C O N T R A P R O P A G A N D Ă

O populatie de 19 milioane de români in anul 2011: ce perspective pentru mijlocul secolului?

o-populatie-de-19-milioane-de-romani-in-anul-2011Publicarea rezultatelor recensământului din octombrie 2011 şi consemnarea unei populaţii de numai 19 milioane de locuitori îndeamnă specialistul la plasarea acestui număr în timp, pentru a-i discerne mai bine semnificaţia în istoria demografică a ţării. Există o istorie demografică trecută şi se poate construi o istorie demografică viitoare. Va trebui să ne întoarcem cu 46 de ani în urmă, în 1965, pentru a găsi o populaţie de 19 milioane de locuitori în România. Diferenţa dintre caracteristicile situaţiei demografice în aceşti doi ani este majoră: populaţia României a avut în anul 1965 o creştere naturală de 115 mii persoane; datele provizorii pe anul 2011 (INS, 2011-2012) indică o scădere naturală de 55 mii persoane.
Pentru a putea plasa populaţia de la recensământ într-o viziune prospectivă, a dezvoltărilor potenţiale, este nevoie de elaborarea unei proiectări demografice. Structura pe vârste a populaţiei este indispensabilă unei astfel de abordări. Distribuţia pe sexe şi vârste a celor 19 milioane de locuitori din octombrie 2011 urmează a fi cunoscută abia la mijlocul anului 2013, ceea ce înseamnă că ne aflăm şi ne vom afla într-o necunoaştere a acestei structuri demografice fundamentale pe întinderea a doi ani şi jumătate – 2011, 2012, prima jumătate a anului 2013.
În Polonia, ţară care a efectuat recensământul populaţiei în aprilie-iunie 2011, numărul populaţiei în vârstă de muncă (18-64 ani la bărbaţi şi 18-59 ani la femei) şi ponderea acestei populaţii, ca şi rata şomajului, au fost publicate în martie 2011 (Polish News Bulletin, 2012). În contextul unei populaţii cu 2,4 milioane mai mică şi cu o structură pe vârste afectată semnificativ de masiva migraţie, mă întreb ce fel de programe s-au elaborat în anul 2011 şi ce fel de programe se elaborează în acest an şi pentru anul 2013 în ministerele şi în celelalte instituţii în care cunoaşterea structurii pe vârste a populaţiei, a unor subpopulaţii este indispensabilă. Este vorba de sănătate, educaţie, pregătirea şi utilizarea forţei de muncă, dezvoltare regională.

Estimarea structurii pe vârste a populaţiei stabile la recensământul din octombrie 2011 este o întreprindere dificilă şi delicată, dar nu imposibilă. Cred că între a nu avea o estimaţie a acestei structuri fundamentale până la mijlocul anului 2013 şi a avansa prudent o distribuţie pe vârste a celor 19 milioane de locuitori, investigând astfel contururi posibile ale noii populaţii a României în deceniile următoare, cea de-a doua opţiune se impune.

Din punct de vedere tehnic, problema care a impus soluţie a fost “extragerea” din populaţia pe vârste la începutul anului 2011 a unei subpopulaţii de 2,4 milioane persoane reprezentând migranţii pe o perioadă îndelungată. Am folosit structura pe grupe de vârstă a celor aproape 1 milion de migranţi dintre recensămintele anterioare – 1992 şi 2002 –, apreciind că, la dimensiuni atât de mari ale migraţiei, nu ar trebui să existe diferenţe radicale între structura pe vârste a migranţilor 2002-2011 şi cea a migranţilor 1992-2002. Odată astfel estimate efectivele migranţilor pe sexe şi grupe de vârstă, la detalierea distribuţiei pe ani de vârstă s-a recurs la structura populaţiei de la începutul anului 2011 (în interiorul fiecărei grupe). S-ar putea să existe unele diferenţe între cele două structuri, pe care însă le vom putea cunoaşte doar la publicarea structurii pe vârste a celor 910 mii persoane plecate pe o perioadă îndelungată. Avem însă în faţă o construcţie prospectivă exploratorie şi prudenţa este implicită. Distribuţia pe vârste la începutul anului 2011 şi cea de la recensământ sunt semnificativ prezentate, prin suprapunere, în piramidele vârstelor din figura 5. Suprafaţa de culoare neagră neacoperită de liniile albe este tocmai populaţia “extrasă” din cea de la începutul anului. Populaţia pe vârste astfel estimată a fost proiectată pentru anii 2012-2050 în varianta-reper Fertilitate constantă.Nu s-a adoptat nici o ipoteză asupra migraţiei externe, iar ipoteza asupra mortalităţii este similară cu cea din proiectări anterioare ale autorului, admiţând continuarea trendului descendent al mortalităţii pe vârste şi ascensiunea speranţei de viaţă la naştere (Gheţău, 2010). Ipoteza nu diferă, de altfel, de cea adoptată în Seria 2010 a proiectărilor Diviziei de Populaţie ONU (United Nations Population Division, 2011). Neincluderea unei ipoteze asupra migraţiei externe este motivată de imposibilitatea prevederii dezvoltărilor pe care le-ar putea avea migraţia externă în viitor, mai ales în contextul economic internaţional generat de criza economică şi financiară. O remarcă se impune în privinţa ipotezei adoptate asupra fertilităţii. O populaţie feminină de 15-49 ani mai mică la recensământ înseamnă, cu acelaşi număr de născuţi în anul 2011, rate de fertilitate pe vârste ceva mai mari faţă de cele calculate cu populaţia dinainte de recensământ. În determinarea ratei fertilităţii totale şi a ratelor de fertilitate pe vârste, folosite la proiectare, am inclus schimbările pe care le determină noua populaţie şi estimarea distribuţiei sale pe vârste. Rata estimată a fertilităţii totale pentru anul 2011 este de 1,6 născuţi la o femeie, cu puţin peste cea din anul 2010 (1,4 născuţi la o femeie).

