Analize și opinii Cultură și Familie

Urgența prostiei. Disperare maximă la Guvern. Și la partenerii RMGC

Înainte de război (și într-o foarte mică măsură în perioada comunistă) în agricultura autohtonă era folosită metoda lucrării pământului agricol ”în parte”. Ce însemna acest ”în parte”? O înțelegere între un țăran proprietar și alt țăran, prin care acesta din urmă lucra pământului primului, în schimbul unei cote-părți din producția obținută la final de pe acel teren. Acea cotă-parte nu depindea de costurile pe care cel care lucra pământul le avea (semințe, arat, semănat, cules, săpat, eventual irigat etc.), ci de producția propriu-zisă. Astfel, instituția lucrării pământului în parte se diferenția de arendă, care reprezenta o sumă fixă plătită de arendaș, indiferent de cât de mare sau mică era mare era producția.

Cota parte care îi revenea proprietarului terenului varia (în funcție de zonă, climă, negocieri, obiceiurile locului) între o jumătate (1/2, 50%) și o treime (1/3, 33%) din producție (arareori și doar în cazuri excepționale coborând sub această cotă). Mai mult, trebuie reținut că indiferent de numărul anilor în care terenul era lucrat în parte, proprietarul își primea pământul înapoi în aceeași stare. Acest procedeu era practicat îndeosebi de micii proprietari de pământ (pentru terenul pe care nu-l puteau lucra din diferite motive). Marii proprietari optau pentru arendă (o sumă fixă și sigură, cu atât mai mult cu cât nu puteau urmări la fața locului care este producția reală și nici nu doreau să se complice cu valorificarea acesteia).

Ce merită reținut din cele de mai sus? Că micii proprietari români cunoșteau valoarea exactă a pământului lor, solicitând de la 33% la 50% din producție, fără să-și mai asume vreun cost suplimentar. Iar faptul că instituția era practicată la nivel național arată că era rentabilă (desigur, într-o măsură mult mai mică decât pentru proprietar) și pentru cei care lucrau efectiv pământul. Diferența de beneficii ține evident de calitatea de proprietar.

***

Pentru ce această aparent lungă introducere? Pentru că pe masa de lucru a Guvernului a ajuns textul unei Ordonanțe de Urgență referitoare la creșterea redevenței în domeniul minier. Conform Mediafax, documentul prevedecreşterea redevenţelor la 6% pentru producţia de cărbuni, minereuri feroase, neferoase, de aluminiu şi roci aluminifere, metale radioactive, pământuri rare, pietre preţioase şi semipreţioase, dar şi pentru ape minerale terapeutice, ape termoninerale, ape geotermale şi gazele care le însoţesc, gaze necombustibile, nămoluri şi turbe terapeutice şi la 8% din valoarea producţiei pentru minereuri de metale nobile. La acest ultim capitol se înscriu și mult vehiculatele proiecte de exploatare a aurului, argintului și a altor metale nobile din munții României, în frunte cu proiectul RMGC de la Roșia Montană.

Cum majoritatea proiectelor care au presupus exploatarea resurselor minerale ale României au fost de stat, o dezbatere reală a corectitudinii acestei redevențe nu a existat până în acest moment în societatea românească. Mai mult, redevența a fost umbrită de așa-zisa participație a statului român la profitul proiectelor miniere private. Ori redevența este mult, mult mai importantă decât participația la profit. Participația la profit (mai ales când e vorba de societăți care au sediul prin insule bananiere) dispare de cele mai multe ori în actele contabile. Redevența reprezintă însă parteastatului român din producție, care îi revine automat, în calitate de proprietar al resurselor. Dacă anumite costuri și cheltuieli pot fi umflate în acte, producția efectivă (reprezentată de bunuri fizice – în cazul Roșiei Montana, lingouri de aur și argint) e mai greu să fie ascunsă și valorificată pe ascuns (tehnologia modernă înregistrează producția efectivă, această producție poate fi atestată și se un simplu apăsător de butoane în fabrică, iar vânzarea ”la negru” a unei cantități mari de aur și argint poate fi extrem de riscantă pentru o companie). Așadar, redevența este cel mai sigur și, de fapt, singurul beneficiu sigur al proprietarului (statul român). Restul e, pur și simplu, publicitate.

