Vasile Ernu: De ce a murit stânga?

Scriam acum câteva zile un text care a creat ceva discuții: ”Bilete la preț redus pe Titanic. Anii 90 s-au terminat – numai ai noștri cred că abia încep. Tragedia e când dansezi Lambada și cânți Bella Ciao fără să știi pe ce Titanic ești”.

Acolo afirmam o teză destul de tranșantă care ar trebui puțin explicată:

”Anii 90 s-au terminat: și ideologic, și politic, și chiar economic & social căci acolo se ascund rădăcinile. Lumea liberal-social-democrată așa cum o știm noi nu mai există decât formal și mimetic. Foarte curând se va schimba totul.”

De ce a murit lumea liberal-social-democrata? Mai multă lume a conturat niște răspunsuri. Mulți cunosc, intuiesc, știu. Se scrie pe subiect de ceva timp. O să numim ”deviaționismele” ca în creștinism: erezii.

Știți, apăreau diverse curente în interiorul curentului mare, se făceau sinoade și se dădeau răspunsuri: de ce, unde și cum au apărut aceste erezii care pun în pericolul nu doar dogma ci și spiritul creștinismului. Erau declarate erezii de care se distanțau. A funcționat o perioadă până nu a mai funcționat. Dar despre creștinism, de care sunt legat, altă dată – acum despre ereziile stângii, de care sunt legat tot prin tradiție și spirit – dar de una clasică.

Să pornim Sinodul stângii cu ereziile ei: Cele 10 erezii ale stângii

1. Erezia nereprezentării și trădării propriului electorat: Marea erezie este abandonul aproape total al reprezentării clasei pe care tradițional stânga a reprezentat-o și pentru care s-a luptat: acea bază a lumpen-proletariatulului. O confuzie totală pe cine mai reprezintă. Deloc întâmplător că baza socială care era reprezentată tradițional de stânga acum se află în brațele dreptei. Aproape total. Pe cine mai reprezintă stânga botezată straniu de adversari – ”progresistă”? Doar pe sine ca erezie și atât. Erezia trădării și lupta cu propriul electorat, poate cea mai mare erezie – este o întoarcere a armelor împotriva propriului electorat în loc să ducă o luptă politică cu adversarul.

2. Erezia temelor și principiilor: Tradițional stânga a avut ca bază discursivă temele sociale și economice care stau la rădăcina tuturor inechităților și inegalităților. Lupta pentru drepturile sociale și economice care pun bazele drepturilor politice. Aceste teme au dispărut aproape total din arsenalul stângii devenite nu se știe de ce ”progresiste”. Sau în cel mai bun caz ultra marginale pentru că ele au fost acoperite de teme total irelevante social, economic și lipsite de universalism. Principiile legate de justiție și solidaritate socială, lupta cu inechitatea socială și economică, combaterea sărăciei au fost uitate aproape total. Asta interesează grosul populației, mai puțin pe noua stângă.

3. Erezia împrumutului de teme: Temele preluate în arsenalul stângii sunt în totalitate teme tradițional de dreapta: tema identității și tema războaielor culturale. Acestea nu au fost niciodată teme ale stângii ci ale dreptei. Tot secolul 19 e despre asta – arma dreptei. Ele acum s-au diversificat și sunt arma perfectă a neoliberalismului comercial împrumutată ca arsenal de bază al noii stângi. Stânga cu aceste instrumente devine o banală structură ideologică a neoliberalismului ultra comercial și hegemonic. Stânga culturală neoliberală ca design estetic al noii hegemonii.

4. Erezia plasării pe eșafodajul politic: Stânga social democrată clasică demult s-a așezat pe un eșafodaj construit de zona liberal-neoliberală care s-a mișcat atât de mult spre dreapta încât orice mică cerință de stânga devine radicală și nefrecventabilă, diabolizată, sau total nesemnificativă – vezi gama de teme identitare și culturale. Socialul, economicul devin inaccesibile stângii sau acceptate doar în varianta deja trasată de establishment. E ca și cum te urci într-o corabie care merge cu toată viteza într-o direcție și tu te întorci cu spatele, crezând că mergi sens opus: Degeaba cânți Bella Ciao și ai tricou cu Che Guevara pe Titanicul neoliberal.

