles. Într-un studiu inovator acești cercetători serioși au demonstrat că pentru a reține mai bine informațiile scrisul de mână este mai util decât tastatul, deoarece scrisul de mână este mai încet, iar tastatul mai rapid. Ca țestoasa lui Esop, Mueller și Oppenheimer au demonstrat că încetul și calmul câștigă cursa, cel puțin în ceea ce privește învățătura.

Spre deosebire de studiile anterioare care arătau că laptopurile sunt instrumente precare pentru a lua notițe din cauza numeroaselor distracții oferite de internet, acest ultim studiu demonstrează că scrisul de mână este mai bun pentru simplul fapt că îl încetinește pe student. Studentul care tastează poate transcrie aproape tot ceea ce spune profesorul fără să fie nevoit să analizeze critic. Procesul de transcriere nu necesită niciun gând și de aceea nicio gândire critică. Degetele alunecă pe tastatură cu o viteză amețitoare, punând cuvintele pe pagină la fel de rapid cum părăsesc gura profesorului. Și cu toate astea creierul este deconectat de la ceea ce spune profesorul sau de la ceea ce scriu degetele. Nu există nicio confruntare activă sau proactivă cu materialul discutat. Sublimul se pierde în subliminal.

După cum au descoperit psihologii și educatorii, și după cum știau demult oamenii cu bun simț, un eșec de a semnala creierului că materialul este important va avea drept rezultat eliminarea lui din memorie de dragul eficienței mentale. De ce să reții ceea ce pare lipsit de importanță, din moment ce nu e atrăgător? Prin opoziție, a lua notițe de mână este o activitate mai lentă și din acest motiv necesită ca ascultătorul să fie atent. Nu poate scrie fiecare cuvânt pe care îl spune profesorul, așa că trebuie să fie selectiv, să aleagă citatele importante, să rezume concepte și să pună întrebări când nu înțelege ceva.

Potrivit lui Mueller și Oppenheimer, „a transcrie conferințele cuvânt cu cuvânt, în loc de a procesa informația și a o reașeza în cuvinte proprii dăunează învățării studentului”.  Stanislas Dehaene, un psiholog de la College de France din Paris, a întărit teza celor doi cercetători. Într-un interviu pentru New York Times, el a afirmat că studenții care vor să reușească la școală ar face bine să lase acasă laptopurile: „Când scriem, un circuit neuronal unic se activează.  Există o recunoaștere de bază a gestului în cuvântul scris, un soi de recunoaștere pe bază de stimulare mentală în creier. Pare că acest circuit contribuie în moduri unice, pe care nu le-am realizat până acum.”

Este nevoie de astfel de cercetări, chiar dacă pentru cei care nu și-au pierdut bunul simț concluziile sunt evidente. Pentru ceilalți, devorați de ideologia iepurelui din fabulă, doar studiile științifice îi vor face să vadă erorile. În timp ce iepurele crede că poate câștig cursa agitându-se ca o furtună de nisip, țestoasa înceată, scriind lent, dar sigur, în felul cursiv și legitimat de istorie, îl va lăsa pe studentul distrat în vârtejul său, și va trece linia de sosire fără grabă, glorios și cu bună cuviință.

Traducere după un articol de Joseph Pearce publicat pe Intellectual Takeout

Sursa: Contra Mundum

Ilie Șerbănescu: ”Comisarii de tip sovietic ai Comisiei Executive de la Bruxelles și-au dat arama pe față: să nu cumva să fie independentizată justiția!”

Din nou! De parcă ar mai fi fost nevoie, căci cum sunt de fapt era deja binecunoscut. De mult, atributul de tip sovietic li se potrivește de minune, întrucât nu se mai ascund sub masca democrației, lucrând cu pistolul pe masă! Au hotărât acum să activeze prevederea care retrage dreptul de vot al Poloniei în UE, sub motivația – etern flașnetata motivație – că legile justiției pe care le promovează guvernarea actuală din Polonia ar afecta independența justiției.



La București, președintele Iohannis a folosit prilejul de a evoca posibilitatea îndreptării și asupra României a acestei sancțiuni, vezi Doamne, tot sub motivația – etern flașnetata motivație – că legile promovate de coaliția PSD – ALDE, aflată la guvernare, ar afecta independența justiției.

Dacă te informezi cumva asupra problemei – nici nu trebuie s-o studiezi, căci dacă o aprofundezi eventual, te poți îmbolnăvi mental! –, observi că esența schimbării proiectate în legile justiției în Polonia este un fel de punere a acesteia sub un anumit control al politicului. De pildă, procurorii-șefi să fie numiți de președintele republicii! Vai, blasfemie: politizare și deci afectarea independenței justiției! Ca atare, comisarii de la Bruxelles se simt îndreptățiți să activeze așa-numita „bombă nucleară a UE“ împotriva Poloniei. Nu mai spunem că, anterior, au fost „activate“ protestele opoziției politice și demonstrațiile de stradă ale tinerilor cu rucsăcel în spate și smartphone în mână. Mă rog, este dreptul lor! Și, într-un fel, o justificare chiar poate fi dacă numirea și deci revocarea „șefilor“ Justiției ar urma să fie mutate din decizia unor structuri ale justiției înseși în pixul politicianului-„șef“, președintele republicii!

Să vezi însă drăcia dracului! Numirea și deci revocarea „șefilor“ justiției sunt chiar în pixul președintelui în România! Și aceiași comisari europeni nu își arată cumva dezaprobarea, deși mai politizare decât asta nu există! Ba, mai mult, își exprimă îngrijorarea față de eventuala schimbare a acestei dispoziții legale, în cadrul modificărilor vizate la legile justiției de către coaliția de guvernământ PSD – ALDE. Cu toate că onor corifeii PSD – ALDE nici n-au îndrăznit să scoată din joc pixul lui Iohannis în problemă, etern flașnetata afectare a independenței justiției a fost pusă în mișcare după același scenariu, pentru ca nu cumva șefii de Parchete și de Curți să iasă de sub dependența de președintele țării și să intre sub dependența structurilor justiției înseși. Una peste alta, independență a justiției – ioc!!! Cu alte cuvinte, să nu cumva să fie independentizată justiția! Cei cu rucsăcel în spate au ieșit și în România în stradă, opoziția s-a strofocat să blocheze totul în Parlament, iar o parte a acesteia s-a dedat la manifestări de circ, la care evident nu ar fi recurs dacă nu ar fi fost susținută de instituțiile de forță aflate în spate. Și să nu uităm că ambasadori ai unor țări UE și-au exprimat public îngrijorarea în legătură cu modificarea (fără precizări) a legilor justiției în România, făcând de fapt astfel presiuni ca totul să rămână în parametrii de până acum.

Riști să nu mai înțelegi nimic! Vasăzică, Polonia este sancționată de Comisia de la Bruxelles pentru că politizează justiția, iar România este presată, prin amenințări de sancțiuni similare, să mențină reglementările care includ la loc de frunte tocmai expresia celei mai înalte politizări a justiției. Dacă nu ești idiot, îți dai seama perfect de ce această abordare „neunitară“ – pentru a ne exprima elegant –, deși tocmai în problema cu pricina ar trebui să guverneze absența oricăror criterii diferite, darămite contrare. Polonia este penalizată nu pentru afectarea legilor Justiției, ci pentru linia independentă adoptată față de Bruxelles, în speță față de Germania. România este amenințată de fapt ca nu cumva să facă la fel. Președintele Poloniei nu trebuie să aibă în pix numirea și revocarea magistraților-șefi, pur și simplu pentru că e cu Polonia! Președintele României nu numai că  poate, dar chiar și trebuie să aibă numirea și revocarea în pix, pentru că nu e cu România, ci cu Bruxelles-ul, în speță cu Germania. Asta știam și noi, dar acum am primit confirmarea chiar de la Bruxelles!

