Toată lumea aşteaptă cu înfrigurare momentul în care trendul prăbuşirii economice se va schimba. Doar cei creduli şi fanatici ai statului vor atribui acest succes politicilor publice şi nu pieţei libere. Socialiştii dar şi guvernanţii atenţi la imaginea lor publică şi la sondaje abia asteaptă să răcnească din toţi rărunchii cu bucurie disimulată: “Am invins!!!”. Până se va întampla acest lucru guvernanţii se pregătesc să ne mai ţintuiască la pământ (de parcă nu ne-am chircit destul) cu o nouă “centură de siguranţă” de vreo 10 – 12 miliarde de euro (nici ei nu ştiu exact pentru că nu au o strategie clară dar pe noi ne mint că ştiu sigur ce vor să facă) care să acopere, chipurile, deficitele inerente ale economiei româneşti generate de acele costuri fixe pe care nu le mai pot scădea (datorită problemelor sociale pe care le-ar genera o astfel de măsură).
Între aceste costuri “fixe” reprezentanţii statului scot în faţă în mod meschin pensiile unui sistem public falimentar prin modul de funcţionare. Sunt lasate deoparte, în mod voit, cheltuieli cu alte servicii mai puţin utile cum ar fi securitatea, consulatele din strainatate sau armata (participarea noastră absolut inutilă acum în Afganistan) dar şi cele cu achiziţiile publice, “investiţiile” statului (în semne de circulaţie tridimensionale, treceri de pietoni pictate în culorii şi semnalizate pe toate trotuarele adiacente cu picturi similare) sau cu diferite politici publice absurde (imaginea de tara, participări la târguri internaţionale).
Fondul Monetar Internaţional deja atrage atenţia că va refuza să mai finanţeze deficite publice, sesizând pericolul care se ascunde în spatele unei astfel de strategii, falimentare chiar şi pentru o astfel de instituţie. Statul, prin reprezentanţii săi, se încăpăţânează să pună în prin plan interesele sale şi să arunce în derizoriu iniţiativa privată. Eşecul sistemelor socialiste (unele dintre ele terminate violent şi dramatic) a demonstrat, fără putinţă de tăgadă, că prosperitatea nu poate veni din intervenţionism şi de la stat. În România creditul privat, care a încins economia în anii de dinainte de criză, este acum înlocuit de creditul guvernamental ce se încăpăţânează să creeze prosperitate şi creştere economică (gândiţi-vă dacă sectorul privat ar fi avut oportunitatea să se împrumute el de 20 de miliarde de Euro la condiţiile de la FMI cât de repede am fi ieşit din criză). Dezvoltarea pe credit privat era mai sănătoasă decât cea actuală pe credit guvernamental (chiar dacă amândouă sunt la fel de iluzorii). Apărătorii statului (socialişti cu acte în regulă) ridică osanale împrumuturilor externe contractate de guvern şi pun la zid, pe nedrept, ţări care se încăpăţânează să aplice reţeta falimentară a FMI (a se vedea Ungaria care recent a renunţat la împrumut şi pe care “specialiştii” din România – a se citi socialiştii din România – o şi vedeau în faliment). Acest împrumut, pe care statul în expandează de pe o zi pe alta, nu rezolvă problemele structurale ale României ci doar le amână pe mai târziu, pe un termen nedefinit şi complicându-le pentru că adaugă la problemele existente şi problema datoriei externe şi a serviciului acesteia. Această expandare a statului pe datorie (şi nu pe una de dimensiuni reduse) ne va întoarce cu mulţi ani înapoi şi ne va bloca orice şansă de a mai însemna ceva ca naţiune.
Sistemul de pensii, sistemul de sănătate şi sistemul de educaţie se vor însănătoşi doar dacă vor deveni iniţiative private cu adevărat. Doar dacă va exista o concurenţă reală în aceste sectoare şi doar dacă vom avea deplină libertate să decidem pentru tipul de sistem dorit (public sau privat). Doar dacă responsabilitatea educării noastre şi a copiilor noştri, a sănătăţii şi a pensiei vor fi transferată în totalitate către fiecare dintre noi. Pentru reformarea acestora şi pentru reducerea cheltuielilor inutile ale statului nu avem nevoie de nici o centură de siguranţă. Avem nevoie de voinţă politică şi de mai puţin socialism în acţiunile guvernamentale. Orice pas înapoi în favoarea statului reprezintă înglodarea în şi mai multe datorii, sărăcie şi mai mare, polarizarea societăţii… pe scurt moartea noastră a tuturor.
Dacă cineva crede că aceste împrumuturi contractate de stat vor aduce investitori străini mai mulţi se înşeală amarnic (nu există nici o corelaţie pozitivă puternică între cele două fluxuri). Dacă cineva crede că astfel de împrumuturi pe care statul le face în numele nostru aduc prosperitate se înşeală şi mai amarnic pentru că ele vor fi recuperate ulterior (în perioada de avânt economic) din impozite şi taxe mai mari (deci ne salvează acum din criză pentru ca apoi să trăim tot într-o criză dar sperând că de dimensiuni mai mici). Aceste “centuri de siguranţă” sunt o siguranţă pentru stat nu pentru noi. Sunt o siguranţă pentru cei care îndeasă mâna în banul public şi îl sifonează în cele mai perverse moduri. Din cauza acestor centuri de siguranţă aplicate permanent peste gura pieţei private şi peste gura celor care vor să fie creativi, inovativi şi să îşi asume riscuri cu adevărat, înotăm în mocirla în care ne găsim şi din care pare că nu mai ieşim. Statul nu multiplică capitalul ci doar îl redistribuie în societate pe criterii absolut arbitrare şi abuzive (fie ca ajutor social şi sub formă de contracte grase şi prost controlate atât în fază de construcţie cât şi în fază de exploatare). Orice creştere de impozite şi taxe pentru a putea expanda statul (sau a-l menţine constant şi în perioade de declin economic) prin credite oferite de instituţii financiare internaţionale (tot publice şi ele) atrofiază economia. Prin politicile publice de orientare socialistă aplicate României (în care se includ şi aceste “centuri de siguranţă care ne ţintuiesc în noroi), am reuşit performanţa să prelungim criza şi să o adâncim şi mai mult. Procedăm cu aceste “centuri de siguranţă” ca şi cu şoselele din România: în loc să facem autostrăzi, trăim cu iluzia că reducem accidentele dacă limităm viteza la 30 – 50 Km la oră, dacă pictăm frumos trecerile de pietoni şi dacă instalăm radare prin tufişuri şi camere video pe marginea drumului.
Această criză a scos la iveală problema majoră a României: prea mult stat în economie şi prea puţină iniţiativă privată. Prea mulţi lăudători ai politicilor publice şi ai statului asistenţial şi prea puţini întreprinzători cu adevărat conectaţi la piaţa liberă (exclud din această categorie pe cei care depind de stat ca lipitorile sau căpuşele de sânge). Prea mulţi dependenţi strict de banul public şi prea puţini care să înţeleagă riscul şi incertitudinea cu adevărat. Prea mulţi sindicalişti, salariaţi şi prea puţini antreprenori. Prea multe impozite şi taxe şi prea puţine bunuri publice de calitate livrate de un stat falimentar. Prea multe dobânzi la împrumuturi externe pe care noi nu le vedem că produc ceva util pentru noi.
sursa: cristianpaun.finantare.ro
Adauga comentariu