Curajul nu e absența fricii. Curajul e frica ce și-a găsit un rost mai mare decât ea însăși.
Războinicul adevărat nu e cel care nu se teme niciodată.
E cel care tremură, vomită în zori înainte de bătălie, își scrie testamentul pe o bucată de hârtie ruptă, apoi își pune casca și merge înainte.
Curajul e o decizie luată cu dinții încleștați, nu un dar de la zei.
Spartanul la Termopile nu era un supraom. Era un om care știa că va muri în câteva ore și totuși și-a pieptănat părul lung, așa cum cerea obiceiul, ca să moară frumos.
Curajul lui nu era că nu-i era frică de moarte.
Curajul lui era că îi era mai frică să trăiască ca laș.
Samuraiul care își face seppuku nu e nebun. E un om care a înțeles că există ceva mai rău decât să mori: să trăiești fără onoare. Își taie burta cu calm pentru că durerea fizică e mai mică decât rușinea.
Curajul lui e o formă de dragoste: dragoste pentru un cod mai mare decât propria viață.
Cavalerul medieval care merge la cruciadă nu erau neapărat sfânți. Mulți erau hoți, violatori, bețivi. Dar în clipa în care își puneau crucea roșie pe umăr, ceva se schimbă. Deviza „Deus vult” devenea o poveste pe care și-o spuneau ca să poată dormi noaptea. Și funcționa.
Un om obișnuit devine capabil să înfrunte iadul pentru că și-a găsit o poveste mai mare decât frica lui.
Războinicul dacic cu coasa în mână nu lupta pentru libertate în sensul modern. Lupta pentru că așa se face. Pentru că strămoșii priveau. Pentru că, dacă fugea, ar fi trebuit să trăiască cu privirea femeii și a copiilor lui.
Curajul lui era o datorie față de morți și față de cei care nu se născuseră încă.
Iar în războaiele noastre moderne, soldatul care sare pe grenadă ca să-și salveze camarazii nu e un erou de la naștere. E un băiat de 19 ani care, cu o secundă înainte, se gândea la mama lui și la cât de mult îi e dor de mirosul de sarmale. Și totuși sare. Curajul lui nu e o alegere rațională. E un reflex al iubirii.
Curajul nu locuiește în pieptul larg și în mușchii tari.
Locuiește în colțul cel mai întunecat al minții, acolo unde știi exact cât de mic și de fragil ești.
Războinicul adevărat e cel care a privit în abis și abisul i-a spus: „O să te înghit”.
Și el a răspuns: „Da, dar nu azi. Și nu fără să te coste.”
De aceea, adevărații războinici nu se laudă niciodată.
Ei știu prețul.
Știu că fiecare act de curaj e o datorie pe care o plătesc cu o bucată din ei înșiși.
Știu că vor îmbătrâni (dacă vor îmbătrâni) cu coșmaruri, cu tresăriri în somn, cu priviri goale când vor auzi o explozie la televizor.
Curajul nu e frumos.
E murdar, e ud de transpirație și de sânge, miroase a frică și a pământ reavăn. Dar e singura cale prin care omul, omul devine, pentru o clipă, mai mare decât propria moarte.
Și de aceea, în toate limbile și în toate timpurile, când se stinge focul și se așază praful, oamenii nu povestesc despre cei care au câștigat.
Povestesc despre cei care au stat.
Cei care au stat când totul le spunea să fugă.Cei care au ales să fie ultimii, ca alții să poată fi primii.
Asta e războinicul.
Nu cel care nu se teme.
Ci cel care se teme și totuși rămâne. Cel care știe că bătălia adevărată nu e împotriva dușmanului din față.
Ci împotriva vocii dinăuntru care șoptește: „Ești singur, o să doară, o să mori.”
Și care, cu toate astea, răspunde:
„Știu. Acum lasă-mă să-mi fac datoria”.
Autor: Zoe Dantes
Adauga comentariu