Disponibilizarile de la SNCFR sunt dureroase, dar inevitabile. Dincolo de drama personala a fiecaruia dintre noii someri sta spectrul falimentului national, iar imaginea lui poate fi privita in intreaga splendoare ceva mai la sud, in Grecia.
In termenii reci ai economiei de piata, SNCFR este o companie cu mai probleme financiare, dependenta de niste subventii pe care statul nu le mai poate si nu mai are niciun motiv sa le plateasca. Este diagnosticul pus de FMI, care a impus ceea ce Guvernul Romaniei nu a avut curajul sa faca, din motive electorale, lesne de inteles.
Este o iluzie sa ne imaginam ca amanarea disponibilizarilor, cu pretul impovararii bugetului, va duce, in cele din urma, la evitarea lor. Dimpotriva, netratata la timp, boala economiei romanesti se va agrava constant si va impune, in cele din urma, masuri mai drastice si mai dureroase. Priviti, din nou, catre Grecia! Elenii platesc minciuna, autoamagirea, indulcirea situatiei din varful pixului cu care au crezut ca pacalesc Uniunea Europeana, dar cu care n-au reusit sa se pacaleasca decat pe ei insisi.
Asadar, masura disponibilizarilor de la SNCFR nu numai ca trebuie luata, ci nu ar trebui cu niciun chip sa ramana singulara. Ca sa-si revina, economia romaneasca trebuie curatata de balast, adica de orice investitii nerentabile si de cheltuieli nesustenabile. Macar in ceasul al doisprezecelea, statul trebuie sa se comporte ca un manager iscusit.
Sigur ca somajul creste, desi el este inca mic prin comparatie cu alte tari europene, de exemplu Spania. Sigur ca oamenii sunt terorizati de teama pierderii locului de munca, dar acesta este tratamentul unei economii cu mari probleme cronicizate. La fel de terorizati ar trebui sa fim de spectrul Greciei.
Ceva imi spune insa ca Guvernul nu va avea curajul sa mearga pana la capat. In situatia de acum, Romania ar avea nevoie de un partid sau macar de un prim-ministru care sa-si asume pierderea urmatoarelor alegeri. Am avea nevoie de macar un demnitar care sa-si sacrifice cariera politica pentru a salva viitorul tarii. Nu e o utopie. Polonia a avut un astfel de politician, Leszek Balcerowicz pe numele lui. Iar economia restructurata a Poloniei a iesit aproape fara recesiune din aceasta criza.
Insa asanarile sunt doar o fateta a problemei. Doar prima etapa a tratamentului. Pentru ca nu e suficient sa cureti terenul, ci mai trebuie sa si construiesti ceva pe spatiul ramas gol. Pentru ca daca vom ramane pe termen lung cu zeci de mii de someri si o economie incapabila sa absoaba aceasta forta de munca, nu vom fi facut mare lucru. Somerii tot in grija statului pica, iar evitarea falimentului nu inseamna dezvoltare.
Pentru a ridica ceva sanatos pe terenul curatat e nevoie de viziune si ea se manifesta la toate nivelurile. Pentru a da o sansa acestor someri, dar si celor care inca mai au loc de munca si vor sa si-l pastreze trebuie stimulata economia, atat prin masuri fiscale inteligente, cat si prin investitii in zonele sanatoase.
Este un lucru pe care ar trebui sa-l inteleaga nu numai guvernantii, ci si Opozitia care promoveaza populisme fara nicio sustinere logica. Nu le-a placut nici unora nici altora cand guvernatorul BNR, Mugur Isarescu, a sintetizat situatia: cand bagi toti banii in pensii nu mai ai cu ce construi autostrazi.
Viziune inseamna sa gasesti domeniile care pot sa-ti aduca beneficii majore si pe care sa pui accentul. Tot viziune inseamna sa stii si in ce directie orientezi forta de munca disponibilizata, organizand cursuri de recalificare bine tintite, nu haotice si aberante care sa nu produca efecte decat in 10% din cazuri.
Si mai trebuie ceva pe langa curajul de a face ce trebuie si viziunea de a reconstrui. E nevoie si de multa onestitate, alt capitol la care guvernele Romaniei, au fost si sunt, fara exceptie, deficitare. Nu poti face economie la buget si nici nu poti obliga poporul sa accepte masuri dure cat timp platesti cate doi directori pe cate un post cald in deconcentrate, unul al fostei, unul al actualei puteri.
Cat timp accepti in continuare bonusuri record si salarii tulburatoare in societatile de stat pentru oameni numiti strict pe criterii politice. Profesionistii buni trebuie bine platiti, fara indoiala, dar nu peste nivelul mediului privat asa cum se intampla cu politrucii preferati de toate puterile.
Fara curaj, viziune si onestitate, ne paste ceva mai rau decat somajul. Ne paste falimentul national, posibil, iata, chiar si in cadrul UE. Cine sa ne salveze?
Ioana Ene
sursa: ziare.com
Adauga comentariu