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: Cotidianul

Dan Diaconu: ”Despre iluzii şi alte idealuri incerte”

Un prieten virtual (căruia nu-i dau numele pentru a nu-l expune vreunui atac aiuristic, mai ales în condiţiile în care eu îl consider un om onest) îşi exprima opinia conform căreia viitorul omului constă în creşterea extremă a capacităţilor sale cognitive printr-o interfaţă cu maşina.



Astfel, omul ar urma să fie dotat cu infinit mai multă memorie, cu un acces facil la informaţii vaste şi, ajutat probabil de algoritmi eficienţi de inteligenţă artificială, se va transforma într-un soi de supraom, capabil de aventuri intelectuale imposibile omului de azi. Interesantă este şi concluzia, anume că „cei care nu-şi vor permite financiar tranziţia o să rămână precum cimpanzeii sau gorilele pentru noi, nişte chestii care seamăna cu noi”.

Când am publicat, cu ceva vreme în urmă, articolul referitor la mizeriile introduse de Grupul de la Frankfurt, Tavistok Institute, etc. m-am gândit că oamenii, odată puşi în faţa adevărului, vor realiza eroarea în care rulează. Asemenea iluzii sunt însă false! Chiar dacă te-apuci să arunci în luptă toată puterea ta de convingere, chiar dacă aduci argumente raţionale, jocul e din start pierdut şi sunt mai multe elemente care concurează la acest fapt.

În primul şi-n primul rând e imposibil să te lupţi cu sistemul educaţional care, realmente, distruge oamenii. Nu te poţi împotrivi unui sistem care inoculează la bază idei false, lăsând apoi individului „libertatea” şi „creativitatea” de a construi absolut orice. E logic pentru oricine că a porni de la premise false n-are cum să te conducă spre adevăr. Însă de ce oare omul, pus în faţa adevărului, e incapabil să-l recunoască? Aici avem o situaţie extrem de interesantă.

Multă vreme specialiştii au fost interesaţi să afle care-i motivul vânzărilor record ale mobilierului produs de IKEA. Un prim răspuns ar fi preţul, mult mai mic decât în alte părţi. Însă, dincolo de preţ, s-a observat că oamenii se ataşează în mod special de mobilierul de la IKEA, preferând uneori chiar să-l ia după ei când se mută din locuinţă(sau, după caz, din birou). Care-o fi totuşi mobilul acestui ataşament, cunoscut fiind că, în majoritatea lor covârşitoare, elementele de mobilier de la IKEA sunt de o urâţenie legendară(sau, dacă nu urâte, banale până la absurd). Ei bine, la pachet cu mobila de la IKEA mai vine şi „obligaţia” de a-ţi asambla singur mobila. Aparenta corvoadă este însă elementul care aduce „lipiciul” mobilei de la IKEA. În momentul în care ai terminat de asamblat, ai sentimentul că tu ai construit respectiva mobilă, fapt care-ţi provoacă ataşamentul faţă de ea: frumoasă, urâtă e „făcută” de tine. Aşa se obţine ceea ce în psihologie poartă denumirea generică de „IKEA effect”.

La fel stau lucrurile şi cu celelalte „produse” ale noastre, cele ale intelectului. Indiferent de cum arată, ele sunt ale noastre şi ţinem de ele. Faptul că un raţionament propriu porneşte de la ipoteze complet false – ipoteze cărora în şcoală li s-a dat valoare de axiome – şi că ajunge, în final, la un rezultat complet eronat, asta nu ne împiedică să nu fim ataşaţi de el. E în firea lucrurilor. Mai mult, în momentul în care ţi se pune „oglinda” în faţă, eşti tentat să găseşti „argumente” şi dacă n-ai să le produci, indiferent cât de contondente ar fi ele.

Opinia pe care am amintit-o la începutul articolului, este una căreia i se văd de la o poştă originile în Grupul Cibernetic, fondat de Frank Fremont-Smith în cadrul conferinţei „Şedinţa de inhibare cerebrală”. Titlul conferinţei cred că este mai mult decât transparent în ceea ce priveşte adevăratele intenţii ale proiectului. În fapt, ceea ce doreau tartorii de la Tavistock Institure şi asociaţii lor din Grupul de la Frankfurt era crearea cadrului care, prin mijloace paşnice, să îndobitocească populaţia, să o canalizeze către nonvalori, având scopul declarat de a pregăti muncitori exemplari şi docili ai „lumii noi”. S-a încercat pentru asta utilizarea drogului sintetice(vezi LSD-ul care a inundat anii 60) sau a celor uşoare care încep să fie legalizate, treptat, în prezent. Însă, în paralel, a fost introdusă propaganda delirantă care-a avut ca efect distorsionările realităţii pe care le constatăm în prezent: minorităţi din ce în ce mai exotice, cu drepturi abracadabrante, garantate de norme care, în trecut, ar fi fost considerate rod strict al imaginaţiei bolnave, corectitudinea politică, cenzura mascată s.a.m.d.

Grupul Cibernetic a venit cu o altă abordare: subordonarea omului maşinii astfel încât supravegherea şi cenzura să ajungă la limite greu de imaginat cu ceva vreme în urmă. Tot ceea ce s-a realizat, de la maşinile rudimentare de calcul până la internetul de mare viteză şi telefoanele ultracapabile de azi, absolut toate sunt invenţii care-şi găsesc originea în numitul grup. Atunci când rămâi perplex în faţa perfecţiunii unei imagini HD sau te simţi copleşit observând imensa cantitate de informaţie pe care o îngrămădeşte Wikipedia ai tendinţa de a te întreba dacă toate acestea au vreo limită. Te simţi copleşit şi uiţi să-şi mai pui întrebarea obligatorie anume dacă toate acestea au într-adevăr vreun sens.

Un individ educat în spiritul progresismului îţi va arunca mereu în faţă ideea că fără acest extraordinar progres acum ai fi fost în „epoca de piatră” sau undeva pe-acolo. Ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă n-ar fi fost dezvoltat „zeul automobil” care-a topit distanţele domestice, dacă transporturile n-ar fi cunoscut o asemenea revoluţie care face posibilă ajungerea fizică în câteva ore în orice punct de pe planetă? Ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă n-am fi avut posibilitatea să ştim la orice moment cum este vremea în orice colţişor al lumii? Chiar aşa, ce s-ar fi întâmplat?

Ne-am pus oare cu adevărat întrebarea care-i diferenţa dintre un om care trăieşte muncindu-şi pământul şi unul care se bucură de toate binefacerile vieţii contemporane? Cu ce-i superior unul care mânuieşte cu dexteritate telefonul mobil îngurgitând tone de informaţie inutilă faţă de sălbaticul dintr-un trib amazonian care ignoră toate acestea? Cu ce-i superior un vajnic mânuitor de telefon în faţa acelui sălbatic? La prima vedere balanţa înclină în faţa omului-progres. Însă, într-o situaţie extremă, mai degrabă supravieţuieşte sălbaticul, mult mai aproape de instinctele naturale, mult mai legat de natură şi de esenţele noastre.

Dar să lăsăm supravieţuirea de-o parte. La urma urmei, societatea dezvoltată ne pune la dispoziţie atâtea instrumente/servicii/alternative care suplinesc adormirea instinctelor naturale. Să mergem la punctul de la care-am început acest articlol, anume de la omul „perfecţionat” de tehnologie. Oare un om normal va mai putea face faţă unuia supertehnologizat, care are acces instantaneu la bănci de informaţii, care poate procesa cu viteza luminii? Cum ar putea un biet om, cu creierul lui „istoric”, să se pună în faţa unui zeu tehnologic? Cine vei fi tu în faţa unuia care, în afara abilităţilor naturale, va putea să proceseze în fracţiuni de secundă tonele de informaţie pe care le are în spate? Din punct de vedere teoretic meciul e pierdut din start. Absolut toate avantajele sunt de partea „tehnologicului”. Însă, oare din punct de vedere practic chiar aşa stau lucrurile?