5. Erezia ghetoizării: Stânga și-a părăsit locurile tradiționale de prezență publică – de la fabrici și uzine fie și în formula Office, la stadioane, periferii și lumpen proletariat. De țărănime nu zic nimic că ea cam mereu a fost părăsită de stânga – e prea conservatoare și retrogradă în viziunea ei. Dar să părăsești locul prezenței muncitorimii? Stânga acum stă predominant în campusurile universitare, cafenele comode și zone artistice ultra burgheze. Șansa ca lumpenul să se întâlnească azi cu un ”stângist-progresist” este minimă: două drepte paralele. Și chiar dacă s-ar întâlni nu prea vor avea ce să-și spună.

6. Erezia discursului: Dacă se vor întâlni cele două grupuri ce-și vor spune? Păi vor vorbi două limbi total diferite și vor avea nevoie de un traducător de ”scolastică progresistă”. Stânga și-a sofisticat atât de tare discursul că a devenit unul foarte complicat, ultra elitist, predominant universitar, burghez estetic și total neînțeles de păturile de la bază: și ca teme și ca stil. E greu de înțeles chiar și de cei cu studii mai solide dacă nu învață jargonul. Discursul stângii a devenit un jargon osificat, pretențios și total irelevant în afara spațiului propriu. Este un discurs de statut, de poziție de putere și tot mai dogmatic religios: precum preoții de top din epoca scolastică sau aristocrația; sau blazonul noii burghezii – înveți jargonul ca să fii primit în ”lumea bună”. Total irelevant în afara grupului.

7. Erezia anti universalismului: Ca să repetăm. Stânga pierde agenda – îi este luată, preia o agendă minoră cu teme ale dreptei și acelea marginale, pierde locul prezenței păturii sociale pe care o reprezenta tradițional, se așază pe un eșafodaj străin ideologic, se ghetoizată și pierde puterea discursivă folosind un jargon de neînțeles în afara grupului. Mai renunță la ceva fundamental: la universalism. Stânga a fost mereu universalistă, precum discursul creștinismului. Cele enumerate mai sus fac din discursul stângii un discurs anti-universalist și asta duce la o fragmentare teribilă în 1001 de discursuri, teme minore, grupuri și grupuscule multiple, lupte total nesemnificative. Bătălia cea mare între secte e cine e cel mai radical și autentic: cine deține Graalul stângii – blazonul. Cum glumesc eu: când vrei să arestezi 5 stângiști nu poți s-o faci cu o dubă, chiar dacă încap lejer în ea, ci fiecare cu duba lui, că se omoară în ea în timp ce merg spre pușcărie. În drum spre pușcărie ei se omoară în dubă pe tema: cine e mai de stânga.

8. Erezia negării conservatorismului social: Tradițional o bună parte a păturilor sociale reprezentate de stânga vin dintr-o zonă conservatoare social, economic și politic. Negarea violentă a acestor valori a clasei muncitoare – de la tradiții muncitorești de grup, la familie pe care proletarul se bizuia în momentele grele – produce contra reacție. Când vii și-i negi bazele lui sociale oferindu-i o agendă ce-i distruge temelia și siguranța: viață de familie, locul, organizarea și chiar biserica unde merge duminica – oferindu-i o agendă în care el nu se regăsește, te neagă. Zice: eu așa ceva nu fumez. Da, nu poți să nu ții cont de aceste elemente sociale. Când proletarul vede agenda asta halucinantă pentru el – fuge cu familie, cățel și pisică direct în brațele dreptei care a preluat mai tot ce avea stânga valoros. Când tu în loc să mă ajuți să scap de exploatare și nedreptăți economice îmi vinzi tricouri cu Che Guevara, adică oferi doar o agendă cultural-comercială? Mersi – le am pe ale mele: zice muncitorul și revine la familia lui și la clubul altora care zic ceva ce-l doare.

