Vasile Ernu: De la Noroc la Speranță: lumea va muri când Norocul va învinge Speranța

Predica mea laică de duminică e așa: între Noroc și Speranță.

Prietenul și proful meu de filosofie, Ciprian Mihali, scria aseara așa:

”Două lucruri vor pierde această țară: credința dominantă în noroc și speranța.”

Norocul da – Speranța – nu: sunt din registre diferite. Ca om care ne-a învățat filosofie el știe asta mai bine decât mine. Poate i se trage, microbist fiind ca și mine, de la faptul că echipa de fotbal a României a pierdut rușinos aseară la Bosnia și calificarea.

Dar e important că pune în discuție această teamă. În ce privește norocul are perfectă dreptate. Ce zice Ciprian Mihali.

”Un sondaj recent arată că trei din patru români (puțin peste 75%) cred în noroc. Dar norocul nu e nici o valoare, nici o virtute, nici ceva care să fie în puterea noastră. Norocul e versiunea vulgară a miracolului. Așa cum oamenii cred că vor fi sănătoși dacă fac un pelerinaj la moaște, tot așa ei cred că păcănelele îi pot îmbogăți. Sau că e de ajuns să ai noroc ca să reușești (singur, ca echipă națională de fotbal sau ca națiune). Norocul, atunci când se întâmplă, când credem că se întâmplă, este hazardul aranjat cu mâna ca să ne scoatem noi bine din poveste. Am avut noroc la tragerea la sorți (alt cuvânt special: sorți, soartă, destin). Nu am avut, dar nu contează, e important să credem că am avut.

Când trei din patru români cred că norocul e important în viață, credința asta înseamnă că așteptăm să ne vină ajutor de undeva: de la o divinitate, de la împrejurări, de la bilele din bol, de la altcineva în orice caz. E de ajuns să așteptăm și sigur ne pun Dumnezeu sau soarta mâna în cap, doar suntem popor ales, oameni norocoși.

Speranța e cealaltă capcană care ne pândește la tot pasul: nu încetăm să sperăm, e de ajuns un mic semn, e de ajuns un candidat cât de cât diferit ca să-l sufocăm sub speranțele noastre excesive. Dar speranța lucrează ca norocul, prin interpuși. Cel care speră e cel care așteaptă ca lucrurile să se potrivească așa cum își dorește el. Iar asta nu se întâmplă și atunci speranța devine disperare, cel investit cu speranțe se prăbușește sub un potop de deziluzii.

Și norocul și speranța sunt îndemnuri la pasivitate. Sunt fructele arătoase pe dinafară, dar roase pe dinăuntru de viermele fatalismului. Amândouă sunt reziduurile unei lumi premoderne, saturate religios, în care individul (sau poporul) se crede fie alesul divinității, fie titularul mântuirii.

Dacă am avea mai multă încredere unii în alții, dacă am pune mână de la mână, dacă am înțelege că totul depinde de noi, uniți fiind, nu ne-ar trebui nici noroc, nici speranță. Căci, nu-i așa, norocul ți-l faci singur, adică împreună.”

Cu norocul nu am niciun comentariu – da, este din registrul magicului premodern: forța – Fortuna – din afară decide aleatoriu cine câștigă, omul e pasiv.

Speranța – eu folosesc cuvântul slav, Nădejdea – este însă din alt registru și nicicum nu are o funcție pasivă în tradiția creștină și chiar a filosofiei și psihologiei din care ne tragem.

Speranța este o emoție pozitivă – un tip de plasament existențial – care configurează poziția ta în lume într-o proiecție de încredere că lumea nu e predeterminată ci că există o scăpare, o șansă. Este sentiment de încredere în rezolvarea favorabilă a unei acțiuni, în realizarea unei dorințe.

Speranța pentru mine este o poziție și o proiecție activă de încredere în viitor: acest viitor poate fi realizat.

Nădejdea/Speranța – religioasă sau filosofică, adică existențială – este o poziție activă pentru că te scoate din ”blestemul” determinismului, damnării la o soartă care nu depinde de tine.

În creștinism Speranța-Nădejdea este una dintre cele trei virtuți creștine fundamentale: alături de Credință și Iubire, Nădejdea este esențială. Ele chiar fac un tot întreg – și toate au acest element activ, axat pe ceea ce ești nu pe ceea ce ai.

Apostolul neamurilor, Pavel, cel care reconfigurează noua religie, creștinismul, lasă această poziție fundamentală în lume ca pe un platzdarm existențial esențial: ”Acum dar rămân acestea trei: credința, nădejdea şi dragostea”

Speranța este elementul cheie, cel din urmă, al credinței, de unde și vorba din popor: speranța moare ultima, sau, speranța nu moare niciodată.

