Ziua cea mai neagră a culturii româneşti: Eminescu, pus în cămaşă de forţă şi dus la nebuni acum aproape 135 de ani!

În acea zi de 28 iunie 1883, la ora 19.00, Mihai Eminescu era pus în cămaşă de forţă şi internat abuziv la Spitalul „Caritatea”al dr. Alexandru Şuţu. Cel care aranjase totul încă din dimineaţa acelei zile a fost Titu Maiorescu, prezentat de istoricii literaturii române ca fiind „prietenul” marelui nostru poet. Oare aşa să fie?



Faptele, aşa cum arată documentele vremii, s-au petrecut într-un mod atît de ciudat, încît este de mirare că nici pînă azi nu s-a spus adevărul întreg, dovadă că şi în acea vreme jocurile de culise din politică aveau o mare influenţă în viaţa oamenilor. Ziua de 28 iunie 1883 este un episod dureros care ar trebui încă să ne cutremure, căci victima lui este tocmai cel fără de care nu ştiu ce limbă am vorbi astăzi şi, poate, cine ştie ce am mai fi!

„Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că foarte reu”

În acea dimineaţă, la ora 6, Ecaterina Szöke Magyarosy, prima nevastă a lui Ioan Slavici, unde stătea în gazdă Mihai Eminescu, îi aduce acasă lui Titu Maiorescu un bileţel scris pe o carte de vizită, al cărui conţinut este cutremurător: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că foarte reu”! Atît şi nimic mai mult. Episodul este redat chiar de către Titu Maiorescu în ale sale „Însemnări zilnice”:

Aşadar, imediat ce a citit bileţelul de la Ecaterina Szöke Magyarosy, Titu Maiorescu îl primeşte acasă pe Constantin Simţion, cu care, în mod neaşteptat, pleacă la „Casa de sănătate” a dr. Şuţu, unde, fără să-l vadă pe Eminescu, luînd de bune doar observaţiile„medicale” ale nevestei lui Slavici, „aranjează” la propriu internarea poetului, plătind în avans pentru o lună de zile!

MAIORESCU: „Numai, de s-ar face asta fără greutate!”

La ora 10, acasă la Maiorescu a venit însuşi Mihai Eminescu, avînd sub braţ ultimul număr al ziarului „Timpul”, în care, ca o ciudată premoniţie, publicase acel celebru articol despre„urâta pornire a guvernului asupra presei”, în care scria: „Trebuie să-l aşteptăm de acum la alte măsuri şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până-n prăpastie”! Eminescu a zăbovit foarte puţin, cît a salutat gazdele şi a schimbat cîteva cuvinte cu Maiorescu.

Ca un alibi pentru planul său diabolic pe care deja îl pusese în aplicare prin internarea lui Eminescu la nebuni, Maiorescu vorbeşte despre „privirea fixă” şi „privirea în extaz” ale poetului şi despre faptul că l-ar fi îmbrăţişat „tremurînd”! Nici o vorbă despre ce se întîmplase în acea dimineaţă acasă la Slavici şi nici despre faptul că deja îl internase la Spitalul de nebuni! Ca o ultimă umilire, Maiorescu trece în jurnalul său şi faptul că i-ar fi dat 5 lei pentru trăsură, deşi Livia Maiorescu, fiica sa, care a fost de faţă, într-o scrisoare din 21 aprilie 1939 către I.E. Torouţiu, scrie: „Săracul de el, apoi a cerut 2 lei pentru birjă, a plecat şi de acolo l-au dus la Şuţu”!

Dar ultimele rînduri ale însemnării lui Maiorescu sînt de-a dreptul stupefiante şi nu este de înţeles cum de au fost ignorate de majoritatea istoricilor literari, de la Călinescu, pînă în ziua de azi. Din fericire, cîţiva eminescologi (Th. Codreanu, Călin L. Cernăianu, Constantin Barbu, Nicolae Georgescu, Ion Filipciuc şi, cu voia dvs., Ion Spânu) au deschis şi întreţinut subiectul acelei zile nefaste din viaţa lui Eminescu şi au scris cîteva cărţi de referinţă care demonstrează că în acea zi de 28 iunie 1883 poetul a fost internat cu forţa la Spitalul de nebuni al lui Şuţu, fără ca starea sa mentală să reclame necesitatea acestui demers halucinant!

