Criza datoriilor suverane este inceputul sau sfarsitul unui razboi economic? Avem invingatori si invinsi? Sunt intrebari care nu fac parte dintr-un scenariu de film, ci din viata de zi cu zi. Este inca prea devreme pentru raspunsuri. Va trebui sa observam solutiile, chiar si partiale, de depasire a crizei, pentru a intelege daca a fost razboi sau pace.
Recent, intr-un interviu acordat presei, ministrul de finante al Germaniei,Wolfgang Schauble, a adus in discutie o tema extrem de delicata.Schäuble pledeaza pentru reguli mult mai dure impuse statelor care apeleaza la ajutorul financiar al Uniunii Europene. Intre excluderea din zona euro (o tema mult dezbatuta de la inceputul crizei) si renuntarea la unele atribute ale suveranitatii statului, ministrul german de finante propune varianta a doua.
“Integrarea trebuie sa continue, iar unui stat care are probleme i se va acorda ajutor, dar va trebui sa renunte la o parte a suveranitatii nationale in favoarea Uniunii Europene. Aceasta masura este mai eficienta decat daca anumite tari cu datorii vor fi eliminate din zona euro”, explica minstrul german de finante.
Wolfgang Schäuble pledeaza pentru blocarea dreptului la vot al statelor care nu respecta pactul de stabilitate si crestere, o propunere care fusese avansata anul trecut si de cancelarul Angela Merkel.
De altfel, acest tip de atitudine a fost exersata deja cu ocazia primei decizii luate in cazul Greciei, atunci cand reprezentantii statului elen au fost tinuti in fata usii. Datorii ale statelor, transfer de suveranitate, plan Marshall, toate aceste teme ne duc cu gandul ca traim timpuri asemenea unui razboi. Cum se termina razboaiele?
Cu datorii ale invinsilor, cu eventuale amputari de suveranitate si, daca ne amintim de situatia de dupa cel de-al doilea razboi mondial, cu un plan de ajutorare. Dar suntem, oare, inainte, in timpul sau dupa un razboi economic? Care sunt beligerantii si care este miza? Avem deja invingatori si invinsi? Deocamdata, invingatorii care se intrevad sunt statele cele mai putin atinse de criza.
China, in primul rand, Brazilia si India, unele economii asiatice care au reusit sa obtina crestere economica si sa atraga investitii. Invinsii, chiar si in termeni generici, pot fi considerate economiile cu datorii enorme: Grecia, Italia, Portugalia, Irlanda, mai nou Statele Unite ale Americii si cine stie cine va mai aparea. Deocamdata, invingatorii se pot bucura.
Dar ei insisi sunt supusi in viitor unor amenintari. Cresterea economica a Chinei, spre exemplu, este pusa sub semnul intrebarii de cresterea salariului, de cresterea consumului, de restrictiile de mediu sau de controlul monedei locale.
Intrebarea este: sunt statele cu datorii invinse intr-un razboi numit criza? Pentru ca inca nu se creioneaza o solutie la criza datoriilor suverane, nu se poate da un raspuns clar.
Nu avem numai o criza economica, ci si una de solutii. Este firesc sa fie asa, pentru ca datoriile statelor ajung la niveluri incredibile. De asemenea, nevoia de finantare a cheltuielilor curente este imensa, iar rostogolirea datoriilor vechi ajunge la cifre ametitoare. Cine ar putea cumpara cererea de imprumut a statelor cu datorii mari?
Eventual, bancile. La debutul crizei, statele au ajutat bancile, capitalizandu-le. Dar statele de cine pot fi ajutate? Tot de banci. Si, atunci, datoria se muta de la banci la state si inapoi. Alti cumparatori de datorie mai sunt statele, putine ce-i drept, care dispun de lichiditati.
China este exemplul deja clasic. Alaturi de state apar si investitori privati si mai nou Banca Centrala Europeana care a anuntat ca este dispusa sa cumpere obligatiuni italiene si spaniole.
Dar, datoriile pe termen lung, precum si sumele vehiculate ca datorii pe termen scurt, sunt atat de mari incat este greu de imaginat ca statele, investitorii, bancile si bancile centrale au sau vor avea bani pentru a potoli setea de imprumuturi a statelor cu datorii suverane.
Iesirea este una rostita clar, inflatie; o alta, soptita, stergerea partiala a unor datorii si amanarea platii pe termen lung si, in fine, a mai fost lansata o ipoteza, inca imposibil de imaginat ca ar fi realizabila, dar creionata de ministrul german de finante, cedarea de suveranitate. Sunt statele cu datorii cu adevarat invinsii razboiului?
