„Această jelanie colectivă a devenit un fel de sport național, competitorii angajați în cursă luându-se la întrecere în descalificarea propriei țări și în disprețul față de propriul popor.” I. Roșca
Nu încerc să-i conving pe moldoveni că sunt bogați. Nu sunt. Și aici nici măcar nu vorbesc despre lefurile funcționarilor (îți vine să întrebi dacă e suma lunară, sau săptămânală), ci despre adevărata bogăție a popoarelor: infrastructurile. Într-adevăr, starea drumurilor și a căilor ferate (ca și în România, de altfel…) nu prevestește nimic bun în privința școlilor și a spitalelor. Cât despre metodele școlare din Republica Moldova, de mulți ani am o bănuială nu prea favorabilă – de când, la ora mea de franceză, o studentă „blănoasă„ (recunoșteam moldovencele – în afară de orbitoarea frumusețe – prin faptul că rareori își dădeau blănile jos la oră, deși universitatea clujeană ducea atunci euforia bugetară până la încălzirea corespunzătoare a sălilor), care știa conjugările mai bine decât mulți copii din Franța, a început să plângă când i-am cerut mai insistent să și vorbească. Parcă pentru ea franceza era un film mut, cu multe reguli gramaticale și nicio ocazie de-a spune cuiva ceva.
Acum o lună în Chișinău, însă, o cursă în taxi la o companie ieftină era, după estimările mele, undeva la 80% din prețul unitar practicat în Cluj. Iar majoritatea produselor de bază erau la un preț sub 80% din prețul clujean (darămite prețurile imobiliare, fără comparație cu Dubai-pe-Someș). În naivitatea mea de agent ungur cumpărat de Putin, m-aș fi simțit tentat să trag concluzia că un taximetrist trăiește mai bine la Chișinău decât la Cluj. Dar Sașa (haideți să-l numim Sașa), care m-a luat de pe Pan Halippa (la colț cu Mircea Eliade, lângă standul de uleiuri) ca să mă lase, 15 minute mai târziu, undeva lângă Reședința de Stat, avea altă opinie. În primul rând, nu prea are clienți. Fiindcă Moldova nu prea are locuitori: natalitatea anemică (la nivelul Europei), și mai ales emigrarea masivă, au golit țara de oameni. Cu câteva ore mai târziu, la Reședința de Stat, urma să-i arăt președintelui Dodon un studiu conform căruia RM va pierde încă 45% din populație până în 2050. Deși încep să am ceva experiență în jurnalism, reacția lui Dodon m-a lăsat cu gura căscată: „Așa cum merg lucrurile – răspunse Igor cu un poker face de care filmografia americană nu mai este capabilă în epoca noastră – n-o să dureze până în 2050„.
De atunci, la fiecare schimb de recepționistă la hotel, mă întrebam dacă ele doar așa și-au făcut programul, sau dacă cea de dimineață a emigrat între timp. Când vii din afară, psihoza plecării din RM îți dă o ușoară impresie de sci-fi: mâncarea, până la cea mai mică prăvălie subterană, e excelentă, vinul e grozav, coniacul nu degeaba se numește Divin (iar, în calitatea mea de bărbat neînsurat, aș fi cumva ipocrit să nu precizez că femeile sunt și peste coniac), iar în jurul tău, toți acei semizei frumoși, bine hrăniți și bine educați se agită în febra emigrării, să părăsească cât mai repede paradisul pe care tu abia l-ai cucerit. Poarta raiului, pentru ei, este granița aia aglomerată unde birocrația UE îți interzice să treci cu produse lactate și de carne, nu doar mai ieftine, dar incomparabil mai bune decât plasticul semi-digerabil de la Lidl. Din motive de igienă, cică (tot din motive de igienă parcă înființaseră ăia niște lagăre prin Polonia cândva – dar nu vreau să stric atmosfera). Moldovenii asta vor: să aibă și ei euro în buzunar, că-i mai trendy, ca să poată și ei cumpăra de la company store de pe plantația UE minunatele rezultate ale industriei petro-chimico-alimentare din Germania über all(es). Dacă îți place de Tarkovski, du-te în RM, unde poți trăi zi de zi cu personajele lui (deși nu foarte lung, fiindcă, la scurt timp după apariția lor pe ecran, emigrează spre Zonă).