Maiorescu însuşi scrie că l-a trimis pe Eminescu „la Simţion, pentru societatea „Carpaţii” şi că „de acolo e vorba să fie dus la Dr. Suţu”! Şi adaugă: „Numai, de s-ar face asta fără greutate!” Cu alte cuvinte, planul era foarte clar: Eminescu trebuia să ajungă la Societatea „Carpaţii”, unde chiar atunci se derulau percheziţii şi arestări, iar de acolo Simţion (cel cu care fusese Maiorescu la Şuţu în dimineaţa acelei zile pentru a-l interna pe Eminescu) trebuia să-l ducă la Spitalul de nebuni! O spune atît de clar Maiorescu, încît cine neagă existenţa acestui complot dovedeşte o ignoranţă crasă!

Eminescu, însă, nu se conformează „indicaţiilor lui Maiorescu” şi, într-un interval de timp destul de neclar, ajunge la Băile Mitraşevski, de unde, la ora 19, din motive necunoscute, este ridicat de poliţie din Băile Mitraşevski, anunţarea poliţiei fiind făcută de D. D Ocăşeanu şi V. Siderescu, ambii de la Societatea „Carpaţii”! Iată transcrierea „Procesului-verbal” întocmit în acel moment crunt din viaţa lui Mihai Eminescu, pe care orice român nu-l poate citi decît cu ochii în lacrimi şi cu o durere neţărmurită în suflet:

„Douăzeci şi opt iunie orele 7 seara Anul 1883.

Noi C. N. Nicolescu comisarul secţiei 18 din Capitală fiind informat de D. D Ocăşeanu şi V. Siderescu, că amicul lor Dl. Mihail Eminescu Redactorul Ziarului „Timpul” ar fi fost atins de alienaţie mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din str. Poliţiei nr. 4 de acum 8 oreşi că încuindu-se în baie, pe dinăuntru refuză să deschidă.

Constatăm că la moment am mers la localitate în str. Poliţiei nr. 4 la stabilimentul de băi al casei Mitraşevski, unde am fost informat de oamenii de serviciu, că un Domn, se află închis în camera nr. 17 şi că le-a cerut 10 ouă crude. În urmă, ar fi rugat pe amicul său V. Siderescu să-i aducă o pereche de pantaloni negri, negri de tot – ceea ce se realizează acum.

Cu această ocaziune, întorcându-ne cu mai toţi amicii mai sus precizaţi aci, am găsit pe nenorocitul Mihail Eminescu, dezbrăcat, silindu-se să închidă uşa-i (ca) şi avea aerul de a fi speriat de vederea noastră în număr de 4-5 persoane, între care şi Dl. Constantin Simţion. Am zis numitului Eminescu, că n-are să sufere nici un dezagrament, că trebuie să se calmeze… şi drept răspuns, se repede la amicii săi, şi la servitoarea băii, îmbrâncindu-i pe uşă, apoi aruncându-se în baia plină cu apă, stropea pe oricine voia să-l scoată afară.

Am fost siliţi să-l îmbrăcăm în camisolul de forţă şi astfel l-am condus institutului „Caritatea” cu concursul D-lor Ocăşeanu şi Const. Simţion – luînd însă cheia de la uşa băii. La „Caritatea” l-am confiat Dl. Dr. Şuţu, rugându-l a-i da îngrijiri excepţionale.