Pentru a răspunde ultimei întrebări ar trebui să facem apel la experienţa recentă. Este omul tehnologic de azi superior celui din anii 30. Sau celui din secolul XIX? Greu de spus fără a fi subiectiv. Avem însă o perioadă la care ne putem raporta cu uşurină: cum este omul actual faţă de omul anilor 70-80, atunci când tehnologia nu era atât de dezvoltată. A evoluat omul de azi? Să luăm câteva exemple: în vremea aceea ştiai dintr-o suflare telefoanele a cel puţin o duzină de cunoscuţi. Câte numere de telefon mai eşti capabil să reproduci acum? Cei care lucrau cu cifre aveau o capacitate extrem de dezvoltată de calcul. Alţii, care deprindeau „tehnica abacului”, ajungeau la performanţe incredibile. Câte calcule mai eşti capabil să faci azi în cap? Aşa-i că pentru a calcula cât fac 27*11 dai fuga la calculator în loc să spui natural, dintr-un foc, că rezultatul este 297? Aşa-i că n-ai habar să extragi radicalul? E-adevărat că ţi-e greu să faci o împărţire pe hârtie? Chiar aşa, mi-ai putea calcula pe hârtie cât fac 2754/23,7? E un calcul banal pe care un şcolar al anilor 80 îl făcea dintr-o suflare. Să mergem mai departe. Mi-ai putea spune anii între care a domnit Ştefan cel Mare? Ştiu, înainte de asta ar trebui să afli cine-a fost Ştefan cel Mare. Dacă zâmbeşti te-aş putea întreba cam printre ce ani a vieţuit Hammurabi. Ştiu, vei afla căutând pe Google, dar unuia care ştie, instantaneu îi va veni în minte celebrul cod de legi şi chiar dacă nu-şi va aminti cu exactitatea calculatorului anii, va şti să-l situeze corect pe scara istoriei. Şi, cu siguranţă, nu va uita informaţia la următorul „ciclu de procesare”.

Dacă suntem obiectivi observăm că „omul tehnologic” de azi nu este altceva decât un dobitoc. Nu-s cuvinte grele, ci realităţi. Ce-a făcut măreţul om al zilelor noastre? Şi-a inhibat nişte funcţii pentru a le înlocui cu tehnologia. Nu mai învaţă pentru că informaţia se află „pe net” sau, mai nou, „pe facebook”. Ce sens are să înveţi despre Platon, îţi va spune omul tehnologic de azi, când Wikipedia „ştie” deja totul? Ce sens are să înveţi să socoteşti atunci când un rahat de calculator de buzunar o face mai bine decât ai putea s-o faci tu vreodată? Iată marea eroare şi-n acelaşi timp oroare! Ce om mai e ăsta? Se mai poate numi om? Cu siguranţă nu! E doar o copie nefericită, un urangutan ţinut în viaţă de algoritmii rudimentari ai tehnicii de calcul. Iar aceea, cu siguranţă nu mai e viaţa lui. Este adevărat că un om dotat cu tehnologie calculează mai repede, dar pentru el semnificaţia calculului e nulă, îi e exterioară şi rece. E-adevărat că accesează o groază de informaţii, dar ce face cu ele? Absolut nimic deoarece nu poate merge la pasul următor. Nu poate face „dezvoltarea”, corelarea informaţiilor şi transformarea lor în ceva util. E-adevărat că are informaţia dar e incapabil să facă ceva cu ea. Pentru el acea informaţie, aşa cum am spus, rece. Diferenţa dintre afirmaţia conform căreia „a-l descoperi pe Făcătorul sau Ziditorul acestui Univers este un lucru tare greu, dar după ce l-ai descoperit, este peste putinţă ca să-l împărtăşeşti(să-l faci cunoscut) tuturor”(Timeu, 28C) şi faptul că o vedetă TV şi-a luat chiloţi mov, nu există. Sunt două chestiuni egale pentru el. Ba, mai mult, s-ar putea(unii mi-ar spune că s-ar întâmpla cu siguranţă!) ca informaţia despre vedetă să stârnească mai multe emoţii şi să aibă o greutate mai mare conform propriei scări de valori. Aşadar, cu ce-ar putea fi superior un asemenea om?

Tehnologia e sclavul nostru, un sclav care, aşa cum demonstrează istoria, îşi acaparează stăpânul şi, treptat, prin dependenţa pe care-o dezvoltă faţă de sclav, stăpânul devine în mod paradoxal victima sclavului. Aşa se întâmplă şi cu omul „stăpân” al tehnologiei. Cei peste cincizeci de ani de dezvoltare iraţională a domeniului IT au adus la pachet cea mai brutală sacrificare a naturii în favoarea unui ideal din ce în ce mai incert. Am modificat planeta, ne-am modificat obiceiurile şi trăim în cea mai risipitoare dintre lumi. Ne e greu să mulgem vaca din curte şi să facem brânză pentru că „e mai ieftin” să cumperi de la supermarket brânză frumos ambalată şi produsă în … Polonia. Nu vi se pare totuşi un nonsens să fie „mai ieftin” un produs de la sute sau mii de kilometri faţă de unul pe care l-ai putea avea din curte? Ne plângem că ouăle sunt scumpe, dar suntem incapabili să hrănim o găină care ni le-ar face aproape gratis. Nu creştem un porc pentru că „e mai ieftin” să cumperi carne gata tranşată de la magazin. Carne care, la origine, provine din carcase livrate de la Viena. Realizaţi ce vă spun? Porcul crescut printr-un colţ de Europă şi tăiat la Viena e mai ieftin decât cel din curte! De ce se-ntâmplă asta? Răspunsul e simplu: de la „paletizarea economiei”. Transportul a devenit o nimica toată. Mărfurile le muţi pe suprafaţa Pământului asemeni unui vrăjitor. De ce? Pentru că e „mai ieftin aşa”! Şi-o fi pus cineva întrebarea de ce e mai ieftin? Cu siguranţă nu, dar în mod sigur, mai devreme sau mai târziu vom afla cât de scumpă este această ieftinătate aparentă. Şi, mai mult, vom afla cu adevărat preţul timpului nostru care, voit, ne este sacrificat în numele aceleiuiaş iluzoriu zeu tehnologic. Dacă vă preocupă lipsa de timp în care rulaţi, aflaţi că principalul vinovat este acest zeu inutil căruia, prin propagandă şi obişnunţă, am ajuns să-i dedicăm hălci din ce în ce mai mari ale existenţei noastre.

Spunea Platon într-o epistolă că „despre acest subiect eu n-am scris niciodată nicio scriere şi nici nu voi scrie, căci el nu se lasă cuprins în cuvinte ca alte învăţături, ci numai după ce te-ai familiarizat cu el multă vreme, trăind oarecum cu el laolaltă, adevărul răsare în suflet pe neaşteptate, cum ţâşneşte lumina din focul aprins şi se hrăneşte singură”(341C). Indiferent ce sistem de calcul vei căra în spate în anii următori nu, vei putea cuprinde esenţa celor spuse de acest maestru al gândirii. Adevărul va fi pentru tine ceva atât de străin încât vei scuipa plictisit şi vei trece mai departe. Însă, faţă de Om tu, cu toate interfeţele tale artificial de sofisticate, vei fi furnica neajutorată, dependentă de-o maşină care-i va spune când e momentul să se ştergă la fund şi când trebuie să urineze. Fără senzorii ciudatei maşinării care te va poseda vei fi mai prost decât o râmă şi mai neajutorat decât un şoarece prins în ghearele pisicii.

Dincolo de toate utopiile promise, realitatea ne arată că tehnologia ne face mai mult rău decât bine. Îngropându-ne în ea vom decădea de la nivelul de oameni la cel de maşini idioate care, pentru a se mişca, vor avea nevoie non stop de „conectivitate” şi de o inteligenţă externă extrem de nenaturală. Iar faţă de aceste caricaturi oamenii reali vor fi nişte zei. În niciun caz invers!