Solutia stergerii partiale a datoriilor este una profund incorecta fata de statele care au avut o politica economica prudenta. Germania ar trebui premiata pentru faptul ca a pus accentul pe industria producatoare de marfuri si mai putin pe industria financiara speculativa.
Statele cu datorii suverane rezonabile se deosebesc profund din punctul de vedere al viziunii economice de cele cu datorii substantiale. De aceea, o stergere partiala a datoriilor ar fi profund nedreapta pentru cei cumpatati. Dar, la fel de adevarat este ca institutiile creditoare cum ar fi bancile germane, franceze sau italiene, ar trebui sa aiba si ele o responsabilitate a cresterii peste masura a datoriilor suverane.
Creditul este o afacere si un risc asumat de ambele parti: si de cel care il primeste si de cel care il da. Pentru a nu mai pune la socoteala si faptul ca industria financiara este cea care a creat criza prin celebrele produse derivate si prin finantarea cu sume tot mai mari a unor investitii tot mai riscante. Ce au facut statele cu banii?
Cate ceva din toate: razboaie, protectie sociala peste puteri, investitii, salarii mari pentru aparatul bugetar si au lasat sa se scurga bani publici in buzunarele unor companii sau persoane agreate de politicienii aflati la putere. A fost un amestec de investitii, iluzie a prosperitatii si furt din bani imprumutati. Atat timp cat nu s-a simtit criza financiara americana, unele state europene si-au putut finanta fanteziile, escrocheriile si, eventual, investitiile publice fara mari probleme.
Astazi, in plina criza, statele s-au trezit cu un buget saracit de scaderea economica si cu cheltuieli la nivelul beneficiilor sociale si salariale de dinainte de criza. Finantarea acestor cheltuieli prin imprumuturi de pe pietele de capital internationale se face astazi la costuri prohibitive, iar cea de la FMI si Uniunea Europeana atrage conditionalitati drastice.
Toate aceste lucruri pun statele la zid si le arunca spre singura cale in care, deocamdata, posibilii finantatori ai datoriei mai cred: reducerea cheltuielilor statului, adica masuri de austeritate. Zilele trecute, am citit un comentariu pe aceasta tema in una din publicatiile electronice care mi-a dat fiori. In esenta, comentariul spunea ca Nicolae Ceausescu gasise, protocronist, solutiile corecte pentru actuala criza.
Adica, platise datoriile luand masuri de austeritate. Logica pare corecta, cu o singura exceptie. In conditiile unei dictaturi economice si politice este foarte simplu sa rezolvi problema datoriilor in detrimentul calitatii vietii.In democratie si economie libera, lucrurile sunt mult mai complicate. In pofida existentei regulilor de la Maastricht, excesele financiare, in Europa, nu au fost nicidecum amendate. Nici o institutie europeana nu s-a deranjat din timp de cresterea datoriei publice a unor state, nimeni nu a impus macar celebra procedura de infrigement.
Finantatorii si agentiile de rating au inchis, de asemenea, ochii. Si, atunci, se poate spune ca vina este colectiva? Cine este mai vinovat? Cel care a luat bani sau cel care a dat? Cel care a incalcat Tratatul de la Maastricht sau cel care a inchis ochii? Cei care au fost de acord ca bancile sunt prea mari si prea importante pentru a fi lasate sa cada sau cei care astazi cer plata datoriilor suverane pana la ultimul eurocent?
Toate aceste intrebari nu sunt pur si simplu reflexive, filozofice. Ele sunt calea pentru a cauta solutia la criza datoriilor suverane, pentru ca a venit scadenta si cineva va trebui sa plateasca. La fel ca in razboi. Astazi, Germania propune o posibila solutie: nu va dam afara din zona euro, dar platiti cu suveranitatea. Tema suveranitatii statelor este una mai veche in Uniunea Europeana. Ea provine chiar din 1957, atunci cand se discuta crearea Comunitatii Economice Europene.
Oamenii politici ai vremii se intrebau: ce putere va mai avea guvernul national? Cata putere vor avea institutiile care se creeaza? Timpul a trecut si, in cazul Uniunii Europene, a avut loc un proces de transfer de suveranitate sau, mai diplomatic spus, un schimb de suveranitate.
De altfel, prima manifestare a schimbului de suveranitate a fost chiar acquisul comunitar, setul de norme si proceduri general valabile in cadrul Uniunii. Exista si alte exemple elocvente. Regimul drepturilor omului este unul dintre acestea.