Speranța este motorul existențial al cuceririi unei poziții supreme – salvarea. Salvarea este un act eminamente politic pentru că e o luptă spre cucerire a Cetății divine. Da, Salvarea e un dar – dar nu se primește pasiv ci doar activ.

Speranța – alături de Credință și Iubire – este o formă activă politică de luptă: e o bătălie de dus.

Speranța în tradiția milenară a creștinismului nu este pasivă ci activă. Pasiv în creștinism este opusul – deznădejdea & disperarea care duce la pierderea credințeai.

Deznădejdea/Disperarea sunt un soi de depresie metafizică și existențială – este chiar privită că un păcat de moarte căci te scoate din traiectoria luptei pentru cucerirea Cetății divine.

De asta omul modern duce bătălia mai degrabă de pe poziția neputinței de a mai crede – deznădejdea e motorul pasivității lui pentru că-i distruge credința.

De asta și eu cred că opusul Speranței – Deznădejdea & Disperarea este ceea ce noi numim depresie socială și existențială – boala omului modern – are la bază nu atât cauze ”valorice” ci are cauze profunde sociale, economice și politice. Fără a nega elementul somatic, bio-medical.

Cum spun eu ironic când intrăm în depresie: până și organismul ne spune că trăim într-o societate ”dementă”. Depresia socială ca ultim boicot a unei lumi profund dereglate.

Bun, povestea e lungă dar astea sunt trăsăturile centrale, cred.

Filosofic și psihologic lucrurile stau ceva mai complicat, firește.

Unii filosofi, cum ar fi Toma d’Aquino, o considerau una dintre virtuțile creștine, în timp ce alții, precum Michel Foucault, o vedeau ca pe o autoamăgire care împiedică eliberarea de suferință.

Conceptul de Speranță are abordări existențiale și sociale diverse. Pentru unii psihologi speranța ajută la depășirea dificultăților, oferind un sentiment de scop și sens – direcție de mișcare. E mai ușor să lucrezi cu un om plin de speranță decât cu unul deznădăjduit.

Montaigne, de exemplu, a transpus conceptul de speranță în plan social, afirmând că acesta este fundamentul pentru construirea unei societăți raționale și el nu vede asta ca pe o așteptare pasivă a intervenției divine.

Ernst Bloch și Erich Fromm – care au scris destul despre asta – asociau speranța cu transformarea activă a realității, orientată spre atingerea binelui suprem sau a „unei mai mari vitalități”.

Immanuel Kant a inclus speranța printre întrebările cheie ale filosofiei: „În ce îndrăznesc să sper?”. Pentru el, speranța este legată de posibilitatea atingerii binelui suprem și de datoria morală.

Gabriel Marcel considera speranța ca fiind un act existențial fundamental, care permite omului să depășească disperarea și să se deschidă către transcendent.

Ernst Bloch, în lucrarea sa principală „Principiul speranței”, a dezvoltat conceptul de speranță ca forță motrice a activității umane, orientată spre construirea unui viitor mai bun și mai just. El lega speranța nu de religie, ci de aspirația utopică către progres și transformarea lumii.

Avem, firește, și cei ce văd în speranță ceva negativ. Până și Aristotel sublinia că speranța poate fi iluzorie și nu duce întotdeauna la rezultate reale.

Critica speranței vine chiar de la Foucault – din care și eu și Ciprian ne tragem – considerând speranța o autoamăgire care nu face decât să prelungească suferința.

Dar dominanta în tradiția gândirii occidentale vede în Speranță-Nădejde o poziție activă și pozitivă – o formă de luptă existențială: o configurare a viitorului de o manieră activă și pozitivă.

Opusul Speranței și Nădejdii – Disperarea și Deznădejdea. Adică depresia metafizică, existențială și socială.

În această poveste e interesant de înțeles de unde revine la putere revanșa Norocului?

Am scris acum mulți ani îngrijorător despre reactivarea culturală a unui imaginar halucinat: lupta dintre SF & Fantasy care pentru mine este o relație care dezvăluie un simptom important al modernității târzii în care trăim.

SF-ul, după mine, este pe cale să fie definitiv înfrânt de Fantasy. Subordonat. Ca un exemplu pentru a înțelege lumea actuală: copii noștri din asta trăiesc.

