Ce s-a întâmplat ieri în periferie se va fi întâmplat mâine în centru. Sau cum ar zice Walter Benjamin: Nimic din ceea ce s-a întâmplat vreodată nu trebuie pierdut pentru istorie căci orice document al civilizației este și unul al barbariei.
În aeroportul din Frankfurt pe Main mereu întâlnesc cunoscuți vechi, aproape uitați.
Frankfurt este un soi de oraș birou, cu dormitoare pentru birou, cu oameni în uniforme de office plancton: acest oraș uzină financiară a muncitorilor cu gulere albe și munci imateriale.
Frankfurt are unul dintre cele mai mari aeroporturi din Europa care deseori devine o punte de legătură între Europa de Est cu cele două Americi sau cu Asia și Africa. Aeroportul de aici e deseori un fel de loc de Jumping – unde sari de acasă din Est spre altă parte a lumii: aici nu rămâi mai niciodată decât dacă ai fi unul din proletarii cu uniformă a la Agent Smith sau vreo-un cască gură pa la unul din târgurile de specialitate. Căci e și oraș expoziție de vânzare.
Cum spuneam: mereu întâlnesc pe cineva între cele două avioane. Vârsta, anii, experiența, drumurile – cunoști jumătate de glob. Ailaltă jumătate.
În față stau ceva tineri, bătrâni și diverși oameni care se duc sau vin de undeva. În aceste aeroporturi mari vezi tare bine cum arată diversele locuri ale lumii, ierarhiile ordinii lucrurilor juridic și financiar: după cozi la bagaje sau control la pașapoarte, cei cu vize sau cei fără, cei din zona business sau cei din zona turistică, cei fugiți de nevoi economice sau războaie.
Zonele VIP – că e țară sau stat – în față, rarefiați, cu mărcile scumpe la vedere, bine parfumați și fasonați. Cei din zonele sinistrate sau de criză undeva în fundul aeroportului, mereu la cozi aglomerate, mereu cu bagaje și controale multe, cu oboseala în ochi și în priviri.
În timp ce meditam la aceste lucruri, observ cum din față îmi face cineva semn cu mâna:
– Vasea, ție ce-ți luam!? Strigă tipa în rusă cu accent de Moscova.
– Aoleu: câți ani și câte veri au trecut? Răspund eu recunoscând fața fetei pe care nu am mai văzut-o de mai bine de 15-18 ani.
E o veche cunoștință din elita intelectuală a Moscovei care scria în anii 2010 încoace în cel mai citit ziar liberal al Rusiei – Kemmersant. Îmi prezentase cartea apărută la AdMaginem în 2007, făcuse interviu cu mine – am ieșit de multe ori la povești în oraș. Am ținut o perioadă legătura, o citeam și o citesc constant.
Istoria, contextul vieții mele a făcut să cunosc cam tot ce mișcă din mediul cultural și artistic post 90 dar mai ales în anii 2000-2020 în Est. Așa s-a întâmplat. Să văd toată evoluția oamenilor, grupurilor în dinamica socială, politică – toată istoria transformării. Unele grupuri și oameni au avut traiectorii halucinante: de neimaginat. Și azi e greu de explicat: cum a fost posibil totul?
În perioada 2005-2015 am circulat mult în Est iar dacă ajungeai la Moscova (mai ales prin prietenii mei foarte activi în mediul intelectual )– festival, târg de carte, conferințe, dezbateri, proiecte cultural etc – automat cunoșteai și pe cei din Kiev sau Caucaz. Pentru că e aura și puterea capitalei de Imperiu care chiar și în formula ei de apus puterea de emanare și atracție e mare.
Grupurile se împărțeau cam ca peste tot la fel: aveai zona cea mai dinamică – cea liberală care după 90, dar mai ales în prima parte a regimului Putin devenise forța centrală – dar și cea conservatoare care mereu a fost puternică era prezentă însă nu mai ocupa poziția centrală. Cele două grupuri mari erau la rândul lor împărțite în mai multe grupuscule cu nuanțele lor dar acestea erau cele centrale. Cumva păstrau linia clasică: occidentaliștii versus slavofilii doar că în contextul epocii Elțin și Putin care trebuie povestită cândva pe larg.
Cert este că în epoca Putin de început occidentaliștii ocupă punctele cheie în dinamica de dezvoltare a tot ce înseamnă establishment-ul cultural al urbanului mare care contează.
Amica mea – una dintre vocile intelectuale moscovite de primă mână – îmi luă o cafea și ne-am așezat la masă. Aveam câteva ore la dispoziție.
Acum ea zbura spre Tel Aviv fiind refugiată în Europa după declanșarea războiului de ocupație din Ucraina. Ea era din gașca liberală a celor fugiți și declarați ”agenți străini” acasă.
Ne amintim unde ne-am văzut ultima ora?
– Tu îți dai seama prin ce vremuri am trecut? Îți mai amintești? Erai cu Sașa – omul care a reinventat literatura rusă contemporană – și am povestit pe terasă la Garaj o noapte întreagă… Îmi este foarte greu să cred că toate astea au existat!!??