Principalele rezultate ale proiectării noii populaţii a României, în varianta Fertilitate constantă, sunt prezentate în tabelul 8 şi în figurile 6-9.

Până la recensământul din octombrie 2011 ştiam care sunt perspectivele populaţiei României din mai multe surse : din Seria 2010 a proiectărilor Diviziei de Populaţie a Naţiunilor Unite (United Nations Population Division, 2011), din proiectările Eurostat (Eurostat, 2010), din proiectările Institutului Naţional de Statistică (INS, 2009), cât şi din propriile proiectări (Gheţău, 2010), şi cifra prognozată pentru mijlocul secolului era de 16,8-17 milioane locuitori în ipoteza menţinerii fertilităţii totale la 1,3 copii la o femeie (un nivel aproape constant în toată perioada 1995-2010), pornind de la 21,4 milioane locuitori, populaţia la mijlocul anului 2010. Proiectarea bazată pe noua populaţie stabilă a României duce, cum era de aşteptat, la rezultate şi mai sumbre: sub 15 milioane de locuitori în 2050.

Diferenţa dintre numărul populaţiei în anul 2050 în proiectările anterioare recensământului (16,8 milioane) şi numărul populaţiei rezultat din această proiectare (14,8 milioane) ar putea ridica o anumită problemă de consecvenţă a acestei diferenţe cu aceea, mai mare, dintre populaţiile iniţiale ale proiectărilor (21,4 şi 19 milioane). Explicaţia se află în efectul compensatoriu al unei fertilităţi moderat superioare în actuala proiectare (1,4 născuţi la o femeie) comparativ cu o rată a fertilităţii totale de 1,3 din proiectările anterioare (nu trebuie subestimat efectul cumulat în timp al acestei diferenţe de 100 de născuţi la 1000 de femei, amplificat pe zeci de ani la nivelul a 3-4 milioane de femei de vârstă fertilă de la care provin născuţii în fiecare an).

Un nivel scăzut al fertilităţii şi o structură pe vârste în deteriorare continuă vor duce la accelerarea declinului populaţiei. Scăderea naturală anuală a fost de 55 mii locuitori în anul 2011 (INS, 2011-2012), va ajunge la 100 mii în anul 2021 şi la 130 mii la mijlocul secolului. Iată, în tabelul de mai jos, numărul de ani în care populaţia ar urma să scadă cu 1 milion de locuitori:

Am adăugat şi rezultatele pentru o populaţie mai mică de 14 milioane, până la o populaţie de 8 milioane, cea care ar rezulta la sfârşitul secolului în această variantă a fertilităţii constante (în proiectarea noastră, populaţia în anul 2100 ar fi de 8,4 milioane de locuitori, identică aceleia din varianta cu fertilitate constantă în Seria 2010 a perspectivelor Diviziei de Populaţie a Naţiunilor Unite).

Densitatea populaţiei la data recensământului este de 80 locuitori pe km2, faţă de 90 înainte de recensământ şi ar ajunge la 62 locuitori pe km2 la mijlocul secolului.

