„Noi aşa am pomenit şi casa, şi locu’; da’ n-ai dreptu’ să le strici, nici să le laşi în părăsire, că vezi, ele vin din părinți.”
„Casa are şi ea locu’ ei, ca orice lucru. În bătătura casei toate să fac parcă mai bine. Locu’ casei e loc bun, e loc ferit; orice-ai pune rodeşte, orice-ai face e frumos. Asta vine aşa din duhu’ strămoşilor.” (Ion Staicu Țîntea, 83 de ani, Poiana Mărului, Brașov, 1964 [1])
Pentru ţăranul român, casa nu avea doar o valoare materială şi utilitară, el se simţea profund legat de casă prin calităţile pe care i le conferea ca unui nucleu de stabilitate, în care avea parte de tihnă şi armonie, un loc rodnic şi benefic, generator de sensuri spirituale, nu numai materiale.
Adesea, când vizităm un muzeu dedicat omului tradiţional şi lumii sale, cum este Muzeul Naţional al Ţăranului Român sau Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, avem impresia că obiectele materiale – de la simple unelte până la casele ţărăneşti – au un „cântec” al lor, care ne vorbeşte despre frumuseţea şi nobleţea sufletului tradiţional, despre o rânduială, o coerenţă în care acestea se integrau firesc, potrivit unui rost profund pe care lumea contemporană l-a uitat. Un rost în care se uneau simplitatea, armonia, echilibrul, dar şi taina, fiindcă, cum spunea Constantin Noica, măsura care caracterizează poporul român nu este una raţională, suficientă, ci mai angajată în absolut decât cea din Apus [2]. Astfel ea a fost ferită de excesele sau suficienţa care deseori au tulburat lumea Apusului, dar pe care ţăranul roman, atâta vreme cât a putut trăi în acea armonie şi simplitate care îi caracterizau lumea, nu le-a cunoscut. Înţelegem de ce Horia Bernea, fondator al Muzeului Ţăranului Român, spunea că civilizaţia ţărănească „nu cunoaşte lupta pentru autodepăşire. Este o calmă şi bună exprimare a bucuriei de a exista” [3].
Această bucurie de a exista provine din faptul că ţăranul român se integra în mod armonios şi firesc în fire, nu exista opoziţie între el şi lumea în care Dumnezeu a sădit rosturi bune. Lumea îşi păstra armonia câtă vreme rămânea în această rânduială în care a fost întocmită de către Creatorul ei, fiind ca o prelungire a ordinii spirituale.
Acestea fiind spuse, e uşor de înţeles de ce locurile cărora aparţinea ţăranul român şi prin care se definea – cele mai importante fiind casa şi satul – erau pentru el pline de semnificaţie. Locul familiar, considerat bun, benefic şi ferit era, în primul rând, casa, care se integra organic în alte spaţii – vecinătatea, satul, ultimul fiind hotarul, adică punctul unde se sfârşea spaţiul care îi dădea ţăranului un sentiment de siguranţă şi libertate. Nu întâmplător, hotarele (ca şi răspântiile) erau marcate cu troiţe sau cruci (din piatră sau din lemn) menite să-l ferească pe cel care trecea dincolo, care ieşea din spaţiul cunoscut, unde se simţea apărat. Cum arată Ernest Bernea, spaţiul, pentru ţăranul român, depăşeşte cadrul fizic, are însuşiri spirituale, are concreteţe vie, este calitativ, nu liniar şi abstract [4]. Locul ales pentru amplasarea casei, modul cum era aceasta orientată, orientarea odăii de locuit, chiar aşezarea obiectelor din interior nu erau întâmplătoare, sau pur utilitare, ci aveau şi o profundă încărcătură spirituală.
Pentru vechiul ţăran român, existau locuri bune, benefice, curate, dar şi locuri rele, cum erau cele în care fuseseră comise nelegiuiri sau asupra cărora îşi exercitau influenţa forţe necurate. Astfel, măsura la care recurgea ţăranul era sfinţirea locului unde urma să-şi întemeieze gospodăria, pentru a restaura calităţile benefice ale firii şi curăţia acesteia, însuşiri care ţineau de rânduiala bună în care Dumnezeu a alcătuit lumea. Pentru a feri locul de rele, ţăranul recurgea şi la anumite gesturi rituale, de exemplu, la temelia casei erau îngropate diverse elemente, precum aghiazmă, tămâie, vin, sare sau pâine [5].
Orientarea casei este, de asemenea, semnificativă. Casa avea o orientare precisă, având faţa spre miazăzi şi odaia de locuit spre răsărit. Vorbind despre orientarea calitativă a lucrurilor în spaţiu, Ernest Bernea arată că, pentru ţăranul român, răsăritul şi miazaziua sunt rodnice şi generatoare de bine, în timp ce apusul şi miazanoaptea erau considerate nerodnice, aducătoare de rău [6]. În satul românesc, direcţia preferată era răsăritul, generator al luminii, al binelui şi frumuseţii: „Când faci cruce, când te rogi, stai cu faţa la răsărit. De clădeşti o casa, s-o faci tot cu faţa la răsărit. Are putere, că de-acolo vine lumina” (Reveica Gogonea, 40 de ani, Poiana Mărului, Braşov, 1965 [7]). Însuşirile răsăritului ţin nu doar de prezentul existenţei de aici, ele se leagă, în credinţele poporului român, de tema morţii şi a învierii: „Toate se pun cu faţa la răsărit, că e casă, că e floare. Şi un om de moare îl aşază tot cu faţa la răsărit.” (Elenă Bășa, 40 de ani, Moeceni de Jos, Bran, 1971 [8]); „(…) Noi credem în a doua înviere şi toţi morţii au să vină cu faţa spre lumina” (Ion Țogoe, 54 de ani, Poiana Mărului, Braşov, 1966 [9]).