Apoi revenind la stabilimentul de băi, împreună cu amicii săi, am constatat că toate hainele şi chiar ciorapii erau aruncaţi în apa din baie şi de tot ce s-a găsit acolo am făcut anexatul inventar, care la semnele acestea, începând de la numărul 9 pânâ la 32, indică obiectele găsite în baie. Acolo găsind o cheie – arătată la nr. 19 – şi după opiniunea amicilor săi, putând a fi uşa casei Dl. Eminescu situată în str. Piaţa Amzei nr. 6. Vom lua cuvenitele, dar cuvenitele dispoziţii.

Numitul Eminescu, are familia la Botoşani. Vom dispune să fie încunonştinţaţi.

De cele ce preced, am adresat acest proces-verbal semnat de toţi asistenţii:

Comisar,

C. N. NICOLESCU

Asistenţi:

CONST. SIMŢION

V. SIDERESCU

G. OCĂŞEANU

MARK DAVID

JOHAN PAULINA

ANA MITRAŞEVSKI

P. S Transportându-ne la camera ce ocupă Dl. Mihail Eminescu în str. Piaţa Amzei nr. 6, am găsit pe subînchirietoarea Dna Ecaterina Slavici şi faţă cu domnia sa şi cu Dl. Siderescu, deschizând uşa cu cheia găsită în baie, am aruncat în interior toate obiectele menţionate în inventarul anexat, şi la moment am închis uşa, încuind-o şi sigilând-o, iar cheia s-a luat de noi, spre a se înainta cu acest act.

Comisar C. N. NICOLESCU

ECATERINA SLAVICI

V. SIDERESCU”

Există în documentarul cazului şi o poveste fantasmagorică a lui Grigore Ventura(caricaturizat mai tîrziu de Caragiale în acel personaj Rică Venturiano) spusă lui Al. Ciurcu, care o va publica abia în 17 octombrie 1911 în ziarul „Adevărul”, însă nimic nu susţine prezenţa la prînz a lui Eminescu la Capşa, ameninţarea cu pistolul la adresa patroanei Marie Obeline Vautier, soţia lui Capşa, drumul la Cotroceni pentru a-l împuşca pe rege etc. În timp, s-au mai găsit şi alţi povestitori, fiecare croşetînd, pe marginea „auzitelor”, propriile varinate. Între ele, desigur, cea mai penibilă este a unui nepot al lui Slavici, care-şi amintea ce-i spusese tatăl său pe vremea cînd avea 9 ani!

Singura mărturie apropiată de evenimente, născută şi ea, din păcate, tot „din auzite”, este a luiConstantin Dimitriu, într-o scrisoare din 16 iulie 1883 către Mihai Brăneanu, în care se spune: „Eminescu, simţindu-se însuşi decăzînd, a simţit totodată că vor fi siliţi cei de lîngă el să-l asigure la Balamuc. Deci a fugit într-o baie unde a stat mai toată ziua ascuns. Îşi rupse toate hainele, aruncîndu-le în apă. Cînd s-au dus acolo cu autoritatea, doctori etc, el s-a luptat contra tuturor; a fost şi Ocăş; l-au pus în fine în cămaşa de forţă şi l-au dus la Şuţu, unde amicii au să plătească 300 fr. pentru el”! Ce să însemne oare că Eminescu a simţit cum cei de lîngă el vor să-l ducă la Balamuc, motiv pentru care „a stat mai toată ziua ascuns”?

DOSARUL DE INTERDICŢIE NU SE ÎNTOCMISE NICI DUPĂ O LUNĂ DE LA INTERNAREA LUI EMINESCU

Legislaţia din acea vreme prevedea, ca şi acum, o anumită procedură prin care cineva putea fi internat cu forţa la un Spital de nebuni, precum şi dreptul familiei de a decide asupra rămînerii sale acolo. Nimic din toate acestea n-au fost respectate. Din contră, cînd Matei Eminescu, fratele poetului, a încercat să facă toate demersurile pentru ca Mihai Eminescu să fie luat acasă, Maiorescu a făcut orice nu numai pentru a-l împiedica, ci chiar pentru a-l decredibiliza! Iată ce scria Maiorescu în „Însemnările…” sale din 14 august 1883:

„Duminecă 14/26 Aug.Acum 2 zile a fost la mine tatăl său (anecdote din societatea moldovenească de odinioară) şi după aceea fratele său, locotenentul, care s-a folosit de această ocazie spre a-şi anexa ceasornicul alienatului său frate”.

