Corecți, drepți, cinstiți, loiali, devotați, blânzi, iubitori….am spune despre ei. Despre sfinți. Despre oamenii care se dau sau se cred sfinți.
Cei care-și spun și care spun că ei sunt ca niște sfinți. Cei care nu numai că judecă, dar dau și sentințele semenilor lor.
Cei care pedepsesc amarnic, la adăpostul “sfințeniei” lor.
Cei care emit judecați de valoare, care eticheteaza pe altul că e păcătos, că a făcut rele, că a încălcat un cod de conduită pe care ei, “sfinții” îl consideră ca fiind cel corect. Pentru ei!
Cei care aplică pedepsele simțindu-se mici Dumnezei. Prin faptele lor, judecata dată, aplicată o dată sancțiunea, adică pedeapsa, nu mai lasă loc de nici o înțelegere a vreunei situații.
“Sfinții fără de păcat.” Corecții!
Timp în care, cel păcătos stă și se uită. Acceptă, tace, suferă și nu scoate nici un cuvânt. Pentru că pe nimeni nu interesează dacă are ceva de spus. El a fost deja judecat și ceilalți din jurul lui văd sancțiunea. Păcătosului nu-i rămâne decât tăcerea. Tăcerea și speranța că într-o zi, “sfinții” vor fi judecați și ei cu aceeași măsură cu care au judecat, cu aceeași pedeapsă pe care au dat-o.
Doar că de data asta, pe “sfinți” îi va judeca Cel de Sus, Judecătorul suprem al tuturor. Și cei “sfinți” vor primi sentința Lui. Definitivă! Și irevocabilă!
Legile Cerului sunt simple pentru cine vrea să le vadă, să le înțeleagă și mai ales să le aplice. “Sfinții” le interpretează. După cum vor ei, în funcție de interesele lor.
Nu au înțeles că interpretările despart, separă, divid. Ei nu au trăit ceea ce a trăit păcătosul. Pentru că păcătosul a îndrăznit! A îndrăznit să trăiască, să construiască și să-și asume înfrangerea! A simțit gustul sângelui și al durerii. De multe ori a lăsat de la el, ca cei din jur să fie bine.
Păcătosul a coborât deja în lumea tenebrelor. Știe că binele nu are nuanțe de alb si negru, iar nuanțele de gri sunt tulburătoare. Cunoaște gustul gri al vieții. Știe ce înseamnă să te întâlnești cu el în viață.
Păcătosului nu-i rămâne decât să tacă. Și să aștepte. Să vină vremea să fie din lumină. Timp în care, păcătosul se roagă pentru “sfinți”! Doar atât!
Asta înseamnă iertarea dată de păcatos “sfântului”! Deoarece “sfântul” în trufia sa, a devenit aceluia care cândva, demult s-a răzvrătit împotriva Tatălui. Și s-a vrut judecător și atotputernic. Doar s-a vrut! Doar s-a crezut!
Atât de “sfânt” încât a simțit el că-i cresc aripi. Albe!
Nu a înțeles că vede aripile albe din cauza focului. Acel foc pe care l-a adus pe capul păcătosului. Când a judecat și a dat pedeapsa. Rosul focului nu poate deveni alb niciodată.
Poate doar gri. Ca cenușa care rămâne după ce s-a pârjolit totul în jur! Din trufie! “Sfântului” nu-i rămâne decât să simtă gustul griului. Culoarea aceeia tulburătoare în care e vopsită probabil anticamera durerii. Un fel de culoar ce se deschide între judecată și sentință.
Stai și te întrebi care e “sfântul” și care e păcătosul? Ce i-a separat?
Nuanțele binelui care pentru fiecare din ei înseamnă altceva. Pentru “sfânt” e despre binele său și pentru păcătos, binele celor din jur.
E o chestiune de interpretare a “sfântului” și trăire a păcătosului.
Doar că interpretările despart, separă și trăirile unesc!
Care e sfânt și care e păcătos?
Să fiți păcătoșii care aduc pacea și unirea! În numele Lui! Și pentru Slava Lui!
Domnul să vă miluiască!
Autor: Zoe Dantes
Adauga comentariu