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

De la cibernetică la Littleton: tehnici pentru controlul minții

Industria jocurilor video din America, cu o valoare de aproximativ 9 mld. $ anual, care a contribuit din răsputeri la carnagiile din Littleton, Paducah și Jonesboro, este mai mult decât exploatarea comercială a tehnicilor și tehnologiilor dezvoltate ca tehnici „legitime” de instruire pentru armată și agențiile legale.



Pentru a înțelege rădăcinile acestei noi forme de terorism programat de tipul „Candidatului manciurian”, este necesar să ne întoarcem în perioada celui de-al Doilea Război Mondial și în cea imediat următoare, când a existat un efort concertat lansat de Școala de la Frankfurt și de către London Tavistock Institute pentru a utiliza marxismul, pervertirea freudiană a psihologiei și a altor științe sociale ca instrumente pentru controlul social al maselor și pentru spălarea creierului. Cei doi stâlpi ai asaltului asupra tradiției intelectuale americane au fost reprezentați de către cibernetică și subcultura drogului.

În acea perioadă, mai multe figuri proeminente ale științelor sociale și-au expus deschis țintele, pentru utilizarea tehnicilor de manipulare în masă verificate în perioada războiului în vederea pervertirii și controlului poporului american. Și, în cele mai multe cazuri, accentul lor a fost pus pe copii, pe necesitatea distrugerii structurii vieții de familie.

Lordul Bertrand Russell, care s-a alăturat Grupului de la Frankfurt în domeniul ingineriei sociale a maselor, a divulgat totul în cartea sa din anul 1951, „Impactul științei asupra societății”(The impact of Science on Society). El scria:

„Fiziologia și psihologia deschid câmpuri pentru tehnici științifice care încă așteaptă dezvoltarea. Doi mari oameni, Pavlov și Freud, au clădit fundația. Nu voi accepta viziunea că cei doi se află într-un conflict fundamental, însă structura care se va construi pe fundația cercetărilor lor este încă incertă. Cred că subiectul care va fi de cea mai mare importanță politică este psihologia maselor… Importanța sa a crescut enorm prin înmulțirea metodelor moderne de propagandă. Dintre acestea, cea mai influentă este cea numită „educație”. Religia jocă un rol, dar unul minor; presa, cinematografia și radioul unul major… Sperăm că, la un moment dat, fiecare va fi capabil să convingă pe oricine de orice dacă va prinde pacientul de tânăr și va fi susținut de către stat cu bani și echipamente.”

Russell continuă „Subiectul va face pași decisivi când va fi preluat de către oamenii de știință aflați sub o dictatură a științei. (… )Psihologii sociali ai viitorului vor avea un număr de clase cu copii asupra cărora vor încerca diferite metode de producere a convingerii de nezdruncinat că zăpada e neagră. Mai multe rezultate vor urma imediat. În primul rând, faptul că influența de acasă este obstrucționistă. Apoi, că nimic nu poate fi realizat dacă îndoctrinarea nu începe înaintea vârstei de zece ani. În al treilea rând, că versurile puse pe muzică și repetate intonat sunt foarte eficiente. În al patrulea rând, că opinia referitoare la faptul că zăpada e albă trebuie asociată ca un excentric gust morbid. Dar anticipez. Este rolul viitorilor oameni de știință să facă aceste lucruri precis și să descopere exact care sunt costurile pe cap de copil pentru a-l face să creadă că zăpada e neagră și cum ar putea reduce costurile pentru a-i face să creadă că este gri închis.”

Russel concluzionează cu un avertisment: „Deși această știință va fi studiată cu sârguință, aceasta va fi strict limitată pentru uzul clasei conducătoare. Populația nu va fi lăsată să cunoască modul în care convingerile sale au fost generate. Când tehnica va fi perfecționată, fiecare guvern va fi responsabil de educație pentru o generație va putea să-și controleze subiecții în siguranță, fără ajutorul armelor sau al poliției.”

Russell și „Camera Letală”

Russell a lucrat mai multe decade la conceptul de dictatură științifică. În cartea sa din 1931, „Perspectiva științifică”(„The Scientific Outlook”), a dedicat un capitol educației, „Educația în societatea științifică”. Aici el are o atitudine la fel de contondentă referitoare la viziunea sa oligarhic-totalitară. Făcând o paralelă între cele două nivele de educație oferite de către iezuiți, Russell afirmă:

„În aceeași măsură, regulile științifice vor oferi un tip de educație pentru oamenii de rând și o alta pentru cei care vor deveni purtători ai puterii științifice. De la oamenii de rând se așteaptă să fie docili, harnici, punctuali, nechibzuiți și satisfăcuți. Dintre aceste calități, probabil satisfacția va fi cea mai importantă. Pentru a o produce, toate cercetările psihanalizei, comportamentului și biochimiei vor fi puse în joc… Toți băieții și toate fetele vor învăța de la vârste fragede ceea ce este numit „co-operativ”, de exemplu, a face exact ceea ce toată lumea face. Inițiativa va fi descurajată la acești copii, iar nesubordonarea, fără a fi pedepsită, va fi științific eliminată.”

Pentru copiii aleși să facă parte din clasa conducătorilor științifici, educația va fi diferită. „Cu excepția chestiunii de loialitate față de statul mondial și a ordinului lor,” Russell explică faptul că „membrii clasei conducătoare vor fi încurajați să fie aventuroși și plini de inițiativă. Vor fi recunoscuți după faptul că treaba lor va fi să îmbunătățească tehnicile științifice și să mențină muncitorii manuali motivați prin intermediul unor distracții noi.”

Russell, de asemenea, adaugă un avertisment foarte puternic. „În rarele ocazii când un băiat sau o fată, trecuți de vârsta la care de obicei se determină statutul social, arată o abilitate marcantă astfel încât să pară egali celor din clasa conducătoare, se va produce o situație dificilă, care va necesita o tratare foarte serioasă. Dacă tânărul este dispus să-și abandoneze asociații anteriori și să se alăture din toată inima celor din clasa conducătoare, el poate fi promovat, după teste relevante, dar dacă arată orice urmă de regret sau solidaritate cu asociații săi anteriori, conducătorii vor concluziona cu răbdare că nu mai este nimic de făcut cu el și-l vor trimite în camera letală înainte ca inteligența sa nedisciplinată să aibă timp să se revolte. Va fi o datorie dureroasă pentru conducători, dar nu cred că se vor da înapoi de la executarea ei.”

„Lagărul de concentrare al minții” al lui Huxley

Descrierea contondentă a lui Russell a „dictaturii științifice” a fost întărită de Aldous Huxley, autorul utopiei „Minunata lume nouă”(„Brave New World”), într-un discurs transmis de Vocea Americii(postul de radio al Departamentului de Stat al SUA), în 1961, despre o lume a sclavilor manipulați prin intermediul farmacologiei, trăind într-un „lagăr de concentrare al minții”, întărit de propagandă și droguri psihotrope, învățând „să-și iubească aservirea” și abandonând orice tentație de a rezista. „Aceasta”, concluzionează Huxley, „este revoluția finală”.

Vorbind la California Medical School din San Francisco, Huxley a anunțat: „Va exista în următoarea generație o metodă farmaceutică de a face oamenii să-și iubească sclavia și care va produce dictatura fără lacrimi. Producând un asemenea lagăr de concentrare pentru societăți în întregul lor, astfel încât oamenii vor avea, în realitate, libertățile confiscate, dar vor iubi aceasta deoarece vor fi îndepărtați de orice dorință de rebeliune prin propagandă sau spălare de creier sau spălare de creier accentuată prin metode farmacologice. Iar aceasta va fi revoluția finală.”