De fapt, Maiorescu fusese înştiinţat de Matei Eminescu de adevărata sa dorinţă, în scrisoarea trimisă încă din 18 iulie 1883, pe care o reproducem integral, în care spune explicit că VREA SĂ-L IA ACASĂ PE EMINESCU! Iată textul scrisorii:

Numai cu aceste documente în faţă şi oricine poate deduce că planul internări forţate a lui Eminescu la ospiciul lui Şuţu reuşise şi Maiorescu nu era dispus să lase familia să-l ia acasă. Oare de ce? Iată o întrebare care rămîne în continuare deschisă.

Culmea este că şi autorităţile vremii au fost complice la această „operaţiune”, căci, aşa cum rezultă dintr-o Adresă a Poliţiei Capitalei către Prefect, nici măcar în ziua de 23 iulie 1883, adică exact după o lună de la internarea lui Eminescu,nu se dăduse vreo Sentinţă a Tribunalului„pentru punerea sub interdicţie a fratelui Mihai Eminescu”! Iată conţinutul Adresei:

De altfel, documentele din acest „Dosar de interdicţie” aveau să fie publicate în facsimil abia recent de către eminescologul Constantin Barbu, cel ce a publicat pentru prima oară şi copia Autopsiei lui Eminescu din 1889. Vă prezentăm mai jos coperta acestui Dosar, precum şi o filă din incredibilul document care este Autopsia poetului:

Toţi cei care au îndrăznit să deschidă acest subiect în ultima vreme au fost puşi la zid de către cei ce vor să bată în cuie (din ce motive, oare?) teoria „nebuniei” lui Eminescu. Zeci de articole au fost scrise de oameni care n-au avut nici măcar curiozitatea să vadă documentele acestui Dosar. În schimb, aceiaşi îşi dau mîna pentru a-l caricaturiza pe Mihai Eminescu în fel şi chip. Un exemplu este acel număr sinistru din „Dilema” lui Andrei Pleşu, în care, sub coordonarea lui Nicolae Manolescu, au fost publicate vreo 10 articole scandaloase la adresa lui Eminescu, între semnatari aflîndu-se şi Mircea Cărtărescu. Ultima ispravă în acest sens este o culegere de texte intitulată „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, îngrjită de acad. Eugen Simion, în care se flutură din nou teoria „nebuniei” lui Eminescu. De acest volum, însă, ne vom ocupa pe îndelete altădată.

În această zi de 28 iunie, poate ar trebui să ne amintim cu durere despre ce s-a întîmplat acum 132 de ani, cînd, în noapte, o căruţă cu coviltir, căci aşa erau atunci ambulanţele, traversa Bucureştiul, avînd înăuntrul ei pe Mihai Eminescu în cămaşă de forţă! Era dus la Spitalul de nebuni, căci, aşa cum avea să scrie mai tîrziu Al. Vlahuţă: „Într-o ţară cu atîtea nulităţi triumfătoare, un poet atît de mare şi de cinstit nu putea să moară decît într-un spital de nebuni.”

De asemenea, sînt de semnalat pe aceeaşi temă articolele fraţilor George şi Victor Roncea, care au contribuit într-o manieră însemnată la meţinerea acestui subiect extrem de important pentru lămurirea evenimentelor din ziua de 28 iunie 1883, cînd, din senin, s-a declanşat operaţiunea de internare forţată a lui Eminescu la Spitalul de nebuni. P.P. Carp îi scrisese doar cu cîteva zile înainte lui Maiorescu: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!” Şi ei l-au potolit!

Autor: Ion Spanu

Sursa: Cotidianul