Astfel, cetatenii europeni pot deschide actiuni in instanta impotriva propriilor state, la Curtea Europeana a Drepturilor Omului, iar hotararile acestei instante sunt obligatorii pentru sistemele juridice nationale ale statelor membre. Acelasi lucru se intampla si cu deciziile Curtii Europene de Justitie. Chiar introducerea monedei unice europene, euro, este un bun exemplu de cedare a suveranitatii in domeniul monetar.
Pentru statele din zona euro, Banca Centrala Europeana a preluat prerogativele bancilor nationale de a emite moneda si de a gestiona politica monetara a economiilor din zona. Tratatul de la Maastricht, adoptat in anul 1992, are, de asemenea, trei piloni care definesc competentele Uniunii, de la prerogativele exclusive, incluse in comunitatile europene, la cele care apartin exclusiv statelor, din domeniul Justitiei si Afacerilor interne.
Practic, Uniunea primea competente exclusive in domeniile ce tin de cele patru libertati fundamentale: libera circulatie a marfurilor, a capitalurilor, a persoanelor si serviciilor. Astazi, puterile exclusive ale statelor membre au ramas prerogativele organizarii teritoriale si politicii fiscale.
Dupa caderea imperiului sovietic, Europa a construit un sistem financiar care se doreste a ajuta statele pentru a dezvolta proiecte importante de investitii. Axele acestui proiect financiar sunt Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare, Banca Europeana pentru Investitii.
Toate aceste organisme financiare, alaturi de Fondul Monetar International (FMI) si Banca Mondiala (BM) conditioneaza acordarea imprumuturilor de o serie de conditii negociate si apoi impuse economiilor locale. Vorbim, in aceste cazuri, de o pierdere de suveranitate? Fara nici o indoiala. Problema este insa in ce masura conditiile impuse statului debitor duc la o modernizare a economiei locale sau ele devin doar impovaratoare si restrictive.
Acordurile incheiate de FMI cu Romania sunt, fara indoiala, un transfer partial de suveranitate a statului roman catre FMI, iar acest lucru se vede din scrisorile de intentie semnate de oficialitatile romane, dar si din felul in care aceste documente devin adevarate programe de guvernare pentru Executivul roman.
Pactul de competitivitate, actualul pact Euro plus, transfera si el o parte din suveranitatea semnatarilor, inclusiv Romania, catre Uniune, prin faptul ca impune o serie de tinte economice legate de raportul dintre salarii si productivitate, piata muncii si politica fiscala.
De altfel, Ungaria a refuzat sa semneze pactul Euro plus, tocmai pentru ca prevederile acestuia in materie de politica fiscala au fost considerate ca fiind defavorabile economiei maghiare. De asemenea, ideea introducerii in Constitutie a prevederii care restrictioneaza deficitul bugetar la maximum 3% din produsul intern brut poate fi considerata un transfer de suveranitate. Va duce acest transfer de suveranitate catre economii mai sanatoase?
Daca lucrurile vor sta in felul acesta, atunci criza se va dovedi a fi o oprtunitate pentru economiile lumii. Situatia de astazi este mult mai complicata: vorbim despre datoria uriasa a unor tari si despre imprumuturi acordate prin Fondul de urgenta creat din contributia tuturor statelor europene din zona euro.
Cum ne putem imagina “renuntarea la o parte a suveranitatii” pentru statele ce primesc ajutor financiar? Lucrurile pot pleca de la blocarea dreptului la vot in institutiile europene si pot ajunge pana la o monitorizare stricta a cheltuielilor bugetare.
De asemenea, nu ar fi imposibil ca, spre exemplu, in cazul Greciei, partenerii europeni sa impuna ca veniturile obtinute din privatizare sa fie folosite exclusiv pentru plata datoriei publice. S-ar putea ajunge ca politica fiscala a unui stat care a primit sprijin financiar, astazi un atribut al statului national, sa fie transferata catre Uniunea Europeana.
Astfel, cotele de impozitare si de taxare sa fie decise de la Bruxelles. S-ar putea ajunge, oare, ca, din motive de siguranta, ministrul de finante al Greciei sa fie neamt? Nu stim. Ceea ce stim este ca subiectul “renuntarii la o parte din suveranitate” a fost deschis. Unde se va ajunge si in ce fel va deveni realitate? Numai viitorul ne poate oferi raspunsurile la aceste dileme.
Analiza de Constantin Rudnitchi
sursa: bloombiz.ro
Adauga comentariu