Membrul al cohortei lui Huxley, care în anii 50 a făcut experimente cu droguri psihotrope, dr. Timothy Leary de la Departamentul de Psihologie al Universității Harvard, a oferit o altă perspectivă asupra minților pervertite de Russell/Huxley/Școala de la Frankfurt în „Flashback”, cartea sa autobiografică asupra Psychedelig Drug Project al Universității Harvard. Leary l-a citat pe Huxley:

„Aceste droguri ale creierului, produse în masă în laboratoare, vor aduce schimbări vaste în societate. Aceasta se va întâmpla cu sau fără voia mea sau a ta. Tot ce putem face este să răspândim cuvântul. Obstacolul acestei evoluții, Timothy, este Biblia.” Leary apoi a adăugat: „Ne-am îndreptat împotriva angajamentului iudeo-creștin asupra unui singur Dumnezeu, o singură religie, o singură realitate, care a ghidat Europa de secole și America încă de la zilele fondării. Drogurile, care deschid mintea către realități multiple, conduc inevitabil către o viziune politeistă a universului. Am simțit că sosise timpul pentru o nouă religie umanistă bazată pe inteligență, pluralism blajin și păgânism științific.”

Cum aceste noțiuni monstruoase ale ingineriei sociale de masă au fost prezentate ca alternative „umaniste” față de războiul mondial în epoca bombelor atomice și cu hidrogen, două proiecte cruciale au fost lansate pentru a ghida implementarea acestei „Minunate lumi noi” și a ne aduce azi în lumea lui Littleton, Jonesboro, Doom, Quake, și Duke Nukem.

Personalitatea autoritară

Primul dintr-o serie de două proiecte, a fost lansat în ianuarie 1943 de o echipă compusă din trei psihologi ai Universității din California la Berkeley, Else Frenkel-Brunswik(fondatoare a Institutului de la Frankfurt pentru Studii Sociale, cunoscut ca „Școala de la Frankfurt”), Daniel J. Levinson și R. Nevitt Sanford. Ceea ce a pornit ca un grant modest de 500$ pentru studierea rădăcinilor antisemitismului se va transforma în final la cel mai mare proiect de profilare sociologică din America până în acel moment.

În mai 1944, Comitetul Evreiesc American a constituit „Departamentul de cercetare științifică”, a cărui conducere a fost încredințată directorului Școlii de la Frankfurt, Max Horkheimer. Horkheimer a promovat un proiect, numit „Studii asupra prejudiciului”, cu o sponsorizare generoasă de la Comitetul Evreiesc American(AJC) și alte agenții, incluzând Fundația Rockefeller. Studiile asupra prejudiciului au oferit de lucru unor membri ai Școlii de la Frankfurt care, din diverse motive, nu fuseseră cooptați direct în război(de exemplu, Herbert Marcuse și Franz Neumann au activat în Secția de Cercetare și Analiză a Oficiului pentru Servicii Strategice, sau OSS, precursorul actualei CIA). Hedda Massing, Marie Jahoda, Morris Janowitz și Theodor W. Adorno, cu toții au lucrat la „Studii” sub coordonarea lui Horkheimer, toți fondând Institutul Internațional de Cercetări Sociale, în fapt o reîncarnare a Institutului pentru Studii Sociale din Weimar, Germania.

Cel mai important studiu dintre cele cinci, produs pentru Asociația Evreilor Americani între anii 1944-1950, a fost „Personalitatea autoritară”. Autorii Adorno, Frenkel-Brunswik, Levinson și Sanford au adunat o largă echipă de cercetători de la „Berkeley Public Opinion” și „Institutul Internațional de Cercetări Sociale” pentru a desfășura mii de interviuri cu americani pentru a-și descrie tendințele lor adânc înrădăcinate față de autoritarism, prejudiciu și antisemitism. Dr. William Morrow, liderul protejat al lui dr. Kurt Lewin, care a fost un personaj cheie al legăturii dintre Școala de la Frankfurt și Tavistock Institute, a fost director de cercetare pentru proiectul „Personalitatea autoritară”.

Studiul a fost un exercițiu de auto-împlinire a profeției și de autoamăgire Marxist/Freudistă. Mult înainte de primul draft al unui chestionar de interviu, Horkheimer și Adorno scriseseră exhaustiv despre „caracterul autoritar” al nucleului familiei americane, despre problema credinței poporului american într-un Dumnezeu monoteist și transcendent și despre caracterul subteran fascist al tuturor formelor de patriotism american. Ei „preparaseră” în avans datele studiului, prin construirea unor scale, pretinzând că măsoară tendința spre antisemitism a populației americane, spre etnocentricitate, ideologie anti-democratică și, în final, spre fascism. Fără nicio surpriză, echipa de cercetare a găsit ca vinovat publicul american și a tras un semnal de alarmă asupra faptului că, fără o reorganizare dramatică a ideologiei americane și a culturii de masă, America va aluneca în curând spre „Al Patrulea Reich”, repetând ororile lui Hitler, la o scală mult mai mare.

Autorii „Personalității autoritare”, în capitolul dedicat concluziilor rezumă constatările și explică rețeta lor pentru transformarea socială:

„Pare evident că modificarea potențialei structuri fasciste nu poate fi atinsă doar prin mijloace psihologice. Sarcina este comparabilă cu eliminarea nevrozei, a delicvenței sau a naționalismului din lume. Acestea sunt produse ale organizării în general ale societății și vor putea fi schimbate doar dacă societatea se schimbă. Nu e treaba psihologului să spună cum trebuie să se producă aceste schimbări. Problema este una care necesită eforturi ale tuturor oamenilor de știință din domeniul social. Singurul lucru asupra căruia insistăm este acela ca în consilii sau la mesele rotunde unde se analizează problema și se elaborează planul de acțiune, psihologul trebuie să aibă un cuvânt de spus. Noi credem că înțelegerea științifică a societății trebuie să includă o înțelegere a ceea ce fac oamenii și în acest fel este posibil să avem reforme sociale care, deși ar fi de dorit în sine, nu vor schimba obligatoriu structura personalității prejudiciate. Pentru ca potențialul fascist să se schimbe, sau chiar să fie ținut sub control, trebuie să existe o creștere a capacității oamenilor de a se vedea și de a fi ei înșiși. Aceasta nu poate fi obținută prin manipularea oamenilor, oricât de bine întemeiate ar fi în psihologia modernă dispozitivele de manipulare. (…) Aici psihologia își poate juca rolul cel mai important. Tehnicile pentru înfrângerea rezistenței, dezvoltate în principal în domeniul psihoterapiei individuale, pot fi îmbunătățite și adaptate pentru utilizarea pe grupuri sau chiar pentru utilizarea la nivelul maselor.”

Autorii concluzionează cu această propunere extrem de revelatoare: „Noi nu trebuie să presupunem că apelarea la emoții aparține celor care se străduiesc să meargă în direcția fascismului, în timp ce propaganda democratică trebuie să se limiteze la motiv și reținere. Dacă frica și distrugerea sunt emoțiile majore ale fascismului, erosul aparține în principal democrației.”

Erosul a fost arma perfectă pe care Școala de la Frankfurt și urmașii lor au angajat-o, în următorii 50 de ani, pentru a crea o schimbare a paradigmei culturale cât mai îndepărtată de numita matrice „autoritaritară” a omului ca imagine a chipului viu al lui Dumnezeu(„imago viva Dei”) , sanctitatea familiei tradiționale și superioritatea regimurilor republicane ale statelor-națiuni peste celelalte forme de organizare politică. Ei au transformat cultura americană prin erotic, matrice perversă, asociată cu prezenta tiranie a „corectitudinii politice”, a toleranței pentru dezumanizantul abuz de droguri, perversiune sexuală și glorificare a violenței. Pentru marxist-freudiștii revoluționari ai Școlii de la Frankfurt, ultimul antidot la detestata civilizație iudeo-creștină vestică a fost aceea de a o dărâma din interior prin transformarea generațiilor în necrofili.