SF-ul este un gen ce are la bază un element important care este știința oricât ar fantasma. Adică expansiunea în cosmos se bazează pe rațiune, știință, instrumente tehno-științifice. Adică puterea și progresul omului spre mai bine și spre soluționarea marilor probleme se află în propria dezvoltare nu în afara lui. SF are un umanism luminos rațional.

Fantasy este opusul: este partea întunecată a omului. Are ceva foarte arhaic – de înaintea antichității și religiilor clasice: ceva foarte primitiv. Puterea omului vine din tot soiul de forțe magice, iraționale, pietre ascunse, inele fermecate, chiloți peste iegări etc. Pentru aceste puteri nu faci nici un efort – poate războaie. Omul fără aceste forțe ale întunericului pe care le descoperă aliator, irațional, mistic sau violent, nu poate face nimic.

Și aici nu vorbesc de Fantasy ca gen artistic ci de o întreagă cultură socială, economică, administrativă.

Practic lumea care a învins este lumea Marvel: toți eroii au puteri nu pentru că au muncit pentru aceste puteri ci pentru că le-au primit, natural sau prin diverse forme – forța lor ține de acest aleatoriu și ceva extern irațional și mistic.

Norocul – cultura miracolului și iraționalului – a învins: toată cultura economică, socială și politică este una Fantasy care ține nu de ceea ce ești ci de ceea ce ai! Ține nu de ceea ce investești în tine – puterea ta, valorile tale – ci de puterea locurilor câștigate, puteri din afara ta câștigate aleatoriu sau prin joc la bursă. Eu mă joc nu muncesc.

Dacă ne uităm atent – cultura Fantasy lovește în câteva direcții mari esențiale pentru om: educația și puterea cunoașterii, sistemul de muncă, sistemul juridic și sistemul instituțional & democrație.

Nu ai nevoie de cunoaștere pentru că noua tehnologie externalizează tot – ai un inel fermecat care rezolvă. Cunoașterea se delegitimează, devalorizează și externalizează. Moarte sigură.

Nu ai nevoie de muncă sistematică – cine muncește nu are timp să câștige. În noul capitalism speculativ doar sclavii și proștii muncesc. Întrebați copiii care le sunt eroii lor – unii care fac milioane în trei secunde pe speculă sau cuvinte spuse aiurea, nu medicul chirurg cu 30 de ani de educație și muncă non stop. Acum munca se numește joc: joc la bursă.

Sistemul juridic – când celălalt e definit nu de ceea ce este ci de ceea ce are, când sistemul ierarhic e dat de ceea ce ai nu de ce ești – un sistemul de caste -, sistemul juridic se prăbușește, nu mai are rațiune de a mai fi: regi, regine, aristocrați și vasali: Urzeala tronului.

Sistemul instituțional – poate lucru cel mai important construit de om pe domeniul organizațional al existenței sale: se prăbușește sau se reconstruiește pe ceva profund arhaic: puterea magică a lucrurilor venite din afara sa. Omul nu se mai sprijină pe lege, instituții și cunoaștere ci pe inelul sau haina magică care dă puteri și soluții magice nelimitate. Dragonii revin la putere.

România? Când ai o putere care distruge educația și își bate joc de cetățeni – unde fugi? Spre irațional.

Când în jurul tău cei care câștigă tot o fac nu prin muncă ci prin mecanisme opuse – ce faci? Fugi spre acele mecanisme și tu – copiii sunt deja în acel imaginar al muncii speculative iraționale: Caritas e globul nu doar Clujul.

Când instituțiile statului devin instituții de castă – ce faci? Ei o cale medieval mistică irațională a castelor cu domni de sânge albastru, cu voievozi și puteri de viață și moarte în afara unui sistem juridic modern echitabil.

Gata – trăim în lumea Norocului – lumea Fantasy a lui Marvel.

A avea e mai important decât a fi? Marvel a învins.

Și totuși să ne amintim de Cutia Pandorei.

Cutia Pandorei – acea poveste din mitologia greacă care se referă la o cutie trimisă lui Pandora ce conținea toate relele și suferințele lumii, pe care ea le-a eliberat când a deschis-o din curiozitate. Și toate s-au revărsat peste omenire.

Ne mai amintim ce a rămas la urmă? Pe fundul cutiei Pandorei se afla – Speranța, Nădejdea.

Deci, mai există o șansă, mai există o Speranță, mai există un pic de Nădejde.

E adevărat că întrebarea ultimă vine: care este sursa Speranței noastre? Dar aceasta este deja o altă întrebare.

Asta a fost predica mea laică de duminică.

Pace.

Autor: Vasile Ernu