Ce se constată, făcând o comparație între statul român actual (reprezentat de Guvern) și țăranul român de dinainte de al doilea război mondial? Căstatul român este de câteva zeci de ori mai prost decât țăranii. O creștere a redevenței de la 4% la 8% ar fi, în continuare, praf în ochi. Jaf la drumul mare, instituționalizat de către stat. În calitate de proprietar, statul român ar accepta să primească de 4-6 ori mai puțin (la ora actuală este de peste 8-12 ori mai puțin) decât un țăran pentru propriul pământ. În plus, statul român ar primi înapoi un teren distrus, golit de resursele lui principale, și generator de costuri de întreținere pe termen nelimitat (sute de ani). Mai mult, spre deosebire de țăranul care își dădea terenul în parte, și care nu avea niciun cost suplimentar, statul român își asumă costuri ascunse extrem de mari (în special costuri sociale – reconversie profesională, asistență socială, sănătate – și costuri de asigurare a zonei) în timpul și după încheierea proiectului. Așadar, statul român (prin Guvernul său) este pur și simplu prost. Fraier. Handicapat mintal. Spuneți-i cum doriți. Și nu excludeți de pe listă varianta CORUPT (ba chiar puneți-o în fruntea listei de variante). Îi lipsește discernământul elementar pe care îl aveau țăranii români.

Argumentul că și în alte state redevența este la fel de mică nu stă cu nimic în picioare. Și Guvernele acelor state (inclusiv a celor în care redevența pentru metalele nobile ajunge, totuși, la 20%) se află în aceeași situație de lipsă de discernământ și coruptibilitate.

***

Și în privința procedurii de adoptare a creșterii redevenței (de la 4% la 8%, cum spuneam, un procent în continuare derizoriu) trebuie făcute niște comentarii. Nu există nicio justificare reală pentru o Ordonanță de Urgență a Guvernului, care să înlocuiască procedura leaglă a unei legi adoptate de Parlament. De fapt, este încă o dovadă a implicării cu rea-credință a actualilor guvernanți în proiectele miniere din România (Roșia Montană și celelalte). Practic, prin această Ordonanță de Urgență, Guvernul eludează o dezbatere publică pe tema redevenței. În urma unei astfel de dezbateri publice pe tema modificării Legii Minelor (în fond, o lege de expropiere specială total ne-constituțională), proiectul a intrat ”în așteptare” la comisii (după ce la începutul lunii septembrie a fost pe punctul de a intra la votul decisiv în Camera Deputaților). Așadar, un prim scop al Guvernului este eludarea unei dezbateri pe această temă, din care ar ieși destul de șifonat.

”Urgența” ține însă și de situația disperată a companiei Roșia Montană Gold Corporation (RMGC). În urma datoriilor acumulate, RMGC se află în situație de dizolvare. Pentru a evita acest lucru, pe 13 octombrie 2011, RMGC a făcut (în premieră, după mai multe majorări de capital social) o diminuare a capitalului social cu 252 milioane RON (sumă menită să acopere din datorii). Situația de dizolvare a RMGC se menține însă (activul net menținându-se în continuare sub nivelul legal – 50% din capitalul social). Consiliul de Administrație al RMGC are termen de rezolvare a acestei situații de dizolvare până la finalul anului următor. În aceste condiții, Gabriel Resources, compania mamă a RMGC, are nevoie urgentă de acte și acțiuni ale Guvernului (fie că e vorba de acordul de mediu, fie de această ordonanță de urgență) pentru a-i convinge pe actualii acționari ori pe alții să bage bani în proiectul lor. Atenție, e vorba de sume necesare evitării dizolvării RMGC și nicidecum  de sumele necesare investiției inițiale pentru demararea proiectului. De ce ar lupta Guvernul împotriva intereselor propriilor cetățeni (proprietarii reali ai resurselor minerale) ca RMGC să aibă banii necesari pentru a scăpa de dizolvare? Hmmm… Până la urmă, cineva trebuie să sponsorizeze și partidele Coaliției de Guvernare în viitorul an electoral. Sau nu?

Mihai Goţiu
sursa: voxpublica.realitatea.net

Despre autor

contribuitor

comentarii

Adauga un comentariu

  • Noi romanii nu suntem de acord cu acest proiect si cu nicio alta exploatare a ultimelor noastre resurse pe care le mai avem.

  • Ce naiba conteaza cat este redeventa? 1, 2, 8, 10 sau 50%?
    “Statul” oricum nu intoarce/directioneaza aceste resurse spre imbunatatirea serviciilor sociale…
    Cu cat este mai mare mare redeventa, cu atat resursele catre asa zisele “investitii” vor creste, spre beneficiul acolitilor.
    Asa ca pe mine nu ma incalzeste nici daca este 0% si nici daca este 100%.
    Subiectul articolului este fara substanta.

  • Un articol cu un subiect plin de substantä, extrem de util prin informatiile care le aduce – nu numai in privinta redeventei, un factor esential pentru buna intelegere a crimei de subminare a natiunii (nu numai a economiei nationale, ci si a proprietatii, a Constitutiei si a ecologiei – la un nivel de o gravitate inadmisibila) premeditate de fortele de ocupatie PeDeLeproase. Multumim, Mihai Gotiu!

Abonează-te la newsletter