Dacă acest diagnostic pare aspru, considerați următoarele. În lucrarea sa din 1948, „Filosofia muzicii moderne”, liderul Școlii de la Frankfurt, Theodor Adorno, argumentează că misiunea misiunea muzicii moderne este aceea de a-l transforma literalmente pe ascultător într-un nebun. El justifică aceasta prin faptul că societatea modernă este un focar al răului, autoritarismului cu potențial fascist și aceasta distruge civilizația, prin răspândirea tuturor formelor de cultură a pesimismului și perversitate. Ca rol al muzicii moderne, el scrie: „Schizofrenia nu este este direct exprimată în interiorul său; dar muzica imprimă prin ea însăși o atitudine similară bolii mentale. Individul își produce singur dezintegrarea. (…) El își imaginează împlinirea promisiunii prin magie, în ciuda realității imediate. (…) Preocuparea sa devine dominarea trăsăturilor schizofrenice prin intermediul conștiinței estetice. Făcând astfel, speră să justifice nebunia ca pe o adevărată stare de sănătate.” Necrofilia, adaungă el, este ultima expresie a „adevăratei sănătăți” în această societate bolnavă.

Erich Fromm, o altă figură importantă a Școlii de la Frankfurt, care a contribuit încă din 1930 la elaborarea scalelor utilizate în studiul dedicat „Personalității autoritare”, a dedicat o mare parte a lucrării sale din 1972, „Anatomia distructivității umane”, analizei necrofiliei, pe care el o consideră trendul dominant al societății moderne. Fromm definește necrofilia ca totalitate a formelor obsesive având moartea și distrugerea, în particular pe cele cu intense supratonuri sexuale. În mod ironic, „cura” lui pentru această perversiune socială în masă a fost drogul, muzica rock, subcultura sexului a sfârșitului anilor 60. „Simultan cu creșterea dezvoltării necrofile”, scrie Fromm în capitolul despre „Agresivitatea malignă: Necrofilia”, „tendința opusă, cea a iubirii de viață, se dezvoltă de asemenea. Se manifestă în mai multe forme: în protestul asupra decadenței vieții, protest al oamenilor din toate straturile sociale și grupurile de vârstă, dar în special al tinerilor. Există o speranță a întețirii protestelor împotriva poluării și a războiului. (…) Acest protest trebuie de asemenea înțeles ca efect al atracției tinerei generații față de droguri.”

Eliberarea prin abuzul de droguri

Este demn de remarcat faptul că unul dintre cei patru directori ai proiectului „Personalitatea autoritară”, R. Nevitt Sanford, a jucat un rol esențial în experimentele anilor 50 și 60 referitoare la utilizarea în masă a drogurilor psihedelice. În 1965, Sanford a scris prefața la „Utopiates: The Use and Users of LSD25”(„Utilizarea și utilizatorii LSD25”), care a fost publicată de Tavistock Publications, arma editorială a agenției britanice de război psihologic, Tavistock Institute. Tavistock, condus de „Divizia psihiatrică” a armatei britanice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și-a transferat cei mai proeminenți spălători de creiere în SUA în perioada de după Război, pentru a lucra în secret la proiectele de control ale minții demarate de către CIA și Pentagon, incluzând proiectul MK-Ultra, axat pe studierea LSD și a altor psihedelice.

În prefața sa la Utopiates, Sanford, care a condus Institutul pentru studiul problemelor omului din cadrul Stanford University, un avanpost al experimentării LSD în cadrul proiectului MK-Ultra, a postulat argumentul pentru legalizarea drogurilor care este și în aceste zile elementul central al propagandei pentru legalizarea drogurilor. „Națiunea”, spune Sanford, „pare a fi fascinată de cei 40.000 de dependenți de droguri, considerat ca fiind un număr alarmant, care trebuie diminuat cu orice cost de forțe polițienești scumpe. Numai un puritan disperat ar putea susține practica de a te concentra pe dependenții de droguri(în condițiile existenței unui număr de 5 milioane de alcoolici), considerându-i o problemă a poliției în locul uneia medicale, în timp ce sunt interzise drogurile ușoare precum marijuana și peyote la pachet cu cele periculoase.” Capii de azi ai propagandei pentru legalizarea drogurilor – George Soros, Ethan Nadelman, etc. – își bazează argumentele pe exact aceleași escrocherii științifice postulate de dr. Sanford acum 36 de ani în Utopiates.

Grupul de Cibernetică

Una dintre „Marile minciuni” strecurate în „Anatomia…” lui Fromm a fost ideea că subcultura eroticului drog-rock-sex ar fi antidotul pentru societatea cibernetică „necrofilă”. Adevărul este că Școala de la Frankfurt și aliații lor apropiați printre care oligarhii britanici Russell/Wells/Huxley au fost atât arhitecții proiectului contracultural cât și al celui cibernetic. În realitatea, Grupul de Cibernetică, sponsorizat de Josiah Macy Foundation, a fost umbrela sub care CIA și serviciile secrete britanice au condus propriile experimente în masă referitoare la drogurile psihedelice incluzând LSD-25, care experimente s-au extins practic în fiecare campus american dându-ne schimbarea de paradigmă contraculturală a anilor 1966-1972.

Grupul Cibernetic, cunoscut printre membrii săi ca „Proiectul om-mașină”(„Man-Machine Project”) a fost lansat neoficial la New York în cadrul conferinței „Ședința de Inhibare Cerebrală”, sponsorizată de directorul medical al Josiah Macy Foundation, Frank Fremont-Smith. Printre participanți au fost Warren McCulloch, Arturo Rosenblueth, Gregory Bateson, Margaret Mead și Lawrence K. Frank. Rosenblueth era un protejat al lui Norbert Wiener, care, cu acest prilej, a stabilit principalii parametri ai proiectului. Vorbind în numele lui Wiener și John von Neumann, el a propus formarea unui grup de ingineri, biologi, neurologi, antropologi și psihologi pentru elaborarea de experimente în domeniul controlului social, bazându-se pe ipoteza că creierul uman nu este nimic mai mult decât o mașinărie complexă având intrări și ieșiri care pot fi programate atât la nivel individual cât și la scală socială(behaviorism). Al Doilea Război Mondial a împiedicat proiectul să iasă la suprafață pentru mai bine de patru ani. Dar, imediat după capitularea Japoniei, McCulloch i-a cerut lui Fremonth-Smith să convoace o a doua adunare sub sponsorizarea formală a Fundației Macy. Prima din ceea ce avea să devină seria de zece conferințe majore și eforturi anuale de cercetare, desfășurate între 1946-1953, a avut loc în 8-9 martie 1946, la New York, sub titlul „Mecanismul de feedback și sistemele cauzale circulare în biologie și științele sociale”.

Ceea ce a urmat acelei prime întâlniri a fost mai mult decât fondarea unui program demonic de creare a „societății finale”, bazată pe fuziunea dintre om și mașină. Un nucleu de bază format din 20 oameni s-a constituit într-o echipă menită a duce la capăt această misiune și de a da naștere unor instituții permanente care să continue cercetările până în prezent. La un an după sesiunea de fondare, Wiener a dat termenul „cibernetici”(„cybernetics”) pentru descrierea efortului lor.
Poate vă întrebați cine sunt „doctorii Jekyll” adunați în jurul mesei la prima dintre Conferințele Macy.

Warren McCulloch a fost președintele titular al tuturor celor zece conferințe. La momentul primului congres era profesor de psihiatrie și psihologie la University of Illinois, dar curând după aceasta se va muta la Research Laboratory of Electronics din cadrul MIT.

Walter Pitts – protejat al lui McCulloch, inițial la Illinois, apoi la MIT.

Gregory Bateson – antropologist și soț soț al Margaretei Mead; ulterior va ocupa poziția de director de cercetare la Veterans Hospital din Palo Alto, Ca, unde a fost un membru esențial al MK-Ultra și al altor experimente guvernamentale secrete cu droguri care alterează mintea.