Ieremiadele lui Sașa au trezit antropologul din mine. Scurtă scrutare culturală: vorbește „românește„ (spun așa ca să nu dezlănțui un nou val de isterie unionistă – deși prefer să te anunț, sub forma unui disclaimer turistic: dacă ești din Timișoara, mare lucru nu vei înțelege acolo) cu accent relativ „literar„, și rusește de fiecare dată îi sună telefonul (care, desigur, sună întruna: după ortodoxie, a două religie de stat în RM este telefonia mobilă). E clar că despărțirea apelor dintre „independentiști„ și „unioniști„ (care, în ziua de azi, sunt mai de grabă occidentaliști) nu merge pe criterii strict etnice (cum se presupune în general în presa românească). Mimând jovialitatea negustorului ardelean care pălăvrăgește din plictiseală, îl întreb pe Sașa: de ce emigrați așa masiv? Primul răspuns, nesurprinzător, este: lipsa de locuri de muncă. Sunt dispus să-i cred pe cuvânt, fiindcă aici deja intrăm în spirală: la câți clienți au rămas, te miri că nu prea e de lucru. Dar cine a stricat atmosfera așa rău? Răspunde Sașa categoric: Igor. „Din cauza lui Dodon, de pildă – adaugă Sașa, aflat și el, bineînțeles, într-un proces de emigrare –, un certificat de naștere, mai nou, te costă 300 de dolari.„
Am avut impresia că fac atac cerebral. Îmi venea să-mi anulez interviul prevăzut pentru seara aceleiași zi, să nu fiu învinuit pe urmă că-i fac reclamă unui Kim-il-Dodon în micuțul lui stat penitenciar și înstelat (spre deosebire de UE, în curs de a deveni un mare stat penitenciar și înstelat). La câteva minute, însă, am început să respir mai liber, constatând că Sașa, la dreptul administrativ, stătea un pic mai prost decât vecina mea Tanti Erji la limba română. Avea, de pildă, impresia că certificatul de naștere e alt document în funcție de țara spre care vrei să emigrezi. După câteva clipe trudite consacrate demonstrației a faptului că nu te poți naște nici retrospectiv, nici în concomitent în mai multe țări și orașe, m-am prins că, de fapt, Sașa nu știe deloc ce înseamnă „certificat de naștere„. Între timp, am și verificat prețul taxelor aferente în RM: variază, ca în România, în funcție de urgență, dar rămân, în orice caz, detașat sub 100 RON. Restul de circa o mie de parale, evident, fusese adăugat parșiv la nota de plată de traficantul de carne moldovenească (haideți să-l numim Vlad) căruia Sașa îi dăduse împuternicire ca să-i aranjeze sosirea în raiul UE. Deci, exact mentalitatea #rezist: statul e de vină pentru orice rău ți se întâmplă. Inclusiv când răul este în mod evident produs de abuzurile unui sector privat pe care tu, #rezistentul lui pește, îl aperi cu înverșunare împotriva statului. Slăbiciunea statului devine un argument împotriva puterii statului – în timp ce puterea firmelor, cu efectele ei negative… tot împotriva statului pledează. Logic, nu? Dacă Vlad îl buzunărește pe Sașa, cum să nu fie Igor de vină? Iată ce se întâmplă când nu-ți folosești neo-cortexul, celălalt sistem (creierul reptilian, emoțional, anti-ciumă-roșie) fiind incapabil să proceseze două noțiuni concomitent, deci incapabil de activitate dialectică. L-am lăsat pe Sașa cu cinci lei ciubuc și urări de uniune grabnică, ca să fie cât mai mare România prin care acest imbecil va ajunge la volanul unui uber din Londra, și m-am dus să-i iau interviul lui Dodon.
Autor: Modeste Schwartz
Adauga comentariu