Privim în spate și e adevărat că războiul acesta a făcut ca anii 2000-2015 – epoca de aur liberală și de prosperitate cum nu a mai văzut Estul – nu cea din anii 90 duri și violenți – par mult mai departe de anii 70, 80 pe care i-am prins. Par cumva în ceață și ireali.
– Eu mereu am sentimentul că acea epocă a ”vieții bune” practic nu a existat. Pare că a fost un vis, zice ea sorbind din cafea.
– Da, pare ceva dintr-o epocă antică. Anii 2010 par mai departe decât anii 70, de exemplu… Nu știu de ce. Par ireali azi. Îmi vine tot mai greu să cred că i-am trăit cu adevărat: par un vis utopic pe care nu l-am trăit de fapt în realitate, întăresc eu fiind de acord cu această stare de fapt.
Stăteam prin 2006 pe o terasă umbrită din centru Moscovei, cu toată protipendada literară din Moscova și Petersburg, cu mulți veniți din Kiev și Caucaz. Plus mulți americani, nemți, francezi și englezi – era Moscova de ei în acea epocă. Scriitori, jurnaliști, artiști, universitari de toate culorile politice la aceeași masă fără a ne trece prin cap că acest fapt ne poate despărți sau împiedica să discutăm orice.
La masă stăteau oameni care peste doar câțiva ani vor fi pe baricade diferite, îndreptându-și armele unii împotriva altora, alungați din țară, fugiți sau chiar dispuși să se condamne la moarte. Pare halucinant totul.
Cum a degradat totul atât de rapid în maxim 10 ani? Hai maxim 15 dacă privim acum mai atent. Cum s-a ajuns aici? Ce s-a produs în societate și mai ales în noi? Cum de nu am văzut și cum de am acceptat să se întâmple toate astea? Ce ne-a luat mințile, ce ne-a încețoșat gândirea, privirea și înțelegerea? Ce ne-a anesteziat?
Acum toate grupurile acelea pe care le știam eu bine sunt sparte, alungate sau reduse la tăcere. Unii sunt gata să-și ia gâtul – de dialog nici nu poate fi vorba. O escaladare totală răului.
O mare parte e retrasă tacit pentru că ”operațiunea specială” se duce de ”oameni speciali” – noi nu ne băgăm căci ne vedem de viață.
Cei vocali și activi au plecat în lumea largă: în mod special cei care aveau resurse și poziții dar și mulți aventurieri sau cei ce nu au vrut să se riște sau să accepte compromisuri urâte. Foarte mulți din cei plecați și activi sunt declarați ”agenți străini” la ei acasă și nu au șanse să se întoarcă curând în țară.
Migrația nu e treabă ușoară mai ales pentru cei care au lăsat casele, proprietățile și au plecat la o vârstă de 40-50 de ani cu meserii legate de limbă – greu convertibile financiar în țări străine. Mulți sunt în Europa, mulți în SUA sau Canada și, firește, o mare diasporă în Israel unde se refugiază la momente de mare criză rușii evrei. Cu ei e o istoria specială căci țin legătura strâns cu câțiva. Plus că sunt abonat la presa lor.
Și ai pe cei care au devenit ”fiii războiului” – cei ultraconservatori sau doar oportuniști susținători feroce ai noului regim în formula lui războinică. Aici deja e greu de acceptat – greu de înțeles ”partida războiului” – e vorba totuși de moarte, de oameni care mor fără nicio vină.
De cei rămași în Ucraina e cel mai tragic: acolo e război în toată regula – iar războiul este violența maximă.
Întâlnirea aceasta m-a tulburat destul de tare. Pentru că pârtea și mai tristă și tragică e că acest mecanism de degradare a ”epocii de aur liberale și prospere” pe care noi cei din est am prins-o foarte puțin – maxim 10 – 15 ani – acum o vedem cum se dărâmă și năruie sub ochii noștri întru-un ritm amețitor.
Partea și mai tragică e că nu mai există un afară pentru că și ”afară” fenomenul e la fel de prezent doar că încă nu e în război total ci doar unul civil anunțat și dus cu alte mijloace. SUA e sub asediau, Europa la fel.
Și această degradare s-a întâmplat în 10, maxim 15 ani. Cum, când și de ce?
Acest război de asta se va numi civil căci nu există un dușman extern ci e un război în sânul lumii noastre, în familiile noastre, în bisericile noastre, în cultura noastră, în politica noastră, în economia și societatea noastră. E un război în noi: pe care-l ducem noi cu noi înșine ca pe o boală care e de fapt o ură de sine.
Și el abia începe. Dar cine-i mai știe și înțelege cauzele și rostul?
Cântecul din adolescență începea să aibă sens:
Acest tren e în flăcări
Şi nu mai avem unde fugi.
Vocea anunță îmbarcarea și fiecare o lua pe drumul său….
Autor: Vasile Ernu
Adauga comentariu