Margaret Mead – ulterior asistent de etnologie la Muzeul American de Istorie Naturală din New York , unde s-a bucurat de atenție ca o ”zeiță a pământului”, în cadrul Grupului de Cibernetică, ajutând la lansarea mișcării feministe moderne prin persoana lui Betty Friedan, o studentă protejată de Kurt Lewin.

Kurt Lewin – fondatorul Centrului de Cercetare al Dinamicii de Grup de la MIT, lider al Institului de la Frankfurt și tovarăș de convingeri cu Karl Korsch de la același institut, fondator al lingvisticii în domeniul inteligenței artificiale (AI). Laboratorul „Lewin’s National Training” va deveni mai târziu parte a Asociației Naționale de Educație, având ca misiune facilitarea transformării educației publice din America în ceva foarte aproximativ cu schema de coșmar a lui Bertrand Russell, de a-i învăța pe copii altceva decât până atunci și care poate fi rezumat concis prin noua paradigmă potrivit căreia, ”zăpada nu mai este albă, ci neagră” (susținerea unui lucru, oricât de aberant, împotriva tuturor evidențelor – n.tr.)

Paul Lazarsfeld – directorul Biroului de Cercetări Sociale Aplicate de la Universitatea din Columbia, care în timpul Războiului a fost șef al Laboratorului de cercetări radio din cadrul Princeton University și a fost șeful filialei de aici a Școlii de la Frankfurt.

John Von Neumann

Norbert Wiener

O colecție incredibilă de oaspeți au participat la sesiunile Grupului de Cibernetică în decursul celor șapte ani de existență a sa. Printre ei s-a numărat Max Horkheimer, șeful Școlii de la Frankfurt, care colaborase cu Grupul de cibernetică în timp ce condusese Studiile asupra prejudiciului.

Dr. Harold Abramson – unul dintre oamenii de știință de top ai CIA, implicat în experimente secrete legate de LSD, nu doar participant la cea de-a șasea întâlnire a Grupului de Cibernetică, ci și organizator – alături de Dr. Frank Fremont-Smith(directorul de cercetare al Macy Foundation) al unei serii de conferințe în care personalul de top al proiectului MK-Ultra s-a întâlnit sub acoperirea Macy Foundation, complotând pentru drogarea în masă a americanilor.

Macy Foundation a oferit finanțare și publicitate și pentru inginerul social britanic Dr. William Sargant care, în cartea sa din 1957, „Bătălia pentru minte”(Battle for the mind) furnizează un manual de tipul „cum să faci să” pentru spălarea creierului în masă. Sargant a petrecut 20 de ani în SUA unde a lucrat la proiectul MK-Ultra precum și la alte proiecte secrete de control al minții derulate de serviciile secrete americane și britanice.

Printre proiectele ticăloase lansate de Grupul de Cibernetică s-a numărat și Federația Mondială pentru Sănătate Mentală(WFMH – World Federation of Mental Health), al cărei prin președinte a fost Gen. Brig. John Rawlings Rees, fost director al Institutului Tavistock.

Read, Mead, Lawrence, K. Frank, Fremont-Smith și Horkheimer s-au întâlnit cu toți în Paris în toamna anului 1948 pentru a lansa WFMH. Deși murise cu un an înainte, Kurt Lewin a fost implicat în operațiunile necesare pregătirii lansării Federației, prin implicarea sa – sub coordonarea lui Frank și împreună cu mai mulți mai mulți membri de conducere ai Grupului de Cibernetică – în Comitetul Național pentru Igienă Mentală(National Committee for Mental Hygiene) și Comitetul Internațional pentru Igienă Mentală(localizat la Londra). Ambele organisme au supravegheat un număr de 4000 de „trupe psihiatrice”(conform cuvintelor lui Rees) care-au reprezentat miezul aparatului mondial de inginerie socială care a penetrat fiecare comunitate.

Margaret Mead și Lawrence F. Frank, doi stâlpi ai Grupului de Cibernetică, sunt autorii declarației de fondare a grupului lui Rees, Federația Internațională a Sănătății Minții(atât Mead cât și Frank vor fi mai târziu succesorii lui Rees în funcția de președinte al organizației), pe care ei l-au intitulat „Manifestul Primei Internaționale”. Mead și Frank au scris răspicat: „Scopul sănătății mentale a fost extins de la preocuparea pentru sănătatea persoanei la scopuri mai înalte precum crearea unei societăți sănătoase… Conceptul de sănătate mentală coexistă împrenă cu cele de ordine mondială și comunitate mondială”. De asemenea, Frank a propus crearea unei noi religii a sănătății mintale.

Computerele și Inteligența artificială

Pentru John von Neumann și Norbert Wiener, nucleul proiectului Grupul de Cibernetică a fost dezvoltarea computerelor și planificarea unei combinații a computerelor cu viteză foarte mare de procesare cu ceea ce este denumit „inteligența artificială” pentru „programarea” rasei umane. La baza tuturor acestor eforturi a stat convingerea de neclintit a lui von Neumann că nu este nimic sacru în mintea umană și că creierul e o mașină a cărei funcționare poate fi reprodusă și, în cele din urmă, depășită de către calculatoare.

Dr. Jerome Wiesner, președintele MIT, care a devenit cel mai apropiat centru al Grupului de Cibernetică, a participat la numeroase sesiuni organizate de Macy Foundation. El a exprimat limpede viziunea luciferiană despre om într-un interviu cu propagandistul contracultural Steward Brand, care-a apărut în cartea din 1987 a lui Brand, „The Media Lab: Inventing the Future at M.I.T.”:

„Nu sunt suficient de arogant pentru a gândi că, în scurt timp, vom dezvolta mașini gânditoare. Numai că semnalele nervoase circulă cu o viteză de 300 metri pe secundă. Semnalele electrice circulă cu o viteză de … 300 milioane metri pe secundă. De asemenea, componentele pe care le fabricăm noi sunt mult mai de încredere decât neuronii. Nivelul mare de încredere al componentelor precum și viteza mult mai mare a impulsurilor electrice înseamnă pentru mine că poți fi capabil să faci mașini mult mai bune decât creierul, dacă știi cum să le faci.”

Când Brand îl întreabă pe Wiesner: „Vă așteptați la aceasta?”, acesta îi răspunde: „Da, dar nu obligatoriu în timpul vieții mele. Nimeni nu mi-a dat un motiv pentru care aceasta nu se poate rezolva. Ei spun tot felul de argumente stupide – „Computerul n-are suflet.” Cum știm că nu are același suflet ca și noi? Până la urmă tot oamenii îl vor programa. Nu cred că întrebările legate de identitate sunt suficient de interesante.”

Dr. Wiesner nu doar a participat la eforturile Fundației Macy în Grupul de Cibernetică. În 1952, el a preluat funcția de director al Laboratorului de cercetare în Electronică de la MIT(RLE), unde Wiener, McCulloch și Pitts au locuit cu toții. În scurt timp din RLE s-a desprins Laboratorul de Inteligență artificială, cu dr. Seymour Papert și Marvin Minsky care au preluat sarcina de a programa comportamentul uman și interacțiunile acestuia.

Până în 1980, MIT a dat naștere Laboratorului Media, o altă manifestare directă a Grupului de Cibernetică din anii 40-50. Aici, inginerii sociali au lucrat cot la cot cu inginerii și designerii de platforme informatice pentru dezvoltarea computerelor ultrarapide, a graficii pe calculator, holograficii și a primei generații de simulatoare computerizate. Marea majoritate a muncii de la MIT și de la Laboratorul de Inteligență Artificială din Palo Alto al Universității California a fost subvenționată de către Agenția DARPA(Defence Advanced Research Projects Agency – Agenția de cercetare avansată în domeniul apărării) a Pentagonului.