9. Erezia stângii periferice devenite de centru: Cele spuse mai sus fac ca stânga să capete o mulțime de etichete false aparent dar care spun indirect ceva mai mult: ”progresism”, ”sexomarxism”, ”stânga caviar”, ”soroșiști” etc. Toate aceste etichete oferite aparent doar de adversarii ideologici de fapt ascund un adevăr greu de acceptat: stânga care tradițional era una a periferiei, a marginii, a păturilor exploatate, de la bază – cel puțin asta reprezentau – acum e percepută ca o grupare ”de lux” care ocupă centrul establishment-ului discursiv și ideologic. Stânga e percepută ca partea glamouroasă a stabilimentului politic – arma de lux a Puterii: noua estetică a hegemonului. De ar vedea Lenin unde s-a ajuns? Că de Marx nu mai zic.

10. Erezia falsei conștiințe și falsei opoziții: Stânga a reușit ceva ce e greu de imaginat – să producă un soi de falsă luptă, falsă societate civilă, falsă conștiință în slujba a însăși puterii hegemonice. Ea a jucat în ultima perioadă rolul acesta de falsă opoziție nu pentru a slăbi potera ci pentru a o întări. O opoziție controlată, finanțată, educată, bine hrănită, cu posturi calde care a mimat o luptă falsă, cu teme false, cu soluții false pentru cei pe care pretinde că-i reprezintă și slujind interesele marelui capital. Asta e tot mai greu de ascuns. ȘI asta a produs o imagine devastatoare și o realitate dezastruoasă. Iar oamenii simt, înțeleg și se mută la polul opus unde e mai clar, mai atractiv, mai pe durerile și problemele lui. Cel puțin discursiv. Că va lua o țeapă e altă discuție. Dar stânga a trădat total propria sa identitate politică.

Mă opresc aici: pot ține o prelegere dar nu e cazul.

Intrăm în epoca turbulențelor unde Contrarevoluția a învins – ca să vorbesc în vechiul grai: hegemonia discursivă a stângii e la final. Pendulul se mută radical pe partea cealaltă. Intrăm într-o epocă lungă de dominație a discursului și practicii conservatoare dar de factură neoliberală care și ea are mutații mult mai complexe: va fi mai autoritară, mai oligarhică, mai tehno-capitală. Unde sunt economiștii, juriștii și sindicatele dinspre stânga? Vom discută data viitoare.

Se anunță o epocă chiar violentă – plină de războaie și mai ales războaie civile ”hibride”, că e la modă. Adică și conservatorii decenți vor avea mult de pătimit – mai ales creștinismul în forma lui primară. E o mutație nouă.

Stânga devenită ”progresistă” e o armă în mâna acestei noi mutații: e parte a puterii. Ea devine total neatractivă și nereprezentativă pentru grosul populației chiar dacă realitatea e ”de stânga”: prin problemele ei sociale și economice.

Observam cum azi avem mai multe dezbateri super relevante în sânul dreptei și o gamă de dezbateri total irelevante în sânul stângii: doar woke-isme, identități, războaie culturale care nu interesează pe nimeni ceva mai flămând. Ba chiar ne amintesc de dreapta interbelică doar că pe invers.

Ca stânga să-și revină trebuie să se întoarcă la ceea ce a fost cândva: să-și schimbe temele, să revină la temele ei, să-și schimbe locul, discursul și mai ales să revină la principiile ei de bază. Adică să meargă la electoratul său și să-i vorbească pe limba lui, cu durerile lui. Să repete cumva secolul 19 dar în varianta adaptată soclului 21 ultra tehnologizat, cu mutații pe piața muncii și capitalului, cu o diversificare teribilă structurală, socială, economică și politică.

Dar baza luptei politice nu s-a schimbat. E aceeași: doar că nu mai merge și cu ”application prose”, și cu deconturi, și cu ong și cu discursul cultural, și cu academix, și cu cafea bună, și confortabil, și fără niciun risc.

Deocamdată stânga pare o explozie de secte și erezii, tot mai exotice și estetice, care hălăduiesc printre mesele celor bogați pe corabia lor de lux, și predică un discurs scolastic sofisticat pe post de lăutari de curte, pe care nu-l înțelege nimeni în afara sectei. Dar dă bine.

Se aude doar un ecou repetitiv: Proletari din toate țările: iertați-ne!

Autor: Vasile Ernu