Schimbările pe care ar urma să le cunoască structura pe vârste a populaţiei sunt sugestiv prezentate în piramidele vârstelor din figura 6, iar dinamica populaţiei pe trei grupe mari de vârstă este prezentată în figura 7. Populaţia de 65 ani şi peste este de 3 milioane şi se estimează la 4,1 milioane la mijlocul secolului, ponderea în totalul populaţiei urmând să progreseze de la 16 la 28 %, iar raportul de dependenţă a vârstnicilor ar cunoaşte o dublare: 26 de persoane de 65 ani şi peste la 100 de adulţi în anul 2011 şi 50 la mijlocul secolului (figura 8), confirmând şi întărind poziţia pe care o va avea ţara noastră în ascensiunea procesului de îmbătrânire demografică în Europa (Eurostat, 2011; European Commission, 2011). De-a dreptul dramatică urmează să fie evoluţia numărului populaţiei feminine de vârstă fertilă (15-49 ani), populaţie masiv afectată de scăderea natalităţii după 1989 şi de imensa migraţie evidenţiată de recensământul din octombrie 2011 (figura 9). Vom mai menţiona că populaţia de vârstă şcolară (6-23 ani) era la începutul anului 2011 de 4,46 milioane de persoane, estimaţia pentru data recensământului este de 3,92 milioane, iar valorile proiectate indică o scădere drastică după anul 2030, când la vârstele respective se vor afla generaţiile care vor proveni de la noua populaţie feminină de vârstă fertilă: 2020 – 3,53 milioane, 2030 – 3,16 milioane, 2040 – 2,63 milioane, 2050 – 2,34 milioane. Populaţia de 18 ani şi peste era de 17,5 milioane la 1 ianuarie 2011, iar la data recensământului ea este estimată la 15,4 milioane.

Un ultim aspect, a cărui importanţă nu poate fi subestimată, este cel privind corectarea numărului populaţiei: există o astfel de nevoie? Potrivit rezultatelor provizorii, se estimează o populaţie nerecenzată de 1 milion de persoane (populaţie stabilă şi migranţi). Dacă la populaţia recenzată de 19043 mii + 910 mii = 19953 mii adăugăm cele 1 milion de persoane neînregistrate, ajungem la o populaţie totală de 20953 mii locuitori. Cele 1 milion de persoane neînregistrate ar reprezenta o proporţie de 4,8 % în întreaga populaţie la data recensământului (a se vedea şi rezultatele din studiul/sondajul IRES, 2011). Unui grad de neînregistrare de aproape 5% la nivelul întregii populaţii îi corespund, cu siguranţă, proporţii mai mari decât aceasta la nivel teritorial. Gradul general de nerecenzare estimat în rezultatele provizorii a fost determinat pornind de la informaţii la nivel de sector de recensământ şi localitate. Corectarea numărului populaţiei şi a structurii pe sexe şi vârste la localităţile în care gradul de nerecenzare a populaţiei stabile este de cel puţin 5% ar trebui luată în considerare.

Populaţia de la recensământ este baza calculelor numărului populaţiei pe sexe şi vârste pentru toţi anii de după recensământ, până la următoarea înregistrare (în jurul anului 2020). Corecţiile ar fi utile, pentru că numărul populaţiei şi structura pe sexe şi vârste ar trebui să constituie indicatori majori în programele de sănătate, educaţie, ocupare a forţei de muncă, asistenţă socială, locuinţe, infrastructură şi transport. Dintr‑o altă perspectivă, la fel de importantă, corectarea numărului populaţiei şi a structurii pe sexe şi vârste ar fi binevenită pentru elaborarea prognozelor demografice. Fundamentarea acestora pe un număr al populaţiei subestimat prin nerecenzare duce la agravarea decalajelor dintre numărul proiectat şi cel real în anii acoperiţi de prognoze, cu implicaţii asupra programelor de dezvoltare economică şi socială.

Există o vastă literatură pe tema măsurării gradului de acoperire la recensământ şi a tehnicilor folosite şi cred că menţionarea unor surse de mare autoritate despre starea de lucruri în trei dintre ţările în care gradul de acoperire se bucură de un tratament privilegiat poate fi utilă cititorului interesat. Cele trei ţări sunt Statele Unite ale Americii, Canada şi Regatul Unit. Iată şi referinţele: Edmonston şi Schultze, 1995; Robinson, 2010; Abbott şi Compton, 2012; Dolson, 2012; Mule, 2012; Sanchez, 2012 (toate sunt disponibile pe Internet). Cazul SUA este de departe cel mai semnificativ, având în vedere că efectuarea unui recensământ la fiecare 10 ani este prevăzută în Constituţie, repartizarea locurilor în Camera Reprezentanţilor pentru cele 50 de state făcându-se pe baza rezultatelor recensământului. Metodele şi tehnicile de măsurare a subînregistrării şi de corectare a datelor au o lungă istorie şi sunt extrem de dezvoltate.

Din Vasile Gheţău – “Drama noastră demografică. Populaţia României la recensământul din octombrie 2011”, Reprofesionalizarea României IV / IPID, Editura Compania, Bucureşti, 2012

Sursa: cotidianul.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss