Criza economico-financiară care a izbucnit în 2008 va fi, în retrospectivă, considerată ca un moment de transformare pentru că a ridicat întrebări fundamentale cu privire la viitorul sistemelor noastre economice. Aceste întrebări nu privesc atât de mult sfârşitul capitalismului, aşa cum consideră sau chiar îşi doresc unii, ci mai degrabă modurile diferite în care capitalismul este înţeles în diferite ţări.
Suntem astăzi martorii unei dezbateri total diferite faţă de cea din anii ’80. Pe atunci, Ronald Reagan obişnuia să glumească: „Cele mai terifiante cuvinte în limba engleză sunt: «Sunt din partea guvernului şi sunt aici pentru a vă ajuta!»”. Acum, că guvernele au cheltuit mii de miliarde de dolari, euro, yeni şi lire sterline pentru stabilizarea pieţelor financiare şi a economiei în general, aceste cuvinte par mult mai puţin înspăimântătoare.
De fapt, credinţa în puterea pieţei a fost zdruncinată, în timp ce încrederea în guvern şi în reglementările acestuia este în creştere. După decenii de consens că statul ar trebui să stabilească doar normele pieţei, iar în rest să nu se amestece în sectorul privat, acum statul este văzut ca o forţă benefică, forţă care ar trebui să joace un rol activ în economie. Acest lucru se întâmplă în ciuda lipsei unui indicator clar al superiorităţii statului. Dimpotrivă, intervenţia guvernului SUA pe piaţa imobiliară americană este, probabil, exemplul cel mai pertinent care demonstrează deficienţele statului deoarece această intervenţie a contribuit, fără îndoială, semnificativ la criza economică.
Observ o dorinţă din ce în ce mai mare de a renunţa la beneficiile inovării – inclusiv inovarea financiară – pentru un ritm mai lent al schimbării, care se presupune că este mai uşor de controlat. Această schimbare de ritm nu va împiedica doar creşterea economică viitoare, dar ar putea implica, de asemenea, şi alte pericole. Primul pericol este supraextinderea statului însuşi. Balanţele fiscale ale economiilor G-20 se vor deteriora dramatic ca urmare a crizei. Deficitele se vor îmbunătăţi puţin câte puţin, pe măsură ce economiile îşi vor reveni, iar măsurile de criză vor fi retrase. Dar nu toate măsurile sunt temporare sau rezonabile din punct de vedere
economic. Cele mai multe guverne au folosit pachetele de măsuri de stimulare economică pentru a servi şi alte interese. Astfel, datoriile acumulate vor constitui o povară pe termen lung asupra finanţelor publice.
În plus, trebuie să ne amintim că bugetele au fost deja strâmtorate înainte de criză, deşi rapoartele guvernelor nu au reflectat aceste aspecte ale realităţii. În Germania, de exemplu, datoriile sar de la nivelul actual de 65% din PIB până la 250%, dacă se iau în considerare angajamentele privind pensiile. Dobânzile reprezintă o cotă chiar şi mai mare din bugetele de stat, cotă ce va continua să crească atunci când ratele dobânzilor se vor mări din nou. În absenţa unui angajament politic puternic şi a unor planuri credibile de consolidare fiscală treptată, există riscul ca la un moment dat randamentele guvernelor să crească semnificativ – cu implicaţii negative pentru economie şi politică. Cel de-al doilea pericol este ca guvernele să creadă în continuare că este datoria lor să decidă ce firme
vor fi salvate şi care vor fi lăsate să dea faliment. Trebuie trasă o linie între o perioadă de criză, atunci când sunt necesare măsuri de urgenţă pentru a preveni colapsul economic, şi condiţii normale, în care forţa deplină a mecanismelor de piaţă se aplică, iar intervenţia statului nu este necesară.
Instinctul guvernelor, cu toate acestea, poate fi de menţinere a tendinţei de a proteja companiile
naţionale de succes şi de reafirmare a suveranităţii naţionale în unele sectoare. Dar acest instinct nu este neapărat o bază solidă pentru luarea deciziilor. Iar în vremuri de globalizare distincţia între „naţional” şi „străin” nu este nici adecvată, nici fezabilă. Pentru a păstra capacitatea statului de a acţiona şi, în acelaşi timp, de a evita denaturarea concurenţei între şi în cadrul industriilor, ar trebui să stabilim nişte criterii care să orienteze deciziile viitoare în acest domeniu. Ca o chestiune de principiu, companiile care au fost în dificultate înainte de declanşarea crizei economice majore nu ar trebui să fie eligibile pentru asistenţă de stat de tipul celei la care lumea a fost martoră recent. În plus, ajutorul trebuie limitat, astfel încât firmele să nu devină dependente de el.
Guvernele ar trebui să fie, de asemenea, conştiente de costurile pe termen lung: intervenţia statului pe scară largă în cadrul proceselor de piaţă va crea o serie de corporaţii câştigătoare şi altele învinse. Schimbările structurale pot fi amânate, privându-ne de oportunităţile oferite de criză pentru a construi mai multe industrii competitive şi dinamice şi accelerând declinul relativ global al economiilor mature. Într-adevăr, al treilea pericol este ca intervenţia şi mai mare a statului în economie să determine o îndepărtare de politica comună globală, deschizând calea pentru diferite forme de protecţionism naţional. Putem vedea acest lucru în industria financiară, unde creşterea importanţei proprietăţii de stat a dus la pericolul de renaţionalizare şi refragmentare a pieţelor financiare
. Multe instituţii financiare care au beneficiat de fonduri guvernamentale s-au concentrat pe pieţele lor de origine şi au redus activităţile lor în străinătate. În mod similar, există riscul ca noul regulament, fie în mod deliberat, fie ca un efect secundar neintenţionat, să conducă la renaţionalizarea pieţelor.
Este de înţeles că guvernele caută consolare în presupusa siguranţă a pieţelor naţionale. Dar stabilitatea pe care pieţele naţionale o oferă este iluzorie: singura modalitate de a creşte capacitatea de adaptare a pieţelor financiare şi de a evita reapariţia acestui tip de criză este de a construi un cadru de reglementare care să ţină cont de pieţele integrate. Avem nevoie de norme mondiale (sau cel puţin la nivel european) şi de structuri instituţionale solide pentru a aplica aceste reguli – o cerinţă care nu trebuie neapărat limitată la pieţele financiare. Trebuie să rezistăm tentaţiei de a crede că un stat intervenţionist sau paternalist este calea viitorului. Nu numai sectorul economic, ci, de asemenea, societatea în ansamblul ei ar avea de pierdut dacă statul ar continua în această direcţie. Sau, cum mulţi au spus: „Un guvern destul de mare pentru a-ţi oferi tot ce vrei este suficient de puternic pentru a-ţi lua tot ce ai”.
JOSEF ACKERMANN
sursa: romanialibera.ro
Adauga comentariu