Valoarea spirituală şi socială pe care ţăranul român o conferea casei era foarte puternică. Pentru el, casa era strâns legată de familie şi de tradiţie [10]. Nu se putea concepe întemeierea unei familii fără ridicarea unei gospodării, a unei case proprii, ţăranul nu se simţea întreg, dar nici „în rând cu lumea” dacă nu avea şi casă. Aşadar, străduinţa şi nevoia de a-şi întemeia o casă erau nutrite de un profund sentiment social de angrenare în comunitate, dar şi de stabilitate a familiei în faţa satului.
Cum spune Ernest Bernea, ţăranul român „nu stătea cu chirie”, el nu se muta din locul de care era profund legat prin trecut şi rădăcini. Este o situaţie cu totul diferită de cea din viaţa modernă urbană, în care omul este forţat să-şi schimbe continuu locuinţa sau, dacă are o locuinţă, nu are parte de tihnă din cauza înrobirii faţă de bănci şi a dependenței de împrumuturi; în plus, spre deosebire de casa omului modern, casa ţăranului era ieftină – fiind construită din materiale ecologice, iar la construcţia ei nu participa doar familia, ci şi rudele şi prietenii – şi durabilă, asigurând ţăranului o stare de stabilitate şi independenţă. În mentalitatea vechiului sat, părăsirea moştenirii părinteşti era considerată o greşeală, o rupere de trecut, de un „tezaur familial” care, prin părăsire, era sortit dispariţiei, iar adaptarea la o viaţă lipsită de rădăcini era extrem de dureroasă. „Lumea azi nu s-astâmpără, umblă de colo-colo. Mie nu-mi place-n străini; nu am haznă departe, în alt loc. Binele-i aici, în casa mea şi-n curtea mea; toate au rost şi toate le ştiu. Aici au trăit părinții mei, aici şi eu. De ce să rup?” (Elisabeta Bratu, 74 de ani, Tohanu Vechi, Braşov, 1965 [11]).
Pentru omul contemporan, obişnuit mai mult cu o viaţă abstractă, dezrădăcinată, este greu de înţeles bogăţia de semnificaţii pe care o avea pentru ţăran casa părintească. „Casa părintească însemna pentru ţăranul român tradiţie vie, însemna lege, însemna rudenie, care uneori e de natură spirituală, însemna cuib de lumină şi radiaţie de binefaceri ale unor date venite din adâncimi necunoscute, dar care acţionează puternic” (Ernest Bernea) [12].
În cazul tinerilor care se căsătoreau, noua locuinţă era aşezată cât mai aproape de casa părintească. Alături de părinţi rămânea mezinul sau mezina familiei, care avea datoria să poarte grijă de părinţi până la moartea acestora şi să asigure, prin respectarea rânduielilor cuvenite, trecerea lor cu bine către lumea cealaltă [13]. Prin urmare, între țăran şi spaţiu – spune Ernest Bernea – există „o rudenie spirituală”. Spaţiul familial este pătruns de prezenţa activă a înaintaşilor, care continuă să transmită rosturile şi valorile perene benefice după care prezentul trebuie să se ghideze. „Locu’ casei e loc bun, e loc ferit; orice-ai pune rodeşte, orice-ai face e frumos. Asta vine aşa din duhu’ strămoşilor” (Ion Staicu Țîntea, 83 de ani, Poiana Mărului, Braşov, 1964) [14].
Irina Bazon, Tezaur Românesc
Note:
[1] Ernest Bernea, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, Editura Humanitas, București, 1997, p. 34
[2] Constantin Noica, Pagini despre sufletul româneasc, ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
[3] Horia Bernea, Irina Nicolau, Carmen Huluţă: Câteva gânduri despre muzeu, cantităţi, materialitate şi încrucişare, Editura Liternet, 2003.
[4] Ernest Bernea, op. cit., cap. „Natura spațiului”, pp. 99-108.
[5] Alina Gaşler, „Întemeierea unei gospodării țărănești tradiționale”, în revista Satul, anul III, nr. 8, februarie-aprilie 2011.
[6] Ernest Bernea, op. cit., p. 73.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem, p. 74.
[9] Ibidem.
[10] Ernest Bernea, Civilizația română sătească, Editura Vremea, București, 2006, p. 143.
[11] Idem, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, p. 35.
[12] Idem, Civilizația română sătească, p. 144.
[13] Alina Gaşler, art. cit.
[14] Ernest Bernea, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, p. 34.
sursa: irinamonica.wordpress.com
Adauga comentariu