Steve Joshua Heims, autorul istoriei semi-oficiale a conferințelor Macy dedicate ciberneticii, „The Cybernetics Group”, a raportat că, până în 1980, grupurile cibernetice au dat naștere unei proprii religii – de orientare fățiș păgână – dezvoltată în conformitate cu chemarea lui Thimothy Leary de a se găsi un „păgânism științific”. „James Lovelock și Lynn Margulis”, scrie Heims, „au examinat cum viața – plantelor, animalelor, microorganismelor – a influențat chimia atmosferei și climatul și cum viața și climatul au evoluat împreună. Ipoteza Gaia a lui Lovelock – care se bazează pe o analiză cibernetică detaliată – susține că întreaga viață de pe pământ acționează concertat împreună cu atmosfera pentru crearea unui sistem care se auto-reglează astfel încât pământul să se mențină ca habitat viu.” Heims admite însă că „validitatea ipotezei Gaia este în prezent subiect de controversă științifică.”

Lucrările lui Heims din cadrul Laboratorului Media nu prea au fost studiate, cu toate că Laboratorul Media era o dezvoltare directă a proictului cibernetic al Macy.

„Abordarea din 1943 a lui McCulloch și Pitts pentru înțelegerea minții și creierului a avut succesori entuziaști în anii 80”, scria el. „Gândiți-vă în continuare la noul Laborator Media, transdisciplinar, fondat la MIT în 1980. Un membru al Macy, Jerome Wiesner(care era apropiat de McCulloch, Pitts și Wiener), Seymour Papert și Marvin Minsky(figuri importante ale istoriei abordării inteligenței artificiale pentru minte și creier) sunt asociați ai laboratorului… În conformitate cu propunerile inițiale, laboratorul a fost constituit pentru a oferi „mixul intelectual a două domenii cu evoluție rapidă și foarte diferite: tehnologia informației și științele umaniste” … S-a ocupat cu îmbunătățirile televiziunii de înaltă definiție, comunicarea prin satelit, fibră optică și cablu TV, grafica tridimensională și compresia de date care să permită transferul ieftin al filmelor color pe compact disk-uri.”

Gașca LSD-iștilor se întâlnește cu Cyber Hacker-ii

În 1947, Stewart Bard, propagandist șef atât pentru revoluția drogurilor psihotrope cât și pentru revoluția computerelor personale, a publicat o colecție a eseurilor sale sub titlul „Frontiera ciberneticii”. Două dintre eseuri constau în interviuri pe care le-a realizat cu Gregory Bateson, unul dintre arhitecții revoluției psihedelice în America, ocupant al unui post în cadrul Spitalului Veteranilor din Palo Alto, locul unde s-au făcut multe dintre experimentele MK-Ultra. Bateson a fost unul dintre cei mai influenți patru membri ai Grupului de cibernetică. Un alt eseu, unul dintre cele mai lungi din carte, „Viața fanatică și moartea simbolică în brațele computerului” a fost prima dată publicată în ediția din decembrie 1972 a publicației „Rolling Stone”, una dintre publicațiile fanion ale contraculturii.

Brand își începe în forță articolul din Rolling Stone: „Indiferent dacă ești gata sau nu computerele vin către oameni. Aceasta este o veste bună, poate cea mai bună de la psihedelice”. Apoi el continuă:

„Este depășită vremea criticii liberale „Computerul – amenințare sau pericol”, dar, suprinzător, în conformitate cu fanteziile romantice ale părinților științei precum Norbert Wiener, Warren McCulloch, J.C.R Licklider, John von Neumann și Vannevar Bush. Trendul își datorează sănătatea unei serii de influențe: fervoarea tinerească și atitudinea fermă anti-establishment a ciudaților care proiectează știința computerelor; un desăvârșit și iluminat program de cercetare demarat de la vârful Departamentului Apărării; o neașteptată mișcare a pieței generată de producătorii computerelor personale; și un fenomen de nestăpânit cunoscut ca Războiul Stelelor.”

Brand a oferit explicații detaliate despre „Războiul Stelelor”, probabil primul joc de război pentru calculator care trebuia dezvoltat. „A, Războiul Stelelor. În mod sigur, în fiecare noapte(de exemplu în afara programului de lucru) în America de Nord, sute de experți ai calculatorului se află efectiv în afara propriului corp, cu ochii proiectați pe tubul catodic al ecranului, blocați ore întregi în lupte spațiale pe viață și pe moarte, ruinându-și ochii, amorțindu-și degetele pe butoanele de control, ucigându-și cu bucurie prietenii și risipind extrem de prețiosul timp de procesare al angajatorilor.”

Este o versiune ceva mai ușoară a sexului și violenței jocurilor video din ziua de azi.

Începând cu 1963, când programul spațial al SUA a fost mutat la NASA, J.C.R. Licklider și-a convins șeful de la ARPA(precursoarea DARPA) să aloce o fracțiune a bugetului Agenției pentru cercetarea în domeniul computerelor. În acea perioadă, Departamentul Apărării era cel mai mare consumator de computere. Licklider a devenit directorul unității ARPA denumită IPTO(prescurtarea de la Information Processing Tehniques Office) și, în următorii ani, a rambursat milioane de dolari unor centre de cercetare în domeniul computerelor și inteligenței artificiale(AI).

Până în 1969, când Amendamentul Mansfield a impus restricții modului în care Pentagonul poate să-și cheltuiască banii pentru cercetare, nu au fost restricții de finanțare ale proiectelor de tipul celor derulate de IPTO. Miliarde de dolari au fost cheltuiți în dezvoltări incipiente ale rețelelor de calculatoare, graficii computerizate, realității virtuale, simulării și altor aspecte cheie a ceea ce azi s-a transformat în industria de peste 9 mld. $ anual a jocurilor video de tipul „țintește și trage”. Laboratorul Media al MIT și Laboratorul de Inteligență artificială al Universității Stanford au fost magneții principali ai acestor bani, iar munca de cercetare a ajutat atât programul de simulări al Pentagonului cât și industria jocurilor video.

În cartea sa „Despre ucidere”, lt. Col. David Grossman povestește modul în care apariția calculatoarelor de mare viteză a permis inginerilor sociali responsabili pentru pregătirea soldaților pentru depășirea aversiunii naturale de a ucide, oferindu-le o tehnologie de neegalat pentru schimbarea comportamentului „stimul-răspuns”. Creșterea calitativă a graficii video realiste, lucrările avansate din domeniul proceselor neurologice – toate acestea fiind dezvoltări ale proiectului cibernetic „om-mașină” – au transformat armata SUA într-o forță de ucigași programați și, în cele din urmă, într-o „armă de încercare” a inginerilor sociali prin intermediul căreia au fost rătăcite mințile milioanelor de tineri americani.

Inginerii sociali au căutat să se conformeze viziunilor lui Adorno, Horkheimer, Russell și Huxley despre societatea perfectă, condusă de o dictatură științifică, niciodată îndepărtată de computere și laboratoare de inteligență artificială, unde tehnologiile sunt dezvoltate și testate. Este doar o chestiune de timp până când, asemeni experimentelor LSD ale anilor 60, fazele experimentale militare se vor încheia și populația Americii va deveni țintă de această dată a sexului și violenței programate prin Doom, Quake și restul.

Notă: Materialul de faţă reprezintă o traducere a unui articol apărut în „Executive Intelligence Review” în anul 2000(volumul 27, nr. 11). Mulţumesc prietenului „R”, cel care, după ce i-am furnizat mai multe materiale de studiu, mi-a întors, dintre ele, materialul de faţă tradus, cu dorinţa de a-l pune la dispoziţia celor care nu ştiu limba engleză.

Dat fiind caracterul public al materialului de faţă, copierea şi reproducerea sa este permisă în orice formă.

Traducere după un articol scris de  Jeffrey Steinberg,  senior editor of the Executive Intelligence Review

Sursa: Trenduri economice