În momentul maxim al dezmățului cu fonduri europene, când ajunseseră să fie construite parcuri la țară, primarii de comună dădeau explicații de cel mai cinic bun-simț: „dacă nu cheltuiam banii, îi pierdeam”. Logica asta funcționează, aproape fără excepție, până la cel mai înalt palier al administrației românești. Și este, de la un punct, singura posibilă.
Mai exact, de la punctul în care scopul principal al banilor europeni a fost ratat. Banii sunt pentru a ajuta țările mai puțin dezvoltate să le ajungă din urmă pe cele mai dezvoltate. În lipsa proiectelor care să ajute acestui scop, este bine măcar ca banii să ajute contul curent, adică să intre și să circule în economia locală. În România nu se întâmplă nici măcar atât, pentru că proiectele nu sunt doar inutile – ca peste tot – dar și prost-întocmite.
Promiscuitatea financiară e atât de mare încât un leu furat și irosit ajunge infinit mai valoros decât un leu nefolosit și returnat. Doar sunt banii UE! Sau nu?
Pentru România, afacerea fondurilor structurale părea de nerefuzat. Exercițiul financiar 2007-2013 presupune contribuții puțin peste 10 miliarde de euro și încasări de aproape 20 de miliarde. Teoretic, un cadou de 10 miliarde făcut României.
Practic, 7 miliarde de euro au fost deja plătite în timp ce încasările de până acum sunt la 1,5 miliarde. Chiar și în cele mai optimiste scenarii, planurile de la început sunt date complet peste cap: România va plăti doi euro pentru fiecare euro încasat, adică din cele 10 miliarde plătite se va alege cu cel mult 4-5.
Însă acest calcul se referă strict la situația contabilă. Pentru că economic lucrurile stau mult mai rău. Care este valoarea reală a unui parc de 100.000 de euro construit în pădure? Dar a unui curs de calificare în care toate gospodinele din vreun sat au fost învățate să facă pe secretarele? Dar a unei investiții agricole ale cărei costuri au fost umflate, din start, de câteva ori? Răspunsul exact este greu de dat, însă o aproximare de bun-simț plasează valorile periculos de aproape de zero.
Sigur, POSDRU este cireașa de pe tortul risipei. Măcar un drum trebuie obligatoriu construit, iar băncuțele din pădure pot fi refolosite în scopuri mai bune. Însă din deplasările, diurnele, cursurile și conferințele despre „resurse umane” nu mai rămâne chiar nimic.
În cifre, lucrurile se văd foarte clar. De la intrarea în UE, gradul de ocupare a forței de muncă a scăzut iar șomajul s-a dublat. Nu aderarea este de vină, dimpotrivă ea a ajutat să țină cifrele jos. Dar nu prin intermediul mecanismului intervenționist numit POSDRU ci prin cel liberal al libertății circulației persoanelor și forței de muncă.
Ironia este că acesta din urmă nu presupune costuri directe, în timp ce primul este finanțat din taxe mai mari, care distrug locuri de muncă la nivelul Uniunii.
Însă ironia și mai mare este că experiența acestui prim exercițiu bugetar nu ne va ajuta ci ne va încurca și mai mult. Principiile bugetare ale fondurilor structurale spun că țărilor care au cheltuit bine li se mai dă iar celor care nu prea s-au descurcat li se mai ia. Poate chiar mai devreme de bugetul 2014-2020. În primul caz este Polonia, care până la sfârșitul anului acesta termină de absorbit tot – 100%! – și se pregătește să ceară mai mult, pentru că nu mai are ce cheltui și în 2013.
În situația a doua este România, care fără să știe se pregătește să ajute Polonia afară din acest impas economic.
sursa: riscograma.ro
Adauga comentariu