Nimeni nu își poate spori securitatea pe seama securitații altuia, adică creând altuia insecuritate.
A sporit, oare, securitatea SUA prin aplicarea strategiei “loviturilor de pedeapsă” menite să intimideze statele-țintă și să le facă a accepta agenda geopolitică americană? Răspunsul este dat de măsurile de securitate luate de SUA atât acasă cât și în străinătate și care reduc drastic (vizibil și invizibil) libertatea propriilor cetățeni. (E suficient să privim zidurile cu sârmă ghimpată care fac ambasadele americane din întreaga lume să semene cu pușcăriile, sau măsurile de control de pe aeroporturile pe care operează aeronavele americane civile.) Acestea spun că, pe măsură ce acțiunile militare americane de succes reduc securitatea altora, securitatea americanilor scade, ei simțindu-se tot mai amenințați.
Ce se întâmplă însă cu securitatea partenerilor / aliaților unei puteri cu securitatea în scădere? Ne-au spus-o chiar americanii pe când România voia să intre în NATO: “dacă vreți să vă aliați cu noi având probleme de securitate cu puteri terțe (în speță cu vecinii),veți importa insecuritate în cadrul alianței, sporind insecuritatea noastră; caz în care nu vrem să ne aliem cu voi.”
Cu alte cuvinte, dacă prin atacul împotriva Siriei, dat în afara convențiilor din care izvora dreptul internațional, adică încălcând regulile convenite ale jocului, SUA, partenerul strategic al României, și-a micșorat securitatea în raport cu o parte a lumii arabe, Rusia (care a și anunțat contramăsuri, fie asta doar din vârful buzelor), China, Iranul, Turcia etc., înseamnă că și securitatea românilor s-a diminuat corespunzător.
Iată un bun motiv pentru ca liderii statului român să își declare susținerea pentru intervenția americană, acceptând astfel post factum (respectiv pentru un demers în legătură cu care România nu a fost nici măcar consultată) coresponsabilitatea cu autorul acțiunii. Nu-i așa?
Este firesc ca, primind un nou aliat, o alianță să dorească a-și spori securitatea, iar nu a și-o micșora. Nu este, oare, tot atât de firesc,atunci, ca, intrând într-o alianță cu alții, cel care aderă la aceasta să dorească a-și menține măcar, dacă nu chiar a-și spori securitatea?
Când puterea membrilor unei alianțe este profund asimetrică, aventurile celui mai puternic îl fac pe cel mai slab să achite, în termeni de securitate / insecuritate, o notă de plată invers proporțională cu dimensiunea puterii sale. Altfel spus, sub aspectul cantității de insecuritate dobândite, prin simpatie, costurile intervenției militare americane în Siria sunt mai mari pentru România, care nu a participat la ea, decât pentru SUA, care a inițiat-o. De aceea trăinicia unei alianțe se măsoară după capacitatea membrului său cel mai puternic de a-și ajusta pasul în funcție de suflul membrului cel mai slab. Ceea ce se justifică și este fezabil atunci când sunt îndeplinite trei condiții și anume: interesele strategice ale membrilor să coincidă; membrii să se afle în raporturi de egalitate suverană; conduita tuturor membrilor să stea sub semnul bunei credințe și al respectului reciproc.
Că avem probleme la aceste capitole este clar. Întrebarea este, la care din ele?
Oricum, cât timp securitatea este indivizibilă, creșterea insecurității în oricare parte a lumii ne afectează pe toți.
Autor: Adrian Severin
Sursa: Adrian Severin Blog
Adauga comentariu