Azi am făcut cam 5 ore la picior Bucureștiul. Cred că de dinainte de pandemie nu am mai făcut asta. Am mai ieșit, firește. Mai ales seara, noaptea sau pe trasee fixe. Fără să mă uit la oraș.
Azi am mers mult prin centru.
Nu exagerez deloc: în lumina soarelui de primăvară Bucureștiul central – inima lui – arată ca după bombardament. Străzile mizere, caldarâmul mai peste tot explodat – porțiuni întregi parcă au trecut șenile de tancuri. Magazinele părăsite dau un sentiment dezolant.
De la Romană, trecând prin Magheru sau Calea Victoriei, până jos la Unirii geamurile clădirilor nu au mai fost spălate de pe vremea prePandemică. De peste doi ani. E ca după o calamitate.
Sentimentul e că în ultimii doi ani de zile acest oraș nu a fost administrat. Și nu dau vina pe nimeni: acesta e sentimentul unui om care nu a mai făcut Bucureștiul la picior de peste doi ani.
Nu vreau să spun că înainte era mai bine – cunosc acest oraș binișor dar a apărut ceva profund descompus care seamănă cu abandonul: 1001 de detalii spun asta.
Culmea e că în cartiere lucrurile par mult mai normale: unele chiar dau semne de revitalizare. Centrul însă, în sensul mai larg, este efectiv abandonat. Din Romană până în Unirii trecând prin Universității te apucă depresia.
Noroc că am ajuns pe Mătăsari – o Doamne ce cartier: un amestec de clădiri vechi semi abandonate, puțin în ruină dar natura verde și compoziția locului dau un sentiment de liniște și odihnă – un soi de bătrânețe împăcată și tihnită.
Mergeam și mă bucuram – Mătăsari: de trei ani nu am mai călcat pe aici. Și în timp ce mergeam agale câteva doamne au început să vorbească o ucraineană-rusă. Pentru o clipă am avut sentimentul că sunt pe Moldovanka din Odessa într-o primăvară de copilărie. Cartierul chiar are ceva cu acele locuri. Abia acum m-am prins de ce-mi place așa de mult acea zonă.
Dar acest oraș îl iubesc așa cum este el – îl ador. Păcat că e abandonat. Dar nu de noi…
Pace!
Autor: Vasile Ernu
Adauga comentariu