Anul acesta am intrat în Pax Sinica: se sting, pentru început, conflictele dintre țările care nu sunt ocupate militar de Statele Unite.
Reconcilierea istorică dintre Arabia Saudită și Iran, mediată de China, a avut ca premisă decăderea economică a Statelor Unite și faptul cä nu mai aveau nimic promițător de oferit saudiților, în afară de amenințări. Sistemul Patriot de apărare antiaeriană vândut de americani nu funcționase să oprească niște amărâte de rachete ale rebelilor Houthi din Yemen, care reușiseră astfel să incendieze niște câmpuri petrolifere. Acela a fost, probabil, momentul de trezire la realitate al saudiților, care au abandonat relația cu SUA pe care stă inclusiv petrodolarul, și s-au reorientat spre Rusia pentru achiziții militare și spre China pentru import tehnologic și investiții. Așa a început să se vândă petrolul saudit pe yuani și Arabia Saudită să adere la instituțiile taberei multipolare (BRICS, SCO) din care Iranul deja făcea parte.
Conflictul din Siria s-a stins pe o cale similară, o dată ce țările sunite din regiune (Turcia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite etc) au încetat să mai fie dușmanele Iranului șiit și să mai fie vasalele Statelor Unite, o dată ce Rusia s-a implicat decisiv și a răsturnat militar raportul de putere de pe teren. Astfel, arabii din zonă au refuzat să mai joace rolul de proxy antrenând “opoziția siriană” și au reprimit Siria în liga arabă, consfințind încheierea războiului civil. Singurii care nu pleacă sunt americanii, care au ocupat regiunea petroliferă a Siriei și fură petrol încontinuu, dar atacurile – atât diplomatice, cât și militare – la adresa ocupației lor militare ilegale se întețesc și nu vor mai putea rezista mult nici ei.
Zilele acestea se face pace între Armenia și Azerbaijan, care se află în conflict de peste 30 de ani. Deși pacea este defavorabilă armenilor, sunt și ei conștienți că nu mai au la ce să spere iar fereastra care s-a deschis în 1991 cu destrămarea Uniunii Sovietice se închide acum. Rusia și Turcia sunt pe aceeași pagină din punct de vedere economic, militar și geostrategic, iar conflictul celor două mici state susținute de cele două puteri trebuie să înceteze pentru că pe acolo va trece ruta logistică a Chinei spre Europa precum și toate rețelele de transport dintre Rusia și Iran, doi poli importanți ai SCO. La vise precum extinderea Occidentului încolo a renunțat toată lumea, actorii puternici din regiune fiind în plin reviriment.
În ultimele luni, Georgia, unul dintre principalii pioni ai americanilor împotriva Rusiei, a învățat probabil din experiența nefastă a proxy-ului ucrainian și a făcut pași semnificativi înspre o reapropiere de Rusia. Zilele trecute s-au reluat zborurile directe între cele două țări, în ciuda protestelor europenilor și americanilor, iar georgienilor li s-a ridicat regimul de vize pentru a merge în Rusia (lucru pe care americanii nu îl fac cu vasalii lor est-europeni). Și Georgia se împacă cu geografia și cu realitățile geopolitice, urmând probabil în curând și un acord cu privire la soarta abhazilor și osetinilor, care s-au desprins de Georgia în anii 90 și doresc să facă parte din Federația Rusă.
Recent, ONG-urile finanțate de americani în Georgia au fost nevoite să își mobilizeze adepții pentru niște proteste în Tbilisi împotriva legii agenților străini, care i-ar fi vizat direct. Așa cum în SUA și în UE agenții străini trebuie să se înregistreze și le scrie pe frunte peste tot că sunt finanțați de guvernul rus sau chinez, în restul lumii cei plătiți de americani formează “societatea civilă”, “societatea deschisă”, și a le verifica sursele de finanțare sau a le demasca identitatea și agenda constituie atacuri nepermise la adresa democrației, iar astfel de derapaje se sancționează urgent cu o revoluție colorată. Vă dați seama ce ar fi în România dacă statul ar obliga Funky Citizens, Expert Forum și Freedom House să se înregistreze ca agenți străini, cum ar fi România mânjită în toată presa vestică drept noul Belarus și cum tefelimea ar fi scoasă iar în stradă să apere privilegiile formatorilor americani ai opiniei publice?
